Week-end cu debuturi chiliene

Un articol de MIHAI FULGER

Soarecele de cinemateca
Intre 27-29 ianuarie, la Cinema Union din Bucuresti, Ambasada Chile si Institutul Cervantes au organizat, cu sprijinul Ministerului Culturii din Chile si al Arhivei Nationale de Filme a României (ANF), evenimentul „Opera Prima: Week-end de film chilian“.
Programul a inclus cinci lungmetraje de debut, semnate de regizori chilieni care, in ultimii 15 ani, au contribuit la marele succes, national si international, al uneia dintre cele mai importante cinematografii nationale din America Latina. Seara inaugurala a evenimentului de la Union a fost dedicata unui debut absolut uluitor – „Fuga“ (coproductie Chile-Argentina, 2006) de Pablo Larraín. In deschidere, au vorbit, despre acest film si despre intregul program Gustavo González (consul al Amabasadei Chile), Juan Carlos Vidal García (directorul Institutului Cervantes din Bucuresti) si Marin Mitru (redactor ANF).
„Fuga“ alterneaza excelent doua planuri temporale, diferentiate inclusiv prin stilul de filmare (in flashbackurile din trecut, miscarile camerei respecta regulile cinematografului clasic, in timp ce, in prezentul actiunii, aparatul de filmat devine mult mai dinamic si mai apropiat de personaje). Eliseo Montalbán (Benjamín Vicuña) a compus, inspirat de uciderea surorii sale (a carei unda de soc i-a decis destinul), „Rapsodia macabra“ – o piesa care, interpretata intr-un concert unic, a generat o noua tragedie. In prezent, Ricardo Coppa (Gastón Pauls), un muzician fara talent si scrupule, gaseste un fragment din compozitia distrusa si, sub pretextul unei „lucrari de cercetare“ (dar visând, de fapt, la un succes nemeritat), porneste in cautarea rapsodiei blestemate a lui Montalbán. Cei doi protagonisti (ca si Claudio, colegul din clinica psihiatrica al lui Eliseo, interpretat de Alfredo Castro, actorul-fetis al lui Pablo Larraín) ajung sa descopere cât de „zadarnica e arta fugii“ (pentru a-l cita pe Dumitru Tepeneag). Unul dintre cele mai costisitoare filme produse in Chile, „Fuga“ este o reusita incontestabila, greu de uitat, semnata de unul dintre marii regizori ai noii generatii din aceasta tara.
La inceput de an, Matías Bize este prezent pe marile ecrane din România cu superbul „Viata pestilor“ („La Vida de los Peces“, Chile-Franta, 2010). In cadrul „Week-end-ului de film chilian“, am putut vedea primul sau lungmetraj (care, de fapt, nu depaseste cu mult o ora), „Sábado“, subintitulat „un film in timp real“. Desi am putut observa o taietura de montaj in acest film, „Sábado“ este un experiment notabil, pornind de la o idee simpla, dar ofertanta. Cu putin timp inainte de nunta, Blanca (Blanca Lewin, actrita favorita a lui Matías Bize, interpreta principala si in „Viata pestilor“) afla ca viitorul ei sot o insala, chiar din gura amantei acestuia, ramasa gravida. Blanca pleaca sa se razbune, insotita de un cameraman (cineast aspirant), care ii filmeaza „in timp real“ – si participativ – calatoria prin oras. Cu un buget mult mai mic, dar cu ambitii la fel de mari ca si „Fuga“, „Sábado“ impresioneaza prin excelentul simt al observatiei cu care autorul sau surprinde psihologia personajelor si relatiile dintre ele intr-o situatie-limita. Jocul autentic si nuantat al actorilor, care isi pastreaza pe ecran propriile prenume, sta marturie pentru remarcabilul control regizoral al lui Matías Bize, un cineast chilian care, sunt convins, se va impune printre numele mari are filmului sud-american.
„Historias del Fútbol“ (1997) de Andrés Wood (Montt) si „Radio Corazón“ (2007) de Roberto Artiagoitía sunt doua productii comerciale (comedii cu ocazionale accente dramatice) care s-au bucurat de mare succes la publicul local (in plus, primul titlu, deseori inclus in clasamentul celor mai bune filme chiliene, a fost selectionat si premiat de festivaluri majore, precum cele spaniole de la San Sebastián si Huelva). Ceea ce le mai uneste este structura: ambele includ trei povesti, fara alta legatura intre ele decât tema comuna (fotbalul si, respectiv, amorul).
Andrés Wood a urmat studii cinematografice la New York, apoi a revenit in tara natala, unde a debutat in lungmetraj cu acest „Historias del Fútbol“, care portretizeaza o tara (inca) saraca, dar fatalmente indragostita de „sportul-rege“. Un fotbalist, golgheter al unei echipe de cartier din capitala Santiago (dar prea vârstnic pentru a mai avea mari sanse de a deveni jucator profesionist), este mituit si amagit cu promisiunea unei ascensiuni târzii, pentru a „trânti“ un meci crucial; acesta este singurul capitol din film in care regizorul se joaca cu cronologia evenimentelor. In desertica regiune Calama, un baiat sarman, dar cu vise mari, se vede nevoit sa renunte la cea mai pretioasa posesiune, pentru a acoperi banii pierduti in timpul unei lungi partide de strada. Un tânar din capitala este blocat pe insula Chiloé, unde gaseste un singur televizor, chiar in ziua in care echipa nationala joaca un meci de importanta capitala la Cupa Mondiala; insa nu datorita fotbalului va ajunge el sa-si aminteasca mereu de acea zi…
Sub pseudonimul „El Rumpy“, Roberto Artiagoitía prezinta zilnic, inca din 1996, cel mai popular program radiofonic chilian, „El Chacotero Sentimental“ (titlul, traductibil prin „Bascaliosul sentimental“, a ajuns un termen argotic pentru organul genital masculin). In 1999, s-a lansat, in regia lui Cristián Galaz, filmul omonim, un veritabil blockbuster, inspirat de trei povesti ale ascultatorilor lui „El Rumpy“ (interpret in film). Opt ani mai târziu, Roberto Artiagoitía a revenit cu un sequel (acest „Radio Corazón“), in care, pe lânga ipostazele de actor (in propriul rol) si coscenarist, si-a asumat si regia, dar in care a pastrat formula brevetata de primul film. O liceana isi santajeaza tatal (care a calcat strâmb cu o colega de la spital) pentru a-si pierde virginitatea, in ziua majoratului, chiar cu el. O mama, al carei fiu isi neglijeaza iubita, simte o atractie irezistibila fata de viitoarea ei nora, in timp ce data nuntii se apropie. O tânara si frumoasa bona, indragostita in tacere de stapânul casei, ezita sa respecte bizara dorinta a sotiei acestuia, bolnava in stadiu terminal. Chiar daca nu a atins succesul filmului anterior, „Radio Corazón“ este, datorita insolitului „povestilor adevarate“ (dintre care doar cea mediana chiar capata note grave), o productie agreabila pentru un public nepretentios.
Am pastrat pentru final singurul film pe care l-am revazut cu ocazia evenimentului de la Union, deoarece mai fusese proiectat in România, in competitia TIFF-ului clujean (unde a si câstigat Trofeul „Transilvania“). In urma cu aproape cinci ani, scriam, in aceasta revista, ca „La Sagrada Familia“ (lansat in 2006, dar produs in 2004), lungmetrajul de debut al lui Sebastián Lelio (Campos), este „o dovada ca poti face un film «de arta» mediocru, dar indeajuns de imprevizibil, saracacios si socant pentru a-i epata pe snobii «festivalieri» si a trai de pe urma lui câtiva ani“. Intre timp, am vazut, tot la TIFF, si al doilea lungmetraj al regizorului, „In ziua de Craciun“ („Navidad“, Chile-Franta, 2009), si m-am convins ca Sebastián Lelio este un cineast inzestrat, capabil sa emotioneze cu un film personal si profund. Din pacate, desi mi-ar fi placut sa vad cu alti ochi „La Sagrada Familia“ (care are destui fani români), nu mi-am schimbat opinia in privinta acestui film. Este un produs cinematografic artificial („cu reteta“) si chiar tezist (prin decizia finala a protagonistului), a carui originalitate se reduce cel mult la maniera de filmare (obositoare pentru spectatori). Si totusi, astept cu nerabdare noul film al lui Sebastián Lelio…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper