„Mefistofele“, reluare la Opera

Un articol de COSTIN POPA

Dupa opt ani de la reprezentarea bucuresteana, prima scena lirica nationala s-a gândit sa reia opusul lui Arrigo Boito in productia originala ieseana, adusa in Capitala pe vremea directoratului Ludovic Spiess. Un spectacol complicat, comentat pe larg la timpul potrivit, semnat de Anda Tabacaru Hogea (regie), Catalin Ionescu Arbore (scenografie si lighting design), Razvan Mazilu (coregrafie). L-am regasit acum intr-o „Neueinstudierung“, cum spun vienezii, cu abundenta lui de decoruri migratoare prin scena, cu simbolistica exacerbata, cu alb-negrul predominant strapuns câteodata de plastica de culoare a scenei pascale sau de focul perucii lui Mefistofele. Cu plusurile si minusurile cunoscute, lucrat din nou cu seriozitate, spectacolul nu si-a pierdut prospetimea miscarilor si atitudinilor iar noii veniti, pe scena si in fosa, au asigurat o talmacire veridica a unei partituri care nu exceleaza prin inlantuiri muzicale si dramaturgice deosebite, in pofida temei de referinta.
Rolul major revine corului, in desfasurari sonore masive, coplesitoare, care fixeaza caracterul cvasi-oratorial al operei. Maestrul Stelian Olariu, conducatorul din umbra al acestui minunat ansamblu, si-a demonstrat o data in plus maiestria. La pupitru, tânarul Tiberiu Soare s-a aflat la una dintre cele mai bune realizari ale sale, din multitudinea de titluri si stiluri pe care le abordeaza. Ii plac marile efluvii dezvoltate cu tempi epici ce emana grandoare, ii plac dimensionarile somptuoase sustinute de gesturi largi, cuprinzatoare, care insufletesc orchestra. Odata ce i s-au oferit pe tava nuantarile coristilor, dirijorul s-a putut preocupa cu precadere de culorile instrumentale, de urmarirea solistilor. Cu bune rezultate. Totusi, poate ca Tiberiu Soare ar trebui sa-si tempereze pe alocuri fortele, in asa fel incât unii cântareti sa nu fie dominati de fosa. Au fost câteva pasaje in care tenorul José Manuel Chu (Faust), tenorul Liviu Indricau (glasul limpede si sonor care a interpretat rolurile Wagner si Nereo), basul Mihnea Lamatic (Mefistofele) s-au vazut abandonati in umbra orchestrei.
Reamintindu-si de o veche practica, managementul teatrului le-a oferit debutantilor de la premiera si spectacolul succesiv, indeosebi pentru rodajul noilor roluri. Mexicanul José Manuel Chu a etalat un glas liric inclinat spre abordari spinte, cu timbralitate rotunda si placuta. Artistul are patina italiana in marcarea accentelor si in constructia frazelor, pe care le reda prelung, cu o excelenta tehnica a respiratiei, chiar pe tesaturi vocale inalte. Prea putin evocator in aria „Dai campi, dai prati…“, tenorul si-a gasit un moment optim in expresivitatea din „Giunto sul passo estremo“. In cântul lui se mai strecoara mici inegalitati indeosebi din unghiul omogenitatii sunetului, ce trebuie sa-l indeparteze de zone opace. Cum notam cu alt prilej, prezenta constanta a lui José Manuel Chu pe afisul Operei Nationale Bucuresti este un punct pozitiv, stimulator si concurential, tinând cont de penuria de voci tenorale pentru rolurile repertoriului de baza liric-spint. Il asteptam in continuare.
Tânara soprana Edith Borsos a demonstrat inca o data, dupa rolul Tatiana din „Evgheni Oneghin“, ca parcurge un drum ascendent in cariera. Portativele celor doua personaje, Margherita si Elena, au fost studiate cu temeinicie, minutiozitate, in deplina intelegere stilistica. Trairea, simtirea binecunoscutei arii a Margheritei, „L’altra notte in fondo al mare“, au fost intense, alaturate expunerii unei voci consistente in registrele central-acut, completata cu sonoritati grave „de piept“, domol articulate si cu pianissime frumoase. Ratacirile Margheritei muribunde, sfârsitul eroinei au impresionat. La fel ca si dezvoltarile pasionale din duetul Elena-Faust. Si pe Edith Borsos dorim s-o revedem, la fel de sigura ca acum, intruchipând noi eroine, potrivite actualului ei stadiu de dezvoltare a glasului si talentului sau actoricesc.
Firul rosu – si la propriu, si la figurat – al tramei, Mefistofele, a gasit in Mihnea Lamatic un interpret experimentat care a cântat cu autoritate prologul „Ave Signor!“, infricosator aria „Son lo spirito che nega“ dar mult prea „soft“ aria „Ecco il mondo, vuoto e tondo“. In fine, nu uit sa remarc timbrul placut rezonant al mezzosopranei Sidonia Nica, in dublu rol, Marta si Pantalis.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper