„Niki and Flo“, un preludiu al „Aurorei“

Un articol de ROXANA PAVNOTESCU

Lucian Pintilie Si Cristi Puiu

 

 

La cinemateca MOMA (Museum of Modern Art, New York) au rulat pâna în 12 martie,  pe parcursul  a doua saptamâni, filmele lui Lucian Pintilie. Pre si postrevolutionare, începând cu emblematicul „Reconstituirea“ (1968), „De ce trag clopotele, Mitica?“, „Balanta“, „Duminica, la ora 6“, „Terminus Paradis“, „Dupa-amiaza unui tortionar“, „O vara de neuitat“, „Prea târziu“, pâna la ultimul lung metraj , „Niki Ardelean, colonel în rezerva“, 2003 („Niki & Flo“). Sala, fara a fi excesiv de plina, a urmarit cu atentie pâna la sfârsit, chiar si documentarul ce contine un interviu televizat cu autorul, ce care a urmat imediat proiectiei.
Pelicula urmareste viata de zi cu zi a doua familii. Niki Ardelean, colonel în rezerva si Flo(rian) – în interpretarea magistrala a lui Victor Rebengiuc si Razvan Vasilescu –, sunt vecini de blocuri alaturate si devin cuscri prin casatoria copiilor lor. Niki este un pensionar de moda veche, traditionalist, patriot, ce crede în rolul armatei si în profesiunea sa de credinta. Pierderea stupida a unui fiu care îmbratiseaza, dupa modelul tatalui, cariera militara, plecarea iminenta a fiicei, Angela, în Statele Unite, Alzheimer-ul agresiv al sotiei îi zdruncina echilibrul. Flecareala fara noima a lui Flo îl nauceste si-l arunca într-o stare siderata ca în fata unui adversar cu care nu te poti masura, pentru ca nu poti comunica cu el. Niki este o fiinta sensibila, care se afla într-o adânca criza de comunicare cu noua ordine din lume: nu mai poate comunica cu sotia bolnava, cu fiul care murise si cu atât mai putin cu fiica sa Angela care pare mult mai legata de familia socrilor decât de el. În ziua plecarii definitive a copiilor în America, atunci când Dacia, burdusita de bagaje, o porneste spre aeroport cu toata lumea, cu exceptia lui, Niki se prabuseste pe caldarâm.
Flo este liber profesionist, fauritor de martisoare, autodidact si egocentric. Se vrea un spirit modern în consens cu prefacerile pripite ale vremurilor, vizionar, chiromant, tarotist, ghicitor în cafea, priceput în arta zodiilor (dupa cum subliniaza cu modestie, sotia) . Are un sfat pentru toata lumea si o explicatie pentru toate lucrurile.
Pintilie prezinta raportul dintre eul personajului si lume, fara ca acesta sa fie un inadaptat superior; ne aflam în mijlocul unor oameni obisnuiti pe care schimbarile îi bulverseaza, împingându-i la crima.
Astfel lumea din capul lui Niki se construieste si se naruieste în acelasi timp biblic – sapte zile. Ca într-un joc cu absurdul si ironia sortii, evenimentele speciale de familie se desfasoara la date calendaristice cu semnificatie istorica, religioasa, civica sau personala: 1 aprilie – ziua pacalelii si a înmormântarii fiului lui Niki, clarinetist militar, Pastele, ziua evacuarii obiectelor si mobilelor vechi, 4 iulie – plecarea definitiva a  copiilor în America, 23 august, 11 septembrie – ziua de nastere a lui Flo, 25 octombrie – ziua armatei, adica ziua „libera“, cea de-a saptea, în care Niki oficiaza crima necesara.
Vizionarea e urmata fara nici o introducere de un interviu televizat cu Lucian Pintilie, care surprinde o expunere de motive într-o adevarata poetica ce presupune despicarea misterului.
Regizorul îsi expune explicit si detaliat demersul. Porneste de la „Arta Romanului“ a lui Milan Kundera, relevând în acest sens caracterul livresc al expunerii, prin prezentarea existentei personajului, si nu a realitatii lui. În aceeasi maniera în care Kundera îsi defineste poetica, Pintilie propune explorarea misterului existentei privite ca totalitate a posibilitatilor, ce pot reprezenta cursul unei vieti. Arta ofera o varianta a existentei in extremis, ce poate fi realitatea însasi sau nu. În acest sens, regizorul subliniaza de câteva ori ca nici unul dintre protagonisti n-ar putea întelege actul criminal al lui Niki îndreptat asupra cuscrului sau. Absurdul sugerat de autor pare sa justifice o realitate iluzorie ce poate nu exista decât în capul eroului. Alta este, însa, acceptia spectatorului (diferita de cea a creatorului!). Este pregatit pas cu pas, cu fiecare imagine, într-un banal, firesc si grotesc absolut, fara nici o deviere sau abatere de la trauma psihologica a eroului (Niki), pentru sublima scena finala, ce se impune ca necesitate si eliberare a tensiunii dramatice atât de temeinic construite. Cu alte cuvinte, Pintilie tese imagistic acea lume – varianta sau acea varianta existentiala din capul eroului, în viziunea lui Kundera, si o impune ca suprema realitate.
Genericul de la sfârsitul filmului arata ca scenariul apartine lui Cristi Puiu. „Aurora“, filmul  mentionat la Cannes si prezentat în cadrul Festivalului de film new-york-ez de la Lincoln Center, de anul trecut, survine ca o revelatie. Dupa cum marturiseste în interviul televizat, Pintilie este foarte atras de scenariul lui Cristi Puiu si îi cere permisiunea sa faca un film dupa scenariul lui. Sapte ani mai târziu, Cristi Puiu îsi duce proiectul la capat, implementând aceeasi idee a realitatilor posibile într-o formula mult mai abstracta prin filmul „Aurora“. Ca si Niki, Viorel, protagonistul din „Aurora“, descopera ca ordinea lumii din mintea lui nu mai corespunde haosului dinafara. Devine un serial killer, ce planifica riguros si temeinic crima dupa crima, pentru a restabili ordinea initiala dinaintea declansarii haosului. Ca si în filmul lui Pintilie, resortul psihologic al crimei este neputinta comunicarii si adaptarii la noua ordine. Daca în „Niki and Flo“, conflictul psihologic este bine precizat, chiar daca subtil camuflat în firescul si banalul dialog cotidian, „Aurora“ ofera niste legaturi ambigue si neprecizate între personaje, conferind o dimensiune kafkiana expunerii. În fapt, si în „Niki and Flo“, actul criminal se vadeste complet absurd din perspectiva celorlalte personaje, care nu recepteaza nimic din suferintele eroului. Ambele pelicule, în evolutia lor, subliniaza cresterea tensiunii si a crimei prin detaliu cinematografic ce releva imagini psihanalitice.
Prima scena aduce pregatirile de înmormântare cu ritualurile ei specific românesti, cu praznicul în care se consuma ceremonios bucatele care i-ar placea mortului, care simbolic participa la masa si este pomenit. Înmormântarea are loc pe întâi aprilie, ca o pacaleala, pentru ca maestrul de ceremonii este Flo, care îi organizeaza pe toti, de la potrivirea buchetului de flori din care elimina cu aplomb bobocii, la scena profanarii mormântului prin regizarea repetitiva a scoaterii si punerii capacului sicriului, pentru a putea imortaliza momentul pe video. Regia înmormântarii continua si la praznic în aceeasi maniera. Flo conduce toata conversatia, minimalizeaza efectul fatalist al sortii ce tine de matricea stilistica româneasca si debiteaza isteric despre moartea stupida a fiului electrocutat de „sigurantele românesti“ cu soclul spart din fabrica. Nunta Angelei de pe caseta video ce poarta inscriptia „Film by Florian Tufaru“ ajunge în sfârsit si la Niki. Obiectivul indecent si insidios surprinde intime spre desantate momente ale dezlantuirii miresei care distrug inefabilul reprezentarii angelice pe care Niki o construise în jurul Angelei.
Drama exterioara, ce tine de firul narativ se înscrie în linia banalului si a obisnuitului: e drama parintilor ramasi singuri la batrânete deoarece copiii „nu se pot realiza aici“, ne spune Flo, care viseaza vacante în Florida si Grand Canyon. El se exprima în poncife si clisee despre tara în care mori curentat de soclurile sparte ale sigurantelor si în care insurectia armata, ca orice alt eveniment istoric crucial, a fost organizata de masoni. Jocul lui Flo, prin firescul si banalitatea dialogului, este aparent unul al inocentei. Flo, personajul incomod, recalcitrant si egocentric, îl priveste cu ironie si superioritate pe Niki, îl ridiculizeaza, îl apostrofeaza, îl hartuieste, minimalizeaza subtil valorile în care acesta crede si s-a educat,  munca, armata, familia, si îi aplica onctuos si candid, la despartire, pe obrazul perplex, sarutul lui Iuda. Cu alte cuvinte, îl anihileaza treptat, confiscându-i pe rând nunta fiicei, înmormântarea fiului, praznicul, Pastele, în care Angela pleaca la mare cu Flo, petrecerea copiilor la aeroport la plecarea în S.U.A (Niki nu are loc în masina), în sfârsit, dragostea Angelei care va face mai întâi chemare socrilor si tot lor le va scrie despre numele si prezumtiva data a nasterii copilului.
Ultima scena este a crimei premeditate metodic, pedant si temeinic de colonelul în rezerva Niki Ardelean care traverseaza de ziua armatei, în uniforma militara, spatiul dintre cele doua blocuri si patrunde în locuinta cuscrului sau Florian. Camera insista asupra papucilor, ce parcurg ritmic, dar nu grabnic, distanta mica dintre cele doua locuinte si contrasteaza cu tinuta solemna a uniformei. Ei tradeaza o oarecare pripa si efervescenta psihologica întru împlinirea actului de mult conceput, latent din capul faptuitorului. Cu câteva clipe înainte, Niki se aranjeaza, îsi taie meticulos unghiile, caci tinuta uniformei trebuie sa fie întotdeauna impecabila, apuca obisnuita  plasa de cumparaturi, din rutina altor secvente si introduce în ea, ciocanul, corpul delict. Exista doua scene premergatoare actului criminal cu caracter premonitoriu sau mai degraba psihanalitic, dând cont de predeterminarea sau configurarea crimei în capul eroului, cu efecte de magie mimetica asupra viitoarei victime. Flo îl apostofreaza pe Nicki ca ar fi folosit ciocanul direct asupra mobilei si ar fi deformat-o, fara a interpune un obiect tampon; camera se opreste cu insistenta asupra ciocanului ce atârna amenintator în aer. Rebengiuc urmareste cu perplexitate ciocanul, reusind temporar sa se detaseze de flecareala si dojana fara noima a cuscrului, ca si cum ar întrezari pentru o clipa în obiectul culpabil, un déjà vu, obiectul salvarii sale. A doua scena îl aduce pe Flo în baie unde, exaltat în tot ce face, se ridica intempestiv ca un Neptun din ape sa ucida sursa de muzica ce-i zgârie urechile si se izbeste naprasnic cu capul de coltul geamului. Din acel moment, apare ras în cap si bandajat, ulterior prins cu un leucoplast urias în forma de cruce. Camera este centrata pe scafârlia lui agitata ce împarte mereu directive, la care Niki priveste intens cu perplexitate si surprindere, scene cu puternic efect comic. Când intra pe usa apartamentului deschisa de sotie, Niki se opreste direct în ceafa lui Flo care-l întâmpina cu spatele asezat la masa. Scoate cu rabdare ciocanul din plasa de cumparaturi si loveste naprasnic de câteva ori la rând în teasta cu leucoplastul însângerat. Apoi se întoarce linistit si fara graba în apartamentul lui, ca si cum ar fi terminat de înfaptuit un act al carui firesc si rost erau de necontestat.
Similar, finalul din „Aurora“ plonjeaza într-un absurd cu tenta comica. Eroul se preda politiei descriind cu lux de amanunte crimele si circumstantele lor, dar nu le justifica în nici un fel, explicând organelor de politie ca motivele sale sunt prea personale si complicate pentru a putea fi  întelese (pentru ca ele au sens numai în capul lui, în ordinea lui). Este interesanta evolutia scenariului catre abstract, de la „Niki and Flo“ la „Aurora“, prin prezentarea structurii mentale a eroului ca somn al existentei (în sensul lui Kundera) ce naste crima. Tehnica filmarii este similara: timpul peliculei este cel real, el urmareste detaliul, realismul exacerbat în tente naturaliste, uneori în ritmuri prea lente, antonioniene, pentru timpurile noastre.
Aparitia lui Flo în existenta lui Niki este elementul catalizator care descopera si trezeste criminalul din el. Cristi Puiu, la rându-i ne marturiseste ca turnarea si interpretarea rolului principal în „Aurora“ l-au facut sa caute si sa descopere criminalul din el. În conditii limita de alienare, criza, schizofrenie, granitele dintre lumea din mintea noastra si cea reala sunt transgresate sau dispar pentru o clipa; atunci crima survine ca act justitiar si ordonator a lumii fizice.
În „Niki and Flo“, crima se instituie în straturi: fiecare dintre cele sapte zile ale Apocalipsei vechii ordini adauga la motivarea si consolidarea ei. În „Aurora“, nefondat de nimic, actul criminal devine o abstractizare; cauzele nu sunt importante, ci mecanismul crescendo al desavârsirii actului abominabil. Arta nu cere explicatie, ci expunere, introspectie, eliberare, decantare de tot ce este redundant, ce e în plus, tot ce s-a mai spus deja. Mai mult, lipsa oricarei motivatii în ecuatia crimei devine la Cristi Puiu, în „Aurora“, modalitate estetica, arta poetica.

Un comentariu pentru “„Niki and Flo“, un preludiu al „Aurorei“”

  1. noiembrie 10, 2014 la 9:25 am

    Excelentă anaiză de caz(uri).
    Crima ca artă? Interesant. Fără motivaţii, fără explicaţii. Doar ca „modalitate estetică, sau ca artă poetică”. Poate că „actul criminal devine o abstractizare”, dar -după părerea mea – cu o singură condiţie: obiectul acestui act, victima să fie şi ea la fel de abstractă. Altfel…
    Asta este diferenţa între Pintilie şi Puiu: cel dintâi evidenţiază, pas cu pas, nuanţă cu nuanţă, toate motivele. Spectatorul este lăsat să decidă dacă acestea i se par, sau nu, motive pentru suprimarea vinovatului. Dacă personajul criminal are o logică, sau este, impur şi deloc simplu, psihopat.
    La Pintilie, copiii sunt departe. La Puiu, în schimb, copilul este mic, dar nu atât de mic cât să nu înţeleagă măcar câte ceva. Chiar aşa, domnule?!?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper