„De atata ceata nu se mai vede nimic!“

Un articol de STEFAN BAGHIU

Cosmin Perta, „Fara titlu“, Editura Paralela 45, Pitesti, 2011.

 

S-ar putea ca impasul cel mai mare al lui Cosmin Perta sa provina din tendinta criticii ultimilor ani de a-l situa mereu lânga numele puternice ale generatiei douamiiste. Între Stefan Manasia, Dan Sociu si Claudiu Komartin e destul de greu ca autorul volumelor „Zorovavel“ sau „Santinela de lut“ sa devina un reprezentat emblematic al poeziei ultimului deceniu. Desi bine cotat de la debut pâna astazi, Cosmin Perta îsi dezvaluie prin volumul „Fara titlu“ limitele poetice, printr-un lirism nascut în mare masura din memorialiastica mistificata artificial si discursul impregnat cu imagini-soc fara substanta.
Între mistica si realism brutal
Întrebarea legitima care se pune în legatura cu poezia lui Cosmin Perta este daca nu cumva permanentele alunecari spre misticism si metodele suprarealiste de a construi imagini la granita dintre amintire si vis pot deveni usor puncte slabe în eficienta dialogului poetic. Pornind cu o biografie socanta (închipuita sau nu, într-un joc asemanator cu cel din „Improvisation in Beijing“ de Allen Ginsberg), Cosmin Perta justifica fortat inconsecventa sentimentala si lamentarile din poemele finale: „Viata a fost lina la început, într-un mic sat de munte, lânga Ucraina,/acolo unde petrolului i se spune uraniu/ si gazului lemn, unde ceata se-ntinde cât vezi cu ochii/ca o binecuvântare pentru ceea ce ar putea fi,/acolo unde se bea de dimineata pâna seara,/si seara te nevoiesc altii sa bei.s…t Mama a zabovit mult în mintea mea, desi ea please înca de când /m-a nascut,/tata era o poveste cu înstrainati,/cu fragi si ciuperci salbatice, cu ierburi de sticla,/pe care o spuneam uneori si numai pentru a ma încuraja,s…t Viata mea numara douazeci si cinci de ani si jumatate,/am vazut mult din ce era de vazut si ce-a mai ramas nu are mult sens“. Alternanta constanta între imagini bine construite si momente patetice pare a fi mecanismul din care iau nastere poemele din „Fara titlu“. Poemul „11“ muta cadrul într-un prezent deznadajduit si chinuitor, unde scrisul e mai mult sau mai putin o piedica în calea fericirii, dar în acelasi timp un miraj imposibil de depasit: „Viata mea de acum se împarte între familie si singuratate,/între mândretea de fata pe care o astept si cartile mele,/între zilele petrecute cu streangul în jurul ochilor,/ca un orb spânzurat,/si noptile petrecute în fata calculatorului,/sau în calculator, indecis, ca un virus tânars…tSa mi se ierte tristetea si neîndemânarea,/ melancolia si lamentatia, sunt doar un om gols…tîntre familie si singuratate cum se împarte la macelar/carnea macra de carnea cu zgârciuri,/carnea rosie de cea violeta statuta la soare.“. Decisiva în mentinerea fluxului tensionat al volumului este reluarea acestor motive în final, ultimul poem al cartii culminând, pe acelasi ton dramatic, printr-o reeditare modificata, cu acelasi nucleu al surselor tragicului: „Viata mea de acum se împarte între familie si singuratate,/ între minunatiile de copii pe care îi am si carti,/ între zilele petrecute cu spaima,s…t si noptile petrecute în fata întunericului din tavans…t între familie si singuratate cum se împarte la macelar/carnea macra de carnea cu zgârciuri,/carnea rosie de cea violeta statuta la soare.“. Alaturi de alte câteva laitmotive folosite („ma uit la vecinii mei cu interesul unui chirurg“), repetarile si reluarile dau volumului coerenta interna, însa comparatiile sterse nu reusesc sa creeze atmosfera unei poezii sigure pe ea. Astfel, „Fara titlu“ este doar o compozitie orchestrata atent care îsi trage substanta din logistica evenimentiala. Nu e de mirare ca demersul lui Cosmin Perta poate fi categorisit usor drept o tentativa neclara de a scrie poezie între mistica si realism brutal. Fara a presupune vreo premeditare auctoriala, se poate intui ca volumul se vrea un demers dramatic mai mult prin constructie si doze mici de soc, cu speranta ca totalitatea textelor bate (desi poate în detrimentul rafinamentului stilistic si al atmosferei de poezie totala) micile inconsistente si aerul închis în care respira momentele poetice.
Pericolul melodramaticului
Dupa ce ne ofera un discurs poetic transant, rece, cu viziuni aproape biologice asupra mortii, diluat de confesiuni melancolice, Cosmin Perta începe sa compuna în maniera simbolistica imagini care se vor atât de pline de semnificatie, încât tind sa nu mai spuna nimic: „În tavan, un om mic cât o viespe citea Evanghelia lui Marcu. O apa mare a iesit atunci din gura si din inima mea si s-a revarsat pe podeas…tTrei femei se uita la tine pe geam asa cum ma uitam si eu înainte la tine, în spate noaptea se scurge peste un bec conic uzat. Un om cât o viespe mi se strecoara afara din carne, da din brate ca un apucat, se chinuie cum stie mai bine, se agata de pântec, de haine, de barba, de gât, mi se urca pe umar si citeste din Evanghelia lui Marcu“. Se întelege ca poetul vrea sa plaseze calculat (în toata febra existentialista pe care o impune volumul) momentele de traire duhovniceasca, remuscare si revelatie, însa comparatiile inconsistente sunt la ele acasa aici. Punctele cele mai vulnerabile ale poemelor lui Cosmin Perta sunt simbolistica inutila si fantezia mitologica religioasa care ajung sa consume pasaje întregi. Probabil ca poetul mizeaza pe o aura mistica autentica prin versuri precum: „Tu, Sulamita, te îmbraci în fasa de giulgiu/Si eu cu dintii mei te dezbrac,/Tu, Sulamita, te îmbraci în cânepa frumos mirositoare/Si eu, cu mâinile mele, te desfac.“, însa singurul efect concret ramâne acela de a-l buimaci pe cititor prin mistificarea atmosferei tensionate initial. Problema, de fapt, este introducerea improprie a tematicii religioase sau a aluziei biblice (deprinsa probabil de la Paul Celan) într-un context general care sufera astfel mutatii radicale. Îmi asum riscul de a afirma ca astazi poezia nu mai poate comunica eficient prin simboluri mistice (deja încarcate cu o doza puternica de „poezie“), iar sansele ca cititorii sa plaseze confesiunile si lamentarile în sfera melodramaticului sunt foarte mari. Desi transferul unei biografii monocrome dar traumatizante pe domeniile misticii a parut la un moment dat o solutie viabila în poezie, faptul ca un reprezentant destul de vizibil al celei mai recente generatii literare românesti apeleaza la astfel de metode rasfolosite nu poate fi decât semn de slabiciune.
Iata cum reuseste Cosmin Perta (si nu numai) sa nu atinga nivelul poeziei colegilor de generatie, desi nu lipsesc din „Fara titlu“ poeme de efect artistic autentic: „pieptul bunicii mele/gaurit de pietre nu e un poem./A început prin 1999/eram un tânar numai bun de crescut,s…tcam cum poate fi apa unui izvor cu uraniu din maramures.“, „linistea asta ca o vita de vie crescuta din lac“, „chiar de la etajul patru al blocului în care locuiesc/nu se mai vede pâna departe în zare“. Tot mecanismul poetic se blocheaza însa în momentele de fantezie, culmea, aproape eminesciana, care rupe total tonul realismului brutal: „Si atunci: în patul meu dorm eu acoperit cu frunze de sicomor,/vântul lenes ma adulmeca dintr-o parte/si eu, cu o palma ascunsa între genunchi,/ma întorc“. Cosmin Perta se pare ca s-a deprins (probabil involuntar) si cu stilul pastelurilor lui Vasile
Alecsandri: „o papadie îsi sufla samânta/în rotocoale de puf“. Aproape inexplicabil, discursul initial degajat si natural al lui Cosmin Perta sufera pe parcursul volumului transformari din cele mai nefaste. Nu putem decât sa rastalmacim ultimul vers al volumului si sa îi dam o nota neserioasa: „De atâta ceata nu se mai vede nimic!“.    

Un comentariu pentru “„De atata ceata nu se mai vede nimic!“”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper