„Europa Libera“ si Stefan Aug. Doinas

Un articol de George NEAGOE

Neîncadrat în P.C.R., stigmatizat de o încarcerare politica de un an, orator aproape neîntrecut, tactician desavârsit, maestru al poeziei sibilinice, Stefan Aug. Doinas si-a arogat, dupa 1975, rolul de calauza a breslei. Numeroasele trimiteri la masurile discretionare, la cântaretii regimului, la îngradirea drepturilor „constitutionale“ l-au avansat, în preajma lui 1981 (anul ultimei Conferinte Nationale a Scriitorilor), în postura personalitatii cu reputatie intangibila. L-au ajutat totodata referatul expus în timpul lucrarilor Colocviului National de Poezie (Iasi, 18-20 octombrie 1978; vezi dosarul I 2629, vol. 1, f. 22-51, la C.N.S.A.S.) si diversele cuvântari din sedintele Biroului Uniunii Scriitorilor. Nu toata lumea era convinsa de sinceritatea ripostei. Unii îi banuiau intentia de a câstiga simpatia cetatenilor, fara sa ofere nimic în schimb. Rumorile circulau în subterana, iar propagatorii se ambitionau sa-i întrerupa ascensiunea, pentru ca îi râvneau popularitatea sau îl credeau impostor. Ca de obicei, disensiunile mocnite se dovedeau favorabile Securitatii, care primea, fara osteneala, detalii despre dinamica unei institutii mereu suspectate de insubordonare, de întretinerea unor „legaturi dusmanoase“ cu strainatatea si de pregatirea unor figuri simbolice, aflate în concurenta cu Nicolae Ceausescu: „Dupa opinia mai multor scriitori, STEFAN  AUGUSTIN  DOINAS se afla în gruparea «martirilor» care vor sa fie considerati «eroi» de catre intelectualii occidentali si unii comentatori ai postului de radio «Europa Libera»“ (dosar I 2627, f. 11). Pasajul citat respecta paradigma politica mentionata. Asadar, imaginea redactorului-sef adjunct al „Secolului 20“ era diforma. Si nu doar prin discrepanta între altruismul disimulat si individualismul care îl caracteriza, ci si prin faptul ca facea partea din reteaua informativa a Securitatii. Este aproape de neînchipuit cum o persoana s-a camuflat pâna la punctul în care sa devina indispensabil atât pentru regim, cât si pentru potrivnicii acestuia. Verticalitatea sa din arena a fost rasplatita prin cresterea capitalului de simpatie si taxata prin cronici negative si atacuri la persoana. Însa nici serviciile aduse în calitate de „sursa“ nu au trecut neobservate, datorita lor fiindu-i tolerate bravadele. Se profileaza ca atare ipoteza ca Doinas a colaborat la fel de lejer cu ambele tabere. Prin opera, s-a numarat printre centrii de sustinere a est-eticii. Prin misiunile primite de la Securitate, a pus la dispozitie date despre literatii „Europei Libere“.
Relatiile mai mult decât cordiale între autorul „Mistretului cu colti de argint“ si Monica Lovinescu nu sunt întâmplatoare. Ele dateaza de prin 1943, de la publicarea în ziarul „Viata“ a scrisorii de adeziune a Cercului Literar de la Sibiu la programul estetic al lui E. Lovinescu. Vizitele reciproce au consolidat prietenia si aspiratiile de consacrare a celei de-a patra generatii postmaioresciene, care, din nefericire, s-a dezintegrat repede. Statornicia relatiilor a determinat si premierea lui Radu Stanca si a lui Doinas cu Premiul „Sburatorul“ din partea Asociatiei „Prietenii lui E. Lovinescu“ pentru dramaturgie, respectiv poezie (1947). Dupa exilul extern al Monicai Lovinescu si cel „interior“ a lui Stefan Aug. Doinas, au trecut doua decenii pâna la reîntâlnire. Dar vechea lor amicitie se încarcase de amprente ideologice. În plus, creatorul baladelor din anii ’40 intrase în serviciul agenturii, luându-si identitatea de „Andrei Golfin“ (1958). Cunostintele avute în Occident îl faceau extrem de util în planurile Securitatii. Totusi, dreptul de a pleca în Vest i s-a acordat destul de târziu. Asa ne dam seama ca prezenta în retea nu facilita totdeauna plecarile în strainatate. În 1967, primind viza sa se duca în Belgia pentru a fi alaturi de nevasta, Irinel Liciu, poetul a ajuns si în Franta, aratându-si devotamentul fata de superiori: „În toamna anului 1967, informatorul a fost în Belgia si Franta. La Paris a luat legatura cu EMIL CIORAN, VIRGIL  IERUNCA si MONICA  LOVINESCU, iar la întoarcere a furnizat note interesante despre acestia, ce au ajuns la conducerea Consiliului“ (Plan de instruire al ssic!t agentului „ANDREI  GOLFIN“ pe perioada deplasarii sale în Franta, 142/ AM/ 21 aprilie 1968, în dosarul R 874, vol. 1, f. 102). Este aproape neîndoielnic ca urmatoarea viza i s-a facilitat gratie serviciilor aduse anterior. Fara sa dea de banuit, Doinas era persoana potrivita pentru îndeplinirea unor sarcini pe lânga inteligenta din jurul „Europei Libere“. Sau poate ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au acceptat jocul dublu al oaspetelui. Certa ramâne coincidenta intereselor poetului si ale institutiei politice de care apartinea. Doinas voia sa-si revada cunostintele. Iar ofiterii M.A.I. sperau ca, dincolo de confidente, „Andrei Golfin“ sa le relateze celor doi eseisti ca tara traverseaza o liberalizare accentuata, propice dezvoltarii vietii artistice. Sperau ca, multumita legaturilor solide, Doinas va fi credibil si îi va convinge sa renunte la criticarea tarii. Încetarea atacurilor ar fi reprezentat o victorie a propagandei: „La Paris, informatorul va lua legatura cu EMIL CIORAN, N. CARANICA, MONICA  LOVINESCU, VIRGIL  IERUNCA, GEORGES  ROSETTI (asa cum si-a manifestat el dorinta). În discutiile cu acestia, informatorul va vorbi despre climatul prielnic activitatii de creatie din tara noastra, în mod pozitiv despre politica interna si externa a tarii noastre si va fi atent la reactiile acestora./ În raport de pozitia lor va încerca (în discutii) o apropiere a acestora de tara, si sa le creeze o optica realista asupra starii de lucru din România“ (ibidem, f. 103). Pâna la urma, nu conteaza daca stiau sau nu ca vizitatorul venise în dubla calitate de Stefan Popa – „Andrei Golfin“. Importanta ramâne ideea constanta a Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca despre exemplaritatea operei lui Doinas în contextul comunist. În viziunea lor, el întruchipa una dintre putinele victorii asupra opresiunii, servilismului, superficialitatii si a concesiilor. Poetul dobândise credibilitate. Devenise, poate, principalul vehicul de propaganda a „Europei Libere“ în România. În emisiunea din 26 aprilie 1973, de ziua scriitorului, Monica Lovinescu si-a laudat prietenul, catalogându-l drept o pretioasa relicva a modernismului interbelic, perioada sinonima cu normalitatea. Alegând cu pricepere cadoul, criticul evidentia doua coordonate: întâi artistica, adepta a cuvintelor potrivite, a rabdarii, a precautiei si a severitatii în fata tiparului; apoi politica, datorita unui presupus refuz al implicarii în ceremoniile Partidului Comunist si ale tarii: „Deschizând volumul antologic de poezii al lui Stefan Augustin Doinas, intitulat simplu «Versuri», nu poti sa nu fii izbit, pe deasupra talentului cunoscut si culturii temeinice, de rigoarea atât a poetului, cât si a criticului. Într-o perioada a literaturii române când scriitorii au devenit atât de putin exigenti cu ei însisi, încât publica în volum orice – pâna si productii normal menite sa ramâna în stare de ciorna –, atitudinea lui Doinas cu o constiinta necantitativa a literaturii ne aminteste de epoca dinainte de razboi, de-a lungul careia spontaneitatea se cerea mai serios controlata de constiinta estetica. Nu numai ca Doinas alege, dar el are si generozitatea de a-si grupa atât poemele, cât si articolele, dupa criterii tematice bine definite, sacrificându-le ocazionalul si neesentialul“ („Unde scurte“, II: „Seismograme“, Bucuresti, Editura Humanitas, 1993, p. 64- 65).
Propulsarea printre directorii de opinie nu l-a ajutat întru totul, determinând chiar interdictii. Desigur, multi conationali îl percepeau ca model de conduita profesionala, ceea ce în mare masura era de necontestat. Tablete si poezii conjuncturale întâlnim din când în când, chiar si dupa debutul editorial (1964). Chiar a doua sa carte – „Omul cu compasul“ (1966) – cuprinde compozitii aliniate: „Oda la cifrele de plan“ si „A doua mare“ (dedicata Congresului al IX-lea al P.C.R.). Dar aceste contributii „progresiste“ nu-i diminuau profilul. În balanta atârnau mai puternic laudele sosite din Occident si relatiile amicale cu fosti detinuti, împricinuiti ca fusesera în rândurile extremei drepte. Si, cum totalitarismul extindea abuziv orientarile ideologice, Doinas era învinuit ca se numara printre fascisti, mai ales din cauza injuriilor adresate situatiei politice. Se adauga si intentia fostului redactor al „Natiunii române“ de a concepe o scriere protestara pe care s-o difuzeze în afara României (proiect abandonat dupa câte se pare): „Directia pasapoarte a solicitat avizul Unitatii noastre pentru POPA STEFAN (AUGUSTIN  DOINAS), scriitor, publicist si comentator la revista «Secolul XX», propus de Uniunea Scriitorilor sa calatoreasca în interes de serviciu în tarile: Anglia, Franta, Elvetia, Italia, R. F. Germania, Olanda si Belgia./ Sus-numitul are legaturi cu elemente cunoscute cu pozitie ostila regimului din tara noastra. Una din legaturile sale principale este OVIDIU  COTRUS, critic literar, fost condamnat si membru în organizatia legionara, cunoscut ca dusman înrait al regimului din tara noastra si al comunismului în general. OVIDIU COTRUS a fost si el selectionat pentru a fi invitat în strainatate. Cu ocazia întâlnirilor ce le au, OVIDIU COTRUS comenteaza în mod denigrator politica interna si externa a statului nostru. De asemenea, OVIDIU COTRUS, în prezenta lui POPA STEFAN, a recitat poezii cu  caracter legionar, scrise de ARON COTRUS. POPA STEFAN, la rândul sau, se deda la unele afirmatii calomniatoare, într-o împrejurare afirmând: «asta e comunismul însusi, este incompatibil cu libertatea. Primul criminal a fost … sLenint, iar dupa el a venit bestia giorgiana ssic!t de… sStalint»./ În prezent POPA STEFAN si-a propus sa scrie un roman «contestatar» pe care sa-l scoata ilegal în strainatate. În acest scop se consulta, are discutii cu OVIDIU COTRUS./ PROPUNEM avizarea negativa a calatoriei lui POPA STEFAN în strainatate“ (Nota-raport, nr. 151/WM/ 0108513, 23 mai 1975, în dosarul R 874, vol. 1, f. 158-159). Pasajul precedent certifica banuielile ofiterilor M.A.I. ca agentul nu-si facea datoria asa cum prevedea fisa postului. Fara dubii, nu le convenea ca tocmai o persoana importanta din reteaua informativa, care, teoretic, slujea obiectivelor Securitatii, juca un rol excesiv în partida adversa. Dar discipolul lui Lucian Blaga nu se alia cu nimeni. Înselând pe oricine, ramânea credincios lui însusi. Accepta sa fie si „Andrei Golfin“ – platindu-si calatoriile peste hotare cu relatari despre oamenii întâlniti – si Doinas – intelectualul aproape ireprosabil, bastionul rezistentei active si blazonul est-eticii. De la un punct încolo, a refuzat sa mai acorde note, participând numai la discutiile fixate de ofiteri. Reticentele lui „Andrei Golfin“ erau contrabalansate în spatiul tipografic de poeziile cu substrat politic de dupa 1975, îndreptate chiar împotriva lui Nicolae Ceausescu („Ajunge!“, în „Convingeri comuniste“, nr. 4, 1978). Sesizând ca versurile marcheaza neadeziunea la regim si ca lui Doinas îi prieste sa pozeze în mântuitor al comunitatii, dar ca, în realitate, el îsi urmareste exclusiv interesul, cei abilitati au deschis un ultim dosar (I 2629, 5 vol., obiectiv „Ion Popa“, în 1979), în care, alaturi de observarea atitudinii exercitate în discursuri si în publicistica, exista si evidente ale masurilor numite generic „de potolire“. Ori de câte ori îsi arata ostilitatea fata de cenzurarea cartilor, în ciuda desfiintarii în 1977 a Comitetului pentru Presa si Tiparituri (organismul responsabil de trunchierea paginilor), fata de obligatia ca debutantii sa insereze în sumare productii de slavire a P.C.R.-ului (Partidul, Ceausescu, România), fata de promovarea în posturi decizionale a valetilor Puterii, fata de întoarcerea poeziei la realismul socialist si, în consecinta, la ritualurile publice de celebrare sau fata de micsorarea numarului de coli alocate pentru tipar, Doinas primea aplauze de la sotii Lovinescu. În proportie covârsitoare, redactorul-sef adjunct al „Secolului 20“ era perceput ca pion al Occidentului. Printre momentele culminante ale afirmarii ca portavoce a gruparii frustrate de ascensiunea protocronistilor se regaseste cuvântarea rostita la Colocviul National de Poezie de la Iasi (18-20 octombrie 1978). Vehementa pozitiei i-a determinat pe cei vizati, dar nenominalizati, sa riposteze chiar dupa ascultarea reprosurilor, facându-l indirect pe interlocutor vânzator de tara. Scena este istorisita pe 10 august 1979 de Monica Lovinescu: „Nu stim cine – Vasile Nicolescu sau Eugen Barbu – a descoperit cel dintâi, în panoplia calomniilor, arma cu «Europa Libera», al carei agent te dovedesti a fi daca nu-i lauzi pe ei. Cert este ca, la Colocviul de Poezie de la Iasi de anul trecut, Vasile Nicolescu a acuzat pe Stefan Augustin Doinas de a sustine aceleasi teze împotriva poeziei patriotarde ca un domn si o doamna  de la «Europa Libera»“ („Unde scurte“, III: „Posteritatea contemporana“, Editura Humanitas, 1994, p. 98).
Inchizitori si avocati
În ciuda semnarii angajamentului de colaborare, ofiterii Securitatii n-au încetat sa-l monitorizeze pe Doinas. Mai mult, în preajma lui 1981, i-au dat voie sa se comporte ca disident, în schimbul unor note informative pe care superiorii directi le considerau utile în derularea diverselor operatiuni. Poetul îsi consolida autoritatea printre colegi si popularitatea în rândul cititorilor, iar salariatii Departamentului Securitatii Statului îsi justificau menirea. Le era indispensabil cameleonismul lui Doinas, ca sa tina sub supraveghere Uniunea Scriitorilor. Forta de persuasiune si intransigenta afisate de traducatorul lui Hölderlin în chestiunea apararii colegilor si a statutului organizatiei pe care o reprezenta deveneau cai sigure în a-si consolida statutul: „În discutia purtata în ziua de 17.01.1979 cu persoana oficiala D. C. a rezultat: AUGUSTIN DOINAS – majoritatea scriitorilor cu care a discutat are un cult fata de acest om. Tineretul în special, ssic!t îl apreciaza ca fiind idolul lor. Aprecierea lor asupra celui în cauza este pozitiva în sensul ca este omul constant în idei, nu face compromisuri, nu este un dusman al regimului, este un constant în idei“ (Nota-raport, nr. 151/ ME/ 001603, 17. 01. 1979, în I 2629, vol. 1, f. 137). Însa respectivele strategii functionau ca revers. Câstigând popularitate, Doinas se transforma într-un interlocutor de neocolit atât al scriitorilor frustrati de restrictiile economice si editoriale, cât si al ofiterilor care se interesau de reactiile din breasla.
Pe de o parte, Doinas se erija în lider informal, functie pe care, în special dupa disparitia lui Marin Preda, multi o percepeau indispensabila în contracararea lui Eugen Barbu si a publicatiei „gradate“ („Saptamâna“). Pe de alta parte, i se aprobau fara dificultati deplasarile peste granita, în virtutea faptului ca angajatii M.A.I. nu se îndoiau ca agentul va coopera la întoarcere, oferind detalii despre „obiective“ de interes din exil – Monica Lovinescu, Virgil Ierunca sau I. Negoitescu – personalitati care nu conteneau sa-l elogieze în emisiunile „Europei Libere“. Dar pâna la aceasta reciprocitate, Doinas nu se aratase docil si devotat Securitatii. Rapoartele-sinteza si notele de caracterizare elaborate în anii ’60 de responsabilii cazului sau probasera ca evita sa respecte directivele primind, oferind, pe lânga materiale întrebuintate în scopul „demascarii dusmanilor poporului“, date protective, „tendentioase“ în termenii cititorilor cu epoleti. Negocierile cu informatorul decurgeau anevoios: „Din materialele obtinute în procesul urmaririi informative rezulta ca STEFAN  AUGUSTIN  DOINAS, în diferite împrejurari, dar mai ales cu ocazia unor evenimente interne, a continuat sa se situeze pe o pozitie necorespunzatoare politicii partidului în domeniul culturii./ Considera ca existenta unor persoane incompetente în functii de îndrumare în acest sector de activitate ar fi condus de excesul de manifestare la unii scriitori a unui patriotism «tras de par», la realizarea unei propagande submediocre. Afirma ca în calea realizarii unei mari culturi în tara noastra stau o serie de obstacole ca de exemplu cenzura – institutie care nu mai exista, dar functioneaza. (…) În continuarea desfasurarii urmarii informative ne propunem: 1. Contactarea în vederea influentarii pozitive a lui STEFAN  AUGUSTIN  DOINAS./ Cu ocazia primului contact – înaintea unei calatorii temporare în strainatate, vom proceda la pregatirea sa contrainformativa. Apoi, la înapoierea în tara, urmarind a obtine unele date si informatii ce intereseaza./ Totodata pentru a i se da posibilitatea sa se refere la unele revendicari si doleante personale ori privind obstea din care face parte“ (Nota de analiza. Priveste urmarirea informativa „Ion Popa“,  nr. 150/ WM/ 0012652 din 15 noiembrie 1981, în I 2629, vol. 1, f. 274r-v).
Constatarile precedente surprind fatetele cetateanului Stefan Popa în diferite situatii. În chestiunile referitoare la Biroul Uniunii Scriitorilor se arata razvratit si intransigent fata de nationalismul ceausist si fata de vamile publicarii, aflate sub controlul unui personal necalificat filologic (atât de raspânditii „sapcalii“). Nu e nimic nou. Acele idei fusesera expuse prima data la Colocviul National de Poezie de la Iasi (ibidem, f. 35-36). În schimb, organele de control ale statutului îsi puneau nadejdea în potentialul scriitorului de a prezenta detalii de interes maxim. Si daca previziunile securistilor se adevereau, atunci renuntau la rigiditate si deveneau subit îngaduitori, permitându-i urmaritului-informator sa enumere unele necesitati de ordin literar. Relatiile nu functionau dupa norme barter, deoarece scriitorul se vedea ademenit sa mentioneze detalii privind atmosfera generala a organizatiei. Dar cât de fidele erau relatarile informatorului si cât de cinstite erau însemnarile locotenent-colonelul care îl avea în grija nu putem sti deocamdata. În primul rând, asa cum am specificat, Doinas nu dadea declaratii olografe. În al doilea rând, rolul unui membru M.A.I. se asemana cu al unui cenzor, strecurând interpretari ideologice nerostite în respectivele dialoguri. Dincolo de siretlicurile implicate de ambele parti, Securitatea încerca sa-l tina pe poet cât mai aproape, tolerându-i miscarile alternative de pe diagonala alba pe cea neagra. Figura salvatorului întruchipata de fostul redactor al revistei „Teatrul“ putea fi exploatata pentru verificarea temperaturii contextului. Ofiterii preluau din tertipurile cersetorilor, cicalindu-l pe Doinas pâna când acesta va fi cedat, tocmai pentru a scapa de rugamintile agasante: „De asemenea, prin întâlniri repetate, sa-l facem sa ne simta prezenta, urmarind chiar recuperarea lui ca sursa“ (ibidem, f. 274). În 1981, Doinas actiona ca agent de influenta. Nicidecum ca informator.
Amanuntele anterioare sunt emise la câteva luni dupa ce Conferinta Nationala a Scriitorilor (1-3 iulie acelasi an), când Doinas se bucura de largi aprecieri. Atât de mult îi sporise influenta, încât 361 de participanti îl alesesera în Consiliul Uniunii Scriitorilor. Importanta numarului reiese prin compararea cu cele 221 de voturi obtinute de viitorul Presedinte, D. R. Popescu (ibidem, f. 261). Poetul a aplicat magistral tehnicile de manipulare. Confratii l-au reconfirmat, acordându-i sprijin mai consistent decât la Adunarea generala din 1977, când 283 de persoane îl alesesera (ibidem, f. 3). Iar Monica Lovinescu remarca asprimea interventiei din cursul dezbaterilor care, împreuna cu altele similare, a atras nesemnalarea evenimentului în presa: „Cum sa rezumi rechizitoriul lui Stefan Augustin Doinas, atacurile lui Eugen Jebeleanu, Mircea Dinescu, Mircea Zaciu, cum sa reflectezi întreaga atmosfera de îndârjire calma a dezbaterilor?!“ („Unde scurte“ III: „Posteritatea contemporana“, Editura Humanitas, 1994, p. 216). Numai ca miza fundamentala o constituia redobândirea locului în Biroul Uniunii. Or, dupa cum se întrezarea, Consiliul urma sa-l ajute neconditionat. Nimeni însa nu banuia ca Doinas avea un as în mâneca, facând jocurile P.C.R.-ului, pe care îl criticase în atâtea rânduri. Lamuriri aflam de la Nicolae Manolescu. Întârzierea derularii procedurilor legale a dus la anularea valabilitatii acestora. Solidaritatea de pâna atunci pierise: „Consiliul care trebuia sa aleaga Biroul (organul executiv, si singurul care conta, si pe presedinte), n-a fost convocat imediat dupa Conferinta, ci abia dupa o saptamâna, si nu la Uniune, ca de obicei, ci la sediul Academiei de Stiinte Sociale si Politice (…) În dimineata alegerii, câtiva dintre scriitorii mai de seama au fost chemati la sConstantint Dascalescu si, cum se spunea atunci, „prelucrati“. Între ei, si unii dintre cei cu care pusesem la cale sistemul de vot care daduse un Consiliu curat: 71 din 100 de membri erau cei de pe lista pe care o stabilisem împreuna. s…t Certati, amenintati, n-am idee, unii nu s-au mai opus ca membrii Biroului si presedintele sa nu fie alesi prin votul Consiliului, ci numiti direct de conducerea de partid. Singurul care a protestat a fost Bogza. Ileana Malancioiu („Dumneatale sa stai jos“, i-a strigat Dascalescu) si Dan Haulica au fost opriti sa vorbeasca. Am reusit sa vorbesc eu“. („Viata si carti: amintirile unui cititor de cursa lunga“, Editura Paralela 45, 2009, p. 340) .
Atât. Ar fi putut sa încerce sa ia cuvântul si Doinas. A stat retras. Era printre cei propusi. Îl multumea. Îsi atinsese tinta. De colegi nu s-a dezis, deoarece niciodata nu le fusese cu adevarat aproape. Individualismul constituia si o cale sa anuleze perioada de privatiuni din vremea lui Gheorghiu-Dej (1948-1964). Apropiindu-se de senectute, Doinas prefera sa se prefaca si informator ascultator, si mântuitor al breslei. Prestigiul acumulat, ca si colaborarea cu Securitatea, îl încredintau ca oricât ar forta limitele impuse de cenzura, niciun discurs al sau cu aparente de invectiva si niciun poem cu trimiteri vizibile la România ceausista nu vor fi sanctionate cu o noua condamnarea politica sau cu stabilirea domiciliului fortat. Asa ca, disidentul cu voie de la stapânire se obliga sa le arate cunostintelor de pretutindeni ca nu se teme de represiune. Exersarea curajului prin vorbe îi convingea pe ascultatori sau macar îi asigura ca doar cerchistul reuneste calitatile necesare conducerii luptei împotriva distrugerii Uniunii Scriitorilor si a literaturii veritabile (nesupuse ideologic): „Înteleg si mai bine vazându-l, de ce Doinas e considerat de toti ceilalti ca un posibil sef al opozitiei scriitorilor“ (Monica Lovinescu, „Jurnal“ I: 1981-1984, p. 40).
O disputa politico-literara: „Vânatoare cu soim“ (1984)
Printre cele mai importante capitole ale efortului conjugat el est-eticii si al esteticii contra totalitarismului din România s-a derulat în jurul volumului „Vânatoare cu soim“. Ne confruntam cu versuri încarcate cu potentialul maxim de protest ce putea fi exprimat contra starii generale din tara, cu aluzii transparente la presedintele de atunci al tarii.

Nedumerirea principala tine de posibilitatea aparitiei versurilor, deoarece, asa cum justificat a presupus Nicolae Manolescu, scoaterea lui Doinas din reteaua informativa a fost provocata de citirea la Cenaclul de Luni (redenumit Cenaclul Rapid) a câtorva texte din viitoarea culegere („Istoria critica a literaturii române. 5 secole de literatura“, Editura Paralela 45, 2008, p. 923). Pare de neconceput ca poemul principal (inspirat de R. M. Rilke: „Vânatoare cu soim“ în vol. „Partea a doua a poeziilor noi“, 1908), în care scribul refuza sa transcrie ceea ce îi dicteaza „printul vânatorii“, cârtind la fiecare enunt si redactând o istorie paralela, în locul celei „oficiale“ (megalomane), sa nu fi fost suprimat. Combaterea afirmatiilor mincinoase era indiciul caracterului contestatar al scriitorilor demni, care nu doresc sa faca propaganda rimata. Mai mult decât atât, etala din plin îndârjirea în conflictul cu cenzura. Modest si umil la început, logofatul devine la final forta care rastoarna dictatura, dispunând de contributia „soimului“, pasarea menita sa vesteasca în lume nu pacea, linistea si mântuirea, precum porumbeii din Biblie, ci tirania fara margini a unui suveran închipuit zeu. Numai ca diacul anuleaza cultul personalitatii, manevrând cu abilitate antitezele impulsive ca taierea boierilor nesupusi. Astfel, condeierul îl întrece în importanta pe presupusul sau stapân: „eram atât de mare – un pigmeu“. Dar si un alt poem cu impact similar, „Dialog la portretul lui Rudolf II pictat de messer Giuseppe Arcimboldo“, zguduia sistemul. Este inevitabil sa trasam o paralela si, de ce nu, o perpendiculara între poezia aceasta si „Eu cred“ de Ana Blandiana, a doua deschizându-se cu binecunoscutul vers „Eu cred ca suntem un popor vegetal“. La Doinas, despotul nu se omogenizeaza cu natiunea blamata, ci este unicul caricaturizat ca o taraba de voievozi culesi din gradina: „ – vezi chipu-acesta-n care banalul din natura/ devine spirit nobil reprezentând atât/ un om cât si domnia de vis si aventura/ în epoca în care a trait?/ – nu vad decât/ o mâna de verdeturi cromatica mixtura/ de morcovi conopida si telina cu cât/ ma uit mai mult descopar în orice trasatura/ imaginea-leguma a mareului urât/ ce-i înnora simtirea si sceptrul“. Retorica se deruleaza dupa acelasi binom (laudatio-imprecatio), cu doua mentiuni: ca monarhul nu participa decât prin efigie, ca mostra grotesca dintr-o falsa epoca de aur, pe marginea careia se poarta o discutie între magistrul îndoctrinat si discipolul rebel si ca vocea sicanatoare nu lasa urme de litere secrete, ci prefera sa denunte în piata publica regiile propuse de regim. Întrebuintând recuzita sibilinica, poetul actioneaza ca luminator în bezna. „Dialog la portretul lui Rudolf II…“ scoate simturile cele mai înselatoare – vazul si auzul – de sub influenta aparentelor, a montajelor urzite în Comitetul Central: „– ce limba subversiva! – nu! iris hotarât/ ce-asaza-n lucruri vazul ca dinamita pura“. Ochiul atotstiutor face parte din categoria simbolurilor constante în opera lui Doinas. Sub forma lui delta-mistic îl întâlnim în „Omul cu compasul“, unde influentele platoniciene sunt vadite. De asemenea, îl regasim în poemul „Nocturna I“ (din „Semintia lui Laokoon“, 1967), ca alegorie a luminii totalitariste de la Rasarit care orbeste si împresoara. Decodarea corecta a versurilor se obtine prin înlocuirea numelui împaratului de Habsburg cu cel al succesorului lui Gheorghiu-Dej. Analogia functioneaza multumita amanuntului ca, în 1974, când a devenit presedinte, lui Nicolae Ceausescu i s-a înmânat un sceptru.
În polemica despre caracterul subversiv al volumului s-au exprimat, pe de o parte, Nicolae Manolescu si Virgil Ierunca, iar pe de alta parte Artur Silvestri. Toti trei au depistat subtextul politic. Niciunul însa nu l-a desemnat ca atare. În schimb, fiecare a apelat la o strategie de a masca trimiterile la viata în România deceniului al noualea.  Cronicarul „României literare“ („Semne noi de lirism“, nr. 19, 1985) a optat pentru analiza culegerii în registrul neomodernist, care impunea poeziei sa fie lirica, fara a neglija dimensiunea parabolic-escapista, pregnanta în toata activitatea lui Doinas. În continuare, ca sa evite cotidianul distopic, criticul a recurs la intertextualitate, conform principiului expus de Gérard Genette în „Palimpseste“, anume ca valoarea unei carti reiese si din raportarea la altele, varianta obisnuita a evazionismului critic. Ca sa reliefeze mutatiile din estetica lui Doinas, Nicolae Manolescu a apropiat balada „Vânatoare cu soim“ de piesa cea mai cunoscuta din repertoriu („Mistretul cu colti de argint“), fara sa neglijeze faptul ca vocea poetului îndeamna la trezirea din letargie si la respingerea varului aplicat deasupra întunecimii generale: „Scenariul anterior se repeta, dar din alt unghi. Printul e un poet paranoic al îndeletnicirii sale, în nazaririle caruia haitasii, câinii si soimul capata însusiri aproape fabuloase. Scribul îl aduce de fiecare data la realitate. La urma, când, în închipuirea vânatorului, soimul colinda tariile ceresti, la un loc cu vulturii si eretii, ca sa-i poarte faima, scribul îi sfarâma brutal orice iluzie“. Diferenta de atitudine între cele doua texte iese imediat la suprafata, daca avem în vedere ca animalul salbatic cautat de „printul din Levant“ nu este o prada concreta, ci un ideal care se contureaza daca îsi asasineaza vânatorul, în timp ce „pigmeul“ urmareste o prada în carne si oase. Poate nu a trecut neobservata constructia metaforica propusa de Nicolae Manolescu pentru a întari presupunerile ca asistam la sfortarile unui pictor de a sterge punctele, liniile, tusele si culorile care au transformat o pânza mucegaita într-un spectacol flamboaiant. Machiajul aplicat ridurilor si barbile lipite ca sa ascunda negii sunt curatate precum în „Ah, zice cummings“ (din „Semintia lui Laokoon“), unde Doinas insinueaza ca realitatea comunista sufera de calvitie. Ca sa îmblânzeasca efectele versurilor, Nicolae Manolescu evita sa se refere la sarcasm, preferând sa atraga atentia asupra ironiei, adica a simpatiei fata de personajele chinuite de fantasme: „Soimul nu mai zboara plin de elan în vazduhul fanteziei princiare, ci sta cuminte, biata pasare împaiata, pe bratul unui scrib infidel. Ca aceasta ironie nu e accidentala ne-o arata si un alt poem, la fel de bun, intitulat „Dialog la portretul lui Rudolf II pictat de messer Giuseppe Arcimboldo“, în care viziunea sublima si cea ridiculizata se disputa pe fata. (…) Vederea grotesca spulbera idealismele naive. Sancho Panza (sau, de ce nu, barbierul Nicolas) triumfa înca o data asupra lui Don Quijote“. Trimiterile la Cervantes sunt cifruri care semnaleaza obsesia de a transforma bordeiele în palate stralucitoare.
În contrast cu recenzia lui Nicolae Manolescu se afla interventia lui Artur Silvestri („Stefan Augustin Doinas: «Vânatoare cu soim»“, în „Luceafarul“, nr. 45, 1985). Asemenea preopinentului, a notat schimbarea de formula, dar în directia sacrificarii lirismului. Lipsurile indicate sunt îndreptatite dupa criterii estetice. Ca si în alte situatii, recursul la valoarea intrinseca reprezenta o manevra politica, menita sa subrezeasca aura lui Doinas si sa denunte incompatibilitatea esopismului cu literatura veritabila. În plus, ca sa potoleasca entuziasmul unor cititori complici, Artur Silvestri a reamintit ca scriitorul nu are întru totul o imagine imaculata, fiindca a încropit  si compozitii cuminti: „Nimic nu lasa sa se întrevada, în conditiunile unei creatii lucide, o atât de stridenta involutie a poeziei lui Stefan Aug. Doinas, precum e aceea dovedita în «Vânatoare cu soim». Poetul nu mai e la începuturi si parea ca îsi gasise vocea, valorificând un fond livresc, de extractie antica si cu preponderenta greceasca (chiar si productiunile care invocau, mai demult, patria nu sunt decât simple exercitii de stil, în gustul liricii eline)“. În consecinta, Artur Silvestri postuleaza ca importanta cerchistului rezida în balade. Dincolo de adevarul incontestabil al asertiunii, este necesara o contextualizare. Acelasi tip de poezie capata conotatii maniheiste, deoarece zgâltâie Puterea. Dreptatea în plan artistic îi apartine lui Artur Silvestri, cu precizarea ca interesul lui era discreditarea unui exponent al rezistentei prin cultura. Fara sa-l condamne pe Doinas pentru denigrarea lui Nicolae Ceausescu, Silvestri a semnalat voalat acea atitudine „dusmanoasa“ cu ajutorul unor argumente stilistice. Comparatia cu Ana Blandiana devine elocventa pentru ilustrarea disidentei. Cuvântul lucreaza pe cel putin doua paliere, pentru ca scribul nu lasa niciodata semne limpezi, ci palimpseste. Referentii istorici atestati sunt substituiti de personaje ale actualitatii – Suveranul nebun si Filozoful pe care îl ucide, fiindca nu-i executa poruncile: „Sa mai adaug o nota, capatata nu se stie de unde, în gustul compozitiei fabulistice: e adevarat ca uneori Stefan Augustin Doinas gândea în parabole si punea în lucrare alegorii, însa, de la acestea si pâna la fabula e o distanta foarte mare. Pe scurt, poetul se închipuie acum un soi de Seneca ucis de Nero si comunica felurite pareri despre noua Roma unde se prapadeste. Obsesia unei condamnari suferite în vremuri grele e peste tot („Trei variante la Seneca tragicul“ dezvolta aceasta idee). As putea cita de oriunde, din aceste sonete care muta fixatiile culturale, mai vechi, din mediul elin, într-o abstracta Roma a celor doisprezece cezari. Limbajul e peste tot la fel de, cum sa zic?, pigmentat de brutalitati: «ivirea unei palide fantome/ de împarat ma-ndupleca vioaie/ sa ma asez în coada ca-ntr-o ploaie/ ce spala începutul acestei urme» (…) Pare ca poetul vorbeste în doua limbi amestecate în care voma nu e voma. Nero nu e Nero si iarna e ca în meteopsihologia promovata de Ana Blandiana, hieroglifa unui soi de înghet. Ceea ce se vede, la o repede ochire e, totusi, lirica de scolast: aceste compozitii par a se inspira din antichitate si chiar evoca, destul de indecis, epoca lui Nero“.
Daca ar fi dezvaluit tintele vizate în ansamblu de „Vânatoare cu soim“, Virgil Ierunca risca sa pericliteze integritatea poetului. Vorbitul în dodii, pentru cititorii specializati în prinderea „sopârlelor“, se dovedea la fel de eficient. Cronica radiofonica – transcrisa de Securitate pe 1 februarie 1986 (sub sigla Buletin „E. L.“, nr. 37, exemplar nr. 10, în I 2629, vol. 2, f. 234-235) argumenteaza în favoarea unicitatii creatiei lui Doinas în spatiul românesc, situata la intersectia est-eticii si a esteticii. Fiecare decizie a scriitorului se încadreaza în sfera demnitatii: respingerea realismului socialist, detasarea de neomodernistii care au platit un tribut dogmatismului si grija fata de cuvântul tiparit. Daca ultima trasatura fusese remarcata de Monica Lovinescu, celelalte doua constituiau niste mistificari. Stim ca poetul a publicat materiale respectând cerinte ideologice. Dar Virgil Ierunca a insistat asupra acestei exemplaritati, din nevoia de a propune o personalitate care nu evita sa pronunte adevarul, chiar daca în forme încifrate. Simetriile livresti si rugozitatile lexicale indicate de Nicolae Manolescu se regasesc înasprite la initiatorul „Antologiei rusinii“, care a sugerat, prin unele antinomii, atacul îndreptat contra contemporaneitatii represive: „Chipul de altadata al lumii («cel fara de ruina si miscare», s«Omul cu compasul», n. m.t) e vitriolat acum de o demonie domnitoare. De unde dinamica dizgratiei si deriziunii – inedita – în poezia lui Stefan Aug. Doinas. Trecerea – cutremuratoare trecere – de la acel da mitic de pâna la acest nu actual, învestitor de blasfemii punctate, ni se anunta din chiar balada singuratica, ce deschide cartea numind-o. Baladescul anterior al poetului – inundat de tâlcuri senine – nareaza (liric) de data aceasta ironia, apostrofa si invectiva. Ieri, «Mistretul cu colti de argint»: un adevarat ritual al zilei; acum «Vânatorul ssic!t cu soim», ritualul noptii cazute si decazute. Balada rasturnata ce deschide cartea ca prolog al împotrivirii este, de fapt, un manifest de constiinta“.
În preajma vârstei a treia, Stefan Aug. Doinas a radicalizat limbajul întregii poezii subversive. Prizata ca autonomista de neomodernisti (fara a ignora sagetile la totalitarism), blamata de protocronisti pentru carentele lirice, laudata de exilul românesc pentru intransigenta, aceasta literatura ramânea, în esenta, tot o strategie politica, fateta pozitiva a fenomenului generalizat de înglobare a scrisului de catre administratia comunista. S-ar spune ca ne confruntam cu o poezie veritabil patriotica, numai ca structurile pe care le pune în actiune sunt valide exclusiv sub dictatura. Esopismul sublima si suplinea lipsuri afective si materiale. Semnele constituisera o retea care concura cu limba de lemn. Pentru cititori, conta noul set de clisee si conventii. Identitatea lor se construia dupa cartile protestare. Era si aceasta o modalitate discreta de a face politica. Se stabilise o paritate între curajul de a scrie si cel de a întelege printre rânduri. Iar Doinas devenise figura tutelara a acestei relatii, deoarece, probabil, oferea cele mai multe iluzii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper