Un proces literar: Stefan Augustin Ocnas

Un articol de GEORGE NEAGOE

Studierea documentelor din depozitele C.N.S.A.S. reprezinta o necesitate pentru istoriografia literara. Pe de o parte, dosarele de Securitate devin instrumente auxiliare, indispensabile contextualizarilor si descoperirii verigilor lipsa pentru intelegerea adecvata a dependentei literaturii de politica. Pe de alta parte, aceste izvoare ascund scrieri confesive (scrisori interceptate, care n-au ajuns niciodata la destinatar, sau numai fotografiate si developate; memorii; jurnale; autobiografii) si texte destinate publicarii (beletristica, articole de presa, discursuri), confiscate prin diverse mijloace.
Suspiciunile privind atât mistificarile Securitatii, cât si compilarile savârsite dupa 1989 nu ne impiedica sa cautam frânturile indispensabile, reale. De trunchieri si de rearanjari nu au fost scutite nici filele referitoare la Stefan Aug. Doinas. De pilda, in dosarul de retea (cota R 874, 2 volume) nu intâlnim nicio nota informativa. In schimb, in dosarul de urmarire informativa a lui I. Negoitescu (I 120450, vol. 1) exista note informative, oferite de sursa „Andrei Golfin“ (numele conspirativ al autorului „Mistretului cu colti de argint“). Dar actele nu sunt olografe sau macar stenografiate, ci batute la masina de ofiterul indrumator, la câteva zile dupa organizarea intâlnirii din casa conspirativa „Saligny“. Gabriel Andreescu a sesizat modificarile postdecembriste operate intr-un volum privitor la traducatorul lui Hölderlin: „Dosarul lui Stefan Augustin Doinas mai ofera o informatie exceptionala. Volumul 1 din Arhiva CNSAS cu indicator I 2627 pe numele Popa Stefan Augustin contine 16 file. Penultima foaie, care fusese anterior coperta a treia, are scris pe ea: «Dosarul contine 294 file». Propozitia a fost taiata, iar o nota indica renumerotarea. Din cele 294 de file, CNSAS – si implicit cercetatorul – a primit 16 file (numerotate fiind numai de la 1 la 14, n. m., G.N.)! E adevarat ca persoanelor ce lucreaza in arhiva CNSAS le trec tot timpul prin fata ochilor file cu câte un vechi numar din dosarul de Securitate si cu cel nou, dat de CNSAS, probând schimbarile la trecerea dintr-o custodie in alta. Dar e fapt rar sa ai dovada ca SRI a pastrat 95% dintr-un dosar. Am mai spus, dar tot gasesc motive sa repet: faptul ca lucram doar cu esantioane din dosarele penale, de urmarire informativa sau de retea care oricum sintetizeaza, asa cum am vazut, mai mult motivatiile securistilor, demonstreaza extrema grija care trebuie data interpretarii lor“ („Dosarul Marino (II). Istorii de rezistenta si cedare“, in „Timpul“, nr. 7-8, 2010). Supozitiilor de mai sus li s-ar adauga macar trei: paginile extrase au fost alipite unor dosare cu tematica ampla (precum „Arta, cultura“); lui Doinas i s-a permis dupa 1989 sa-si consulte dosarele; S.R.I. i-a restituit unele pagini.
In sprijinul ultimei ipoteze avem câteva argumente, printre care si publicarea, sub forma „modificata“ a „Sonetelor mâniei“, la peste patru decenii de la compunere: „Inchin aceasta suita lirica (pierduta si reconstituita cu totul aproximativ din memorie mult regretatului meu prieten OVIDIU COTRUS, singurul om care ar fi putut sa-i redea forma dintâi, gratie memoriei sale fenomenale“ (Stefan Aug. Doinas, „Ovidiu la Tomis: versuri din exil“, Editura Scrisul Românesc, 1998, p. 6). A necesitat reasezarea pieselor 7-8 ani de la caderea comunismului? Evident, batrânetea a incetinit reconfigurarea strofelor. N-ar dauna sa propunem ca versiunea tiparita nu difera de cea „pierduta“, primita de fapt ca urmare a unor dispozitii despre ocrotirea culturii: prin Ordonanta de Guvern nr. 27/ 26 august 1992, vizând protejarea patrimoniului national (devenita Ordonanta de Guvern nr. 68/ 26 august 1994, apoi Legea nr. 41/ 24 mai 1995). E de presupus ca Doinas a fost anuntat ca i se retrocedeaza materialele sustrase: „Conform ordinul Dumneavoastra, cadrele Sectorului arhiva din Diviziunea «F» – informatii au cercetat in continuare fondurile arhivistice create de fostele organe de informatii si continuatorii cu competenta pe teritoriul României, identificând peste 80 de personalitati ale vietii literare, istorice si militare românesti, carora, intre anii 1940-1989, li s-au confiscat din motive politice diferite carti, manuscrise, insumând aproximativ 5 m liniari arhiva./ Având in vedere prevederile Ordonantei Guvernului României nr. 27 din 26 august 1992 privind patrimoniul cultural national va rugam sa aprobati scoaterea din fondurile arhivistice a lucrarilor descoperite si conservarea lor separat, pâna la aparitia unor reglementari pe baza carora lucrarile sa poata fi predate celor in drept sa le valorifice“1. Pe aceeasi fila se precizeaza ce parti au fost depozitate intr-o alta incapere, in asteptarea deciziilor aferente. Banuim ca poetul a integrat textele in câteva carti tiparite dupa 1990. Din volumul 1 al dosarului 27206 (cota SRI sub care era inregistrata actuala mapa I 2628 de la C.N.S.A.S.) s-au scos urmatoarele file: „7-12 – poezii olograf (sic!); 115-180 – poezii batute la masina; 184-191 – poezii olograf (sic!); 192-202 – poezii batute la masina; 203-211 – poezii olograf (sic!), fotografii, manuscrise si corespondenta“ (f. 2v). Probabil, unele i s-au confiscat in momentul arestarii. Mandatul de perchezitionare se baza pe zvonurile potrivit carora „rezulta ca la domiciliul sau detine materiale ce intereseaza Securitatea Statului“2. Intr-adevar, in ziua retinerii, pe 4 februarie 1957, ofiterii trimisi de Directia Anchete Penale a M.A.I la locuinta unde Doinas era gazduit de Ovidiu Constantinescu, din Raionul Bucuresti, Regiunea Bucuresti, strada Ion Filibiliu, nr. 10, au semnalat si ca suspectul poseda „diferite notite, scrisori si poezii“3.
De la acest punct, speculatiile se inmultesc. Marturiile poetului si dosarele de la C.N.S.A.S nu lamuresc nici traseul scrierilor incriminate, nici modul cum au influentat sentinta, cu toate ca, in diverse ocazii, Doinas a afirmat ca, la procesul din 1957, nu i s-au adus imputari literare: „In timpul anchetei, am spus o multime de lucruri incercând sa nu spun nimic care sa ma inculpe. De aceea, am evitat mereu sa scap din gura un singur adevar periculos, acela ca scrisesem, cu trei ani inainte, o piesa de teatru antistalinista, «Brutus si fiii sai», care – multiplicata si difuzata – putea sa fie o proba pe baza careia sa fiu condamnat. In momentul arestarii lui M.(arcel) P.(etrisor), aceasta piesa ar fi trebuit sa se afle la el acasa, unde – bineinteles – se facuse o perchezitie amanuntita. Iata de ce ma asteptam din clipa in clipa ca anchetatorul meu s-o aduca in discutie. N-a adus insa vorba de ea; de altfel, cred ca nici n-ar fi prezentat vreun interes in ancheta“ (Stefan Aug. Doinas, „Intelectualul in ancheta“, in „Memoria“, nr. 1, 1990). Minimalizând implicatiile juridice ale tragediei publicate abia in 1996, Doinas a ocultat practica Securitatii de a scotoci dupa literatura antisistem. Din pacate, secretele se devoalau si din pricina „prietenilor“. Dupa destramare, Cercul Literar s-a transformat intr-o pepiniera a racolarilor. De pilda, Radu Enescu a intrat in serviciul Securitatii fara ca decizia sa fi fost influentata de incarcerare, ca in situatiile lui I. Negoitescu si Doinas. Printre altele, Enescu a infirmat „neutralismul“ din „Brutus si fiii sai“, devoalându-le superiorilor sai mecanismul referintelor duble, asa cum i l-a decriptat Negoitescu. Gestul lui a confirmat scenariile urzite ca sa-i acuze pe „faptasii“ care ar fi raspândit indemnuri la razvratire impotriva „democratiei populare“: „Totodata mi-a mai povestit de o piesa a lui STEFAN POPA (Doinas) intitulata «Brutus», care, dupa cum a spus I. Negoitescu are «substrat politic». Dupa câte mi-a spus, actiunea piesei se petrece la Roma acum 2000 de ani, insa aceasta serveste doar de paravan, fiindca in piesa este vorba de lupta intre republica (subliniere cu cerneala albastra, n.m.) si monarhie (sic!)“4.

Disocieri
Asa cum reiese din ancheta si din procesul lui Doinas (februarie-mai 1957), scriitorul n-a fost invinovatit de elaborarea unor texte ostile, cu atât mai putin de raspândirea sonetelor si a tragediei. Bizar, dat fiind ca literatura neconforma cu linia realismului socialist („formalista“, „cosmopolita“, „evazionista“ etc., pentru a nu mai vorbi de literatura anticomunista) functiona ca ratiune suficienta pentru intemnitare. Chiar si când lipsea dovada palpabila – manuscrisul sau dactilograma -, invinuitii riscau osânda. E suficient sa amintim ca, in 1958, dupa ce executase un an de inchisoare, lui I. D. Sirbu, coleg de Cerc cu Doinas, i s-a prelungit sentinta de condamnare cu sase ani (executând cinci), din pricina unei piese-fantoma, „Sovrom-carbune“, redactata in 1951: „Ceea ce este bizar, in tot acest proces, e faptul ca Sirbu era judecat pentru ceea ce scrise in urma cu sapte ani si, in plus, aceasta piesa nu se gasea la dosar“ (Mihai Barbu, „Procesele si condamnarile lui I. D. Sirbu“, in „Apostrof“, nr. 9, 2007). O alta cercetatoare a indicat inchisorile „jurnalistului fara jurnal“: sediul M.A.I., Jilava, Gherla, Salcia (de doua ori), Periprava (asemenea) si Giurgeni (Clara Mares-Cosmineanu, „Ion D. Sirbu si revansa luciditatii. Repere securistice ale unei vieti de scriitor“, in „Verso“, nr. 71, 2009). Completarile precedente, confruntate cu destainuirile directorului „Secolului 20“, elucideaza deosebirile intre cei doi. Intr-un interviu acordat la 75 de ani, cel poreclit Stiva a recunoscut ca a ramas dupa gratii in perimetrul Capitalei „E. S.: Unde ati fost inchis, la ce inchisoare?/ S.A.D.: La Bucuresti, la Securitate si la Uranus“ („Templul memoriei. Stefan Aug. Doinas in dialog cu Emil Simandan“, Fundatia Culturala „Ioan Slavici“, 1998, p. 55). Detaliul este mai mult decât relevant. Cumuleaza toate „beneficiile“ ce puteau fi obtinute intr-o celula: protejarea organismului prin alimentatie indestulatoare si prin evitarea muncilor silnice. Era o incarcerare in regim de complicitate, in care Doinas a primit rasplata pentru ca „in tot cursul executarii pedepsei el a fost folosit informativ ca sursa de catre organele Directiei a VIII-a, dând rezultate bune, dovedind sinceritate si obiectivitate“5. Aproape sigur, in anchetele preliminare procesului, scriitorul a fost de acord sa aduca unele servicii instantelor totalitare, in schimbul reducerii sentintei si a imbunatatirii vietii din spatele gratiilor. Instinctul de conservare a functionat in defavoarea educatiei. Or, prietenia nu reprezinta un sentiment natural, innascut, ci o problema de formare intelectuala, lesne de inlaturat prin „reeducare“. Schimbarea de mentalitate nu se obtinea atunci doar prin amenintari cu bataia. Tratativele pasnice nu duceau lipsa de eficienta. Astfel, puscaria se transforma in scoala de corectie, unde cel mai silitor elev si mai abil disimulator trecea in carnetel unele discutii ale celorlalti. Asemenea pâre aveau circuit inchis. Nicaieri nu s-au consemnat. Loialitatea fata de reprezentantii M.A.I. nu se verifica neaparat in temnita, unde, presupunem, existau si alti partiniti. Fiecare il supraveghea pe celalalt, intrând in competitia pentru hrana. Testul major il constituia confruntarea la tribunal cu apropiatii. Atunci nu prima corectitudinea declaratiilor. Calitatea in care cineva comparea devenea unicul criteriu: „am fost condamnat la 1 (un) an inchisoare. In acest timp, am comparut ca martor al acuzarii (subliniere cu cerneala albastra, facuta de ofiterul-responsabil, n.m.) in procesul lui Petrisor Marcel (3 mai 1956) si Sirbu Dezideriu (27 decembrie 1957). De asemenea, am fost martor al acuzarii impotriva lui OMESCU Ion, actor, pe care-l cunosteam de la Arad, din timpul liceului; cu care – datorita prieteniei sale cu Popescu Stere si Constantinescu Ovidiu – m-am vazut de câteva ori aici in Bucuresti in 1955 si 1956, si care mi-a citit unele incercari literare ale sale cu caracter reactionar“6.
Pactul cu autoritatile nu s-a iscat in totalitate din cauze concentrationare. Ilustra renuntarea la obiceiurile de a concepe scrieri subversive. In loc sa se afle in banca acuzatilor pentru „Brutus si fiii sai“ si a unor poeme citite de apropiatii Cercului Literar, a stigmatizat productii din aceeasi categorie, apartinând unui cunoscut din adolescenta. Un fost „dusman al poporului“ se straduia sa-si probeze conditia de neofit al demascarilor, dupa ce isi manifestase ura fata de transplantarea bolsevismului in România: „Dar, am scris si câteva poezii, care pe vremea regimului comunist erau considerate «reactionare», deci nu am putut sa le public, iar unele nu le-am publicat nici acuma. Petre Constantinescu (Paul Everac, n.m.) le stia, pentru ca le citise, erau poezii politice. De asemenea, am scris un ciclu de poezii, care s-au pierdut. Erau «Sonetele mâniei», un ciclu de 16 (in culegerea „Ovidiu la Tomis. Versuri din exil“, grupajul cuprinde 19 texte, n.m.), legate unul de altul, anticomuniste. Aceste sonete le-am comunicat prietenilor mei când eram la Arad. (Ovidiu) Cotrus aproape ca le stia pe dinafara, (Ilie) Maduta le avea la el si le-a dat unui prieten. Noi ziceam ca ne este prieten, dar acesta l-a «turnat» la Securitate. Maduta a fost arestat, l-au si batut, si, in felul acesta, sonetele au ajuns la Securitate. In momentul in care am fost si eu arestat, au aparut si sonetele! Ce era sa fac? Intr-adevar, am recunoscut ca le-am scris; sentinta mea era deja pronuntata, mi se daduse numai un an de zile, nu s-a mai facut caz de acest lucru, iar sonetele s-au pierdut definitiv“ („Templul memoriei“, p. 51-52). E necesar sa staruim asupra a doua aspecte din citatul precedent. Cel dintâi tine de statutul inedit, in 1998, al grupajului de versuri orientate contra servitorilor P.M.R. Asupra acestui detaliu, scriitorul a revenit evaziv, fiind solicitat de interlocutorul convins ca discuta cu un opozant inversunat al comunismului, care si-a riscat integritatea fizica pentru ca nu s-a subordonat realismului socialist. Raspunzând, Doinas a adoptat poza martirului dispus sa-i ierte pe tortionari si pe turnatori, fara sa uite a indica pagubele pricinuite de confiscarea manuscriselor. Doar constiinta impecabila a unei victime ar fi avut dreptul sa indemne la impacare. Dialogul contine omisiuni, care implica si lamuriri, si nedumeriri. Stim ca scriitorul a fost in reteaua informativa, dar si ca Securitatea l-a supravegheat in nenumarate rânduri. Asadar, intelegem reticenta manifestata in dezbaterea despre desecretizarea arhivei Securitatii: „E.S.: Dupa Revolutia din decembrie ’89, n-au mai «reaparut» pe undeva?!/ S.A.D.: Am impresia ca aceste sonete s-au pierdut definitiv. S-ar mai putea sa existe pe undeva, la fosta Securitate, dar nu am mai avut de-a face cu aceasta institutie «nobila». Apoi, nici nu sunt un partizan al deschiderii dosarelor de la fosta Securitate, pentru ca nu imi va conveni sa aflu ca o anume cunostinta, un anume prieten de-al meu a spus nu stiu ce despre mine!… Sunt adevaruri care trebuiesc ingropate“ (ibidem, p. 52). Al doilea aspect care intriga este declaratia ca „Sonetele mâniei“ nu au complicat situatia din detentie. Totalitarismul de stânga nu tolera textele escapiste. De asemenea, vâna marturiile referitoare la ororile din puscarii si de la Canalul Dunare-Mare Neagra. Transforma in cap de acuzare pâna si lucrarile a caror existenta nu putea fi certificata, precum amintita piesa „Sovrom-carbune“. Cazul lui I. D. Sirbu pune la indoiala afirmatiile lui Doinas. E posibil ca, acceptând sa participe la simulacrele juridice ale Securitatii si devenind informator de celula, poetului sa i se fi ignorat noile evidente defavorabile de la dosar.
Contextualizari
Analiza ne va indreptati sa sustinem ca „Sonetele mâniei“ impuneau cresterea sederii fortate la inchisoare. Inainte, sa reamintim una dintre premise, anume ca poemele adunate in volumul „Ovidiu la Tomis. Versuri din exil“ sunt cele sechestrate in 1957. Hotarârea de a le face cunoscute publicului a fost influentata de intentia de a-si consolida biografia curata, lucru oarecum indreptatit, de vreme ce textele s-au conturat, conform indicatiei autorului, intre 1953 si 1954, când a profesat la Halmagiu si la Gurahont. Ineditele lui Doinas i-au frapat pe multi prin asprime. Publicul se invatase cu un scriitor detasat, solemn, sententios, sever cu imbinarea cuvintelor, adept al simetriilor, absorbit de esentele platoniciene si de fabricarea armoniilor sonore. Totusi, dupa cum a punctat Virgil Nemoianu, tendintele acoperite de cerchist sunt vaste: „Poezia lui Doinas nu este retractila, posomorâta sau lenesa, ea nu a fost niciodata, in ciuda aparentelor, lipsita de pofta angajarii si a raspunderii. Exista la Doinas un filon activist, prezent in toate etapele creatiei sale, care ajunge insa in anii ’80 la matura inasprire si se releva incrâncenat, franc“ (Virgil Nemoianu, „Surâsul abundentei: cunoastere lirica si modele ideologice la Stefan Aug. Doinas„, editia a II-a, Fundatia Culturala „Secolul 21“, 2004, p. 181). Atrage instantaneu jonctiunea termenilor din titlu. Poetul a ales sa devina turbulent prevalându-se de o forma echilibrata, care nu se poate abate de la reguli lexicale si prozodice. Astfel, scrisul nu inceteaza sa ramâna pentru Doinas un exercitiu stilistic, (dez)inhibat de constrângeri, oferind o replica la propaganda versificata. Intr-o anume masura, poetul a combatut ideologia ritmata cu instrumentele caracteristice acesteia, apelând la binomul adoratio – imprecatio, asupra caruia a insistat Eugen Negrici („Literatura româna sub comunism. Poezia“, I, Editura Fundatiei PRO, 2003, p. 69-159). Profesorul de scoala primara a cautat sa contracareze modelul saltaret-folcloric, dictat de P.M.R., propunând o specie cu traditie de opt veacuri. Mai mult, si-a impus ca poeziile sa comunice prin inlantuire, regula fiind ca ultimul vers dintr-un sonet sa se repete la inceputul celui urmator. Primeaza profetismul national, prin care se incearca anihilarea „urii de clasa“ si a laudelor aduse conducatorilor impusi de U.R.S.S. Neindoielnic, tiparul ales de Doinas se numara printre cele mai departate de principiile marxist-leniniste, acumulând trasaturi socotite potrivnice: cosmopolitism, decadentism, gen burghez. Totusi, acestea nu capteaza specificul morfologic al textului. Din cauza dimensiunilor, un sonet nu prea detine resurse sa contureze o poveste care sa mobilizeze psihicul cititorilor. Or, poezia realist socialista este epica si dialogica, substituind lirismul cu visceralitatea. Sigur, nici Doinas nu izbuteste sa pastreze esteticul in compozitiile respective. Ele se confunda cu niste articole de presa ori cu niste fraze politice vituperante. Autorul admite cel dintâi aceste lipsuri si, concomitent, slabele sanse ale artei de a se confrunta cu puterea: „O, sa se schimbe-n tunet si vapai/ acest sonet modest, – ca tradatorii/ sa clantane din dintii falsi in zorii/ care denunta târfe si lingai“ („VII“). Strofa descrie perfect paradigma abordata. Lui Gabriel Cosoveanu ii apartine observatia ca truda retorica a avut ca rezultat principal o recanonizare: „Putem vorbi, fara riscuri, de o autentica reabilitare a notiunii, grav compromise in deceniile oficiale, de poezie patriotica“ („Exilul interior al lui Stefan Aug. Doinas“, in „Ramuri“, nr. 5-6, 1998). Singura obiectie ar fi ca poezia patriotica are valoare exclusiv in dictaturi, când se prevaleaza de subversiuni si functioneaza ca remediu temporar, pentru ca atunci identitatea unei culturi este eminamente politica. Argumentul forte in favoarea acestei ipoteze il constituie inclinatia Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca de a-i sustine, de la microfonul „Europei libere“, pe scriitorii români preocupati sa configureze viziuni distopice.
Patriotismul isi recapata nuantele potrivite doar din pricina opresiunii. In „Sonetele mâniei“, Doinas reactioneaza violent, fara sa abandoneze cizelarea structurilor, spre deosebire de scrierile maturitatii depline („Hesperia“ si „Vânatoare cu soim“), când exprimarea se brutalizeaza, fara a necesita prelucrari. Versurile la care ne raportam respecta câteva principii prozodice. Dispunerea rimelor – abba/ baab/ ccd/ eed – intra in corelatie cu alternanta masurii silabelor: 10,11,11,10/ 11,10,10,11/ 11,11,10/ 11,11,10. Procedeele se subordoneaza oratoriei. In consecinta, suita nu lasa multe optiuni de abordare, cea dintâi fiind alcatuirea unor inventare tematice. Oficiind ca proroc al neamului, Doinas blestema indiferenta, lipsa de reactie in fata instalarii comunismului, amenintându-i pe tirani si pe lasi ca nimeni nu-l va opri sa-si tune scârba mostenita de la eroii care au opus rezistenta. Poezia devine vuiet al osânditilor la moarte, aglutinând oasele si glasurile celor decedati in puscarii. Dincolo de antiteza, Doinas are predilectie pentru oximoron: „In ura mea se-aprinde cântec sfânt:/ un bocet stins pe care-l izvodira/ fiinte care azi nu mai respira,/ vapai amestecate cu pamânt.// Cântarea mea-l dezgroapa si-l resfira/ in largi ecouri despletite-n vânt./ Iar daca-mi smulgeti limba, am sa cânt/ cu bratele-ncordate ca o lira“ („III“). Imaginea orfica din catrenul al doilea este si cea mai reusita din tot grupajul. In plus, marcheaza o analogie cu poezia lui Hölderlin, „Pâine si vin“, unde apare intrebarea „la ce bun poetii in vremuri de restriste?“. Ideea ca maltratarea pâna la amutire nu-l va impiedica pe cântaret sa-si indeplineasca misiunea functioneaza in tandem cu o tertina, in care acesta, ingropat de viu, le reaminteste inamicilor ca nu vor scapa de urgia divina: „Acoperiti-mi trupul cu tarâna:/ un deget tot o sa-mi ramâna/ la nalta judecata sa va chem“ („IX“). De altfel, fiind vorba de un grupaj tezist, cu tinte precise, intâlnim destule secvente recurente.
Mai interesanta decât admonestarea si caricaturizarea grotesca – „lichele“, „canalii“, „misei“, „faradelegi“, „mârsavie“, „supliciu rusinos al României“, „lipitori“, „grasani“ -, a membrilor P.M.R. si a complicilor acestora, in speta a personalitatilor din sfera literara, care, pentru bunastare, au renuntat la demnitate, este sistemul de aluzii politice si culturale. Exemplele prezentate pâna acum, in special proclamarea unei realitati groaznice, anticipând „era ticalosilor“ din romanul lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pamânteni“ („O, zodie-a nemernicilor!“, „V“), constituie probe relevante ca instantele din R.P.R sa intârzie eliberarea lui Doinas. Totusi, ceva pasaje necesita dezambiguizari. Elucidarea referentilor se face dibuind solutia unei integrame. Câteodata, ne confruntam cu inserarea unor detalii menite sa obstructioneze perceperea corecta a codului. De pilda, abdicarea fortata a regelui Mihai I se ascunde in spatele unui fenomen meteorologic simplu: o furtuna care spulbera o gradina de crini. Doinas intrebuinteaza o analogie cu stema monarhiei franceze, insinuând ca miscarile de aer inghetat din Siberia cuprind teritoriul românesc: „când crinii albi cu floarea suverana/ se-ndoaie in fata vânturilor reci“ („I“). Inca un catren ce merita atentie se bazeaza pe analogia intre populatiile migratoare din familia mongola si Imperiul sovietic, a carui extensie europeana era cu mult depasita de regiunile acoperite la est de Muntii Ural. Asa rezulta similitudinea intre Attila si Stalin. Exista si un temei etnic, intrucât Georgia, tara de provenienta a lui Iosif Vissarionovici, se afla la intersectia „batrânului continent“ si a „continentului galben“. Inainte de toate, compararea celor doi deriva din atrocitatea crimelor comise. Doinas extrapoleaza supranumele „biciul lui Dumnezeu“, sub care a ramas cunoscut razboinicul hun: „Privind legendele cum fac cu schimbul/ de scârba de-a simti la pieptul lor/ gârbaciul Asiei profanator,/ am zis: Dar, Doamne, inca nu e timpul“ („V“). In vecinatate, sub forma unei sinecdoce, descoperim expansiunea incontrolabila a comunismului, ca o pelicula de petrol in mare. Drapelul Uniunii Sovietice inghite nu doar regiuni imense ale globului, ci si constiinte: „Vai! dintr-un stâlp in celalalt al zilei/ se-tinde plasa rosie a silei:/ paianjenul cu stea pândeste atent“ („XVI“). In doua strofe, scriitorul subliniaza satanismul bolsevismului. Efectul consta in distrugerea spiritualitatii autentice, a ortodoxiei, si inlocuirea ei cu ceea ce avea sa numeasca Eugen Negrici „religie politica“, mai precis cu materialismul dialectic si istoric. Cultul sfintilor lasa locul falsilor profeti. Iar preotii marxism-leninismului le ofera, celor rebotezati, cucuta din potirele folosite altadata in taina euharistiei: „O lunga caravana de stafii/ ne tulbura-nchinarea la icoane,/ ne tintuieste inima-n piroane/ si ne drapeaza-n haine purpurii.// Din aule, din piete, de pe-amvoane/ otrava unei noi filosofii/ ni se serveste-n cupe sidefii/ de dascali odrasliti de lighioane“ („XIII“). Furia lui Doinas ii vizeaza nu atât pe conducatorii partidului-stat, ci pe acei intelectuali dispusi sa se adapteze noilor norme si sa glorifice „democratia populara“, disimulând ca nu se afla la curent cu transformarea penitenciarelor in abatoare. Exemplar pentru colaborationism i se pare Mihail Sadoveanu, prin publicistica adunata in „Lumina vine de la Rasarit“ (1945). Minciuna piere prin abjurare: „Cu buzele crapate a blestem/ ma-ntorc spre rasarit sa-i scuip lumina./ Cu ghiare de vultan scobesc in mina/ in care bunii mei, in lanturi, gem“ („X“). Se cuvine semnalat ca scriitorul apeleaza la material din propria opera ca sa marcheze diferenta intre puritatea idealurilor artei libere si mizeria societatii in dezumanizare. Insa animalul salbatic vânat de „printul din Levant“ inceteaza sa fie prada exclusiva a literaturii, dobândind statutul de simbol al indârjirii in lupta cu tiranii. Sansele ca fugarii sa supravietuiasca, sa stea ascunsi pentru totdeauna si sa-i rapuna pe pradatori sunt infime. Oricine alege sa ramâna in viata va accepta domesticirea: „Suntem mistreti fanatici ai credintei/ sau porci care râmeaza in gunoi?“ („XI“).
Un alt debut amânat
Câte citate, atâtea motive ca procurorii sa propuna o sentinta de peste cinci ani in baza „uneltirii impotriva ordinii sociale“! Doinas consimtise insa colaborarea cu Securitatea. Voia sa iasa repede de dupa zabrele. Nu neaparat din pricina absentei tariei de a indura o detentie drastica. Nimeni nu poate fi blamat pentru aceasta decizie. Altceva il indemna sa renunte la orice etica: speranta ca, repus in liberate, va debuta editorial. Ii fusese negata sansa deja in 1948, când desfiintarea Fundatiilor Regale anula posibilitatea publicarii manuscrisului „Alfabet poetic“, distins in 1947 cu Premiul „Sburatorul“ pentru poezie, acordat de Asociatia „Prietenilor lui E. Lovinescu“ (Felix Aderca, Serban Cioculescu, I. Negoitescu, Perpessicius, Camil Petrescu, Ioana Postelnicu si Vladimir Streinu). La un deceniu distanta, tocmai in anul arestarii, Doinas pregatea din nou o culegere. Raportul consultativ de acceptare a cartii i-a apartinut lui Ovid S. Crohmalniceanu (in ANEXA). Materialul a fost integrat in sirul celor patru referinte favorabile aduse de avocatul apararii pentru „a sustine“ speta inculpatului. Era o mascarada. Orice proces politic simula procedurile democratice, oferindu-le invinuitilor sentimentul ca statul incearca sa-i recupereze pe cei implicati in construirea „lumii noi“. Oricum, situatia se decisese inainte de infatisarea la tribunal. Intr-o anumita masura, interventiile care ilustrau ca Doinas este – conform jargonului epocii – „un element sanatos“, contrabalansau, in anticipatie, imputarile pentru „Sonetele mâniei“. Toti martorii au insistat asupra conduitei ireprosabile. Se deprinsesera cu mistificarea generalizata, supralicitând formulari vagi, neignorând abilitatile scriitoricesti deosebite. Membru de partid, acomodat cu uzantele discursului comunist, Cornel Regman7 a optat pentru strategia cameleonica. A manevrat poncifele crezând ca-i va amagi pe membrii completului de judecata. Se insela. Evidentele sale bune intentii nu valorau deloc in contextul neincadrarii in P.M.R. Juca un rol lipsit de miza, ba chiar defavorabil lui Doinas, având in vedere ca formula introductiva obligatorie semana cu o nota informativa. Se remarca numeroase stângacii de redactare, concretizate prin redundante, dovada ca fostul redactor al „Almanahului literar“ se simtea manevrat de limba de lemn: „Pe Stefan Aug. Doinas (Stefan Popa), il cunosc din anii studentiei, de la Sibiu, mai precis din anul 1941. Incepuse sa scrie inca inainte de aceasta versuri, care fusesera publicate in «Universul literar»“. Urmeaza o tentativa de transformare a literaturii cerchistului in instrument de combatere activa a „legionarilor“. Abuziva, titulatura nu ii desemna exclusiv pe membrii Garzii de Fier. Dupa 1948, istoriografia oficiala va fi transferat atributul de legionar tuturor fortelor politice – „partide istorice“, aripa Constantin Titel Petrescu a Partidului Social Democrat -, paramilitare – in principiu rezistentii din munti -, sau de alt ordin, care, potrivit finalismului marxist-leninist, se opuneau instaurarii socialismului: „Ca o caracteristica a intregii activitati de poet a lui St. Aug. Doinas, s-a manifestat de la inceput tendinta de a nu face niciun compromis cu poezia ocazionala de tip patriotard, nationalista sau antonesciana. Dimpotriva, chiar de la inceput, Doinas a militat in scris pentru poezia de idei, neadmitând nicio concesie facuta poeziei pe atunci la moda. Spre sfârsitul razboiului l-am intâlnit din nou pe Doinas, in care am putut recunoaste un adversar al dictaturii, cu vadita orientare democratica“. Fisura sofismului se zareste instantaneu. Un potrivnic al legionarilor, in consecinta un simpatizant al „democratilor“ comunisti, nu putea sa propuna decât versuri in concordanta cu „lupta (ura) de clasa“. Ruptura de realitatea ideologizata insemna retrogradarea acuzatului in oponent. Drept care, tentativa lui Regman de a-l consacra pe coleg nu aduce niciun câstig: „Om integru, capabil, muncitor, deosebit de talentat, Doinas e una din personalitatile (initial, „sperantele“, dar, se pare, criticul a considerat ca substantivul nu are suficienta influenta semantica, n. m.) cele mai de nadejde ale poeziei noastre noi si, asa cum il stiu, unul care va confirma pe deplin nadejdile puse intr-insul de cei ce doresc ca literatura patriei noastre sa fie cât mai infloritoare“. Oricât s-ar fi ostenit, monograful lui I. Agârbiceanu si I. Creanga nu detinea destule considerente sa-l apropie pe autorul „Elegiei in gama majora“ de laureatii perioadei, cuprinsi in „Poezia noua in R.P.R“ (1952, 1953).
Aproximativ la aceleasi artificii a apelat si Dominic Stanca8, actor la Teatrul „Constantin Nottara“. Reinterpretând istoria, a vrut sa probeze ca intrarea poetului in organizatiile universitare critptocomuniste de dupa 23 august 1944 atesta ca versurile lui nu contrastau cu doctrina „omului nou“. Totodata, la fel ca Regman, artistul a dat declaratia cu senzatia ca este dator sa certifice nevinovatia lui Doinas, prin numirea câtorva coordonate morale si civice. Dar un detinut politic nu comparea la judecata daca nu era considerat dinainte responsabil: „Pe Stefan Augustin Popa-Doinas il cunosc de la Cluj in anul universitar 1945-1946, ca student al Facultatii de Litere si Filosofie./ Era unul dintre cei mai buni studenti ai facultatii. In acea perioada se afirmase ca poet si lua parte la festivalurile culturale organizate de Frontul Democrat Universitar si mai apoi de Uniunea Nationala a Studentilor./ Il cunosc ca un element serios. A manifestat in tot acel timp, in comportamentul sau social, o atitudine democratica“. Si cum trebuia ca trecutul sa se armonizeze cu prezentul, varul lui Radu Stanca s-a straduit sa le infatiseze judecatorilor meritele prietenului sau.

In opinia lui, societatea nu se putea dispensa de un creator asa de inzestrat: „In timpul din urma era foarte fericit deoarece urma sa-i apara un volum de versuri la Editura de Stat pentru Literatura si Arta./ Am urmarit poeziile sale din «Viata româneasca» („O discutie in azur“, nr. 2, 1956 – n.m.), «Contemporanul» (probabil s-a gândit la poeziile publicate sub semnatura lui Ion Motoarca in 1950: „Agronomii“, nr. 186; „Balada poetului intemnitat“, nr. 189; „Eu am semnat apelul pentru pace“, nr. 195; „Fruntasi in munca“, nr. 217 – n.m), «Gazeta literara» („Pomul“, nr. 37, 1956; „La raspântie“, nr. 41, 1956 – n.m.), «Scrisul banatean» („Alexandru refuzând apa“, nr. 9, 1956; „Five o’clock“, nr. 10, 1956 – n.m.) s.a.m.d., poezii care – dupa parerea mea – il consacra ca un foarte mare poet, cu care literatura noastra se poate mândri“.
Poate ca surpriza din dosarul penal este scurta interventie a lui Tudor Vianu, obtinuta gratie sprijinului venit de la debutantul cu „Povestea trista a lui Ramon Ocg“9. La fel s-a intâmplat si cu Crohmalniceanu, acesta contribuind cu textul mentionat mai devreme10. Vianu a sustinut ca nu stie multe despre inculpat, intrucât cele aproximativ trei intâlniri nu fusesera semnificative. In schimb, a laudat fara rezerve calitatile poetului, fara sa ia in calcul faptul ca argumentele invocate nu se supun dogmelor regimului: „L-am vazut deci rareori pe Stefan August Doinas, dar am urmarit activitatea lui literara si il consider, astfel, ca pe unul din poetii cei mai inzestrati ai generatiei lui, un autor a carui opera se distinge prin perfectiunea clasica, printr-un discurs plin de idei inalte, cu multe radacini in toata cultura./ In calitate de critic literar am asteptat intotdeauna noile lucrari ale lui Stefan August Doinas, cu incredintarea ca intâlnesc pe unul dintre tinerii scriitori de seama a literaturii noastre, aflat acum dincolo de inceputurile lui fagaduitoare, in faza afirmarii unui talent puternic“.
Suprainterpretari.
Poezia optimistului
Doar Crohmalniceanu si-a cumpanit sintagmele, cu toate ca ne confruntam si in cazul lui cu inadvertente. Incontestabil, unul dintre cei mai inteligenti degustatori ai poeziei moderniste reperase pilonii de rezistenta ai „Poeziilor“. Din descrierea cartii proiectate, ne dam seama ca intâlnim, fara tagada, unul dintre debuturile majore din comunism, o carte-reper a anilor ’50, nepatata, reunind atât capodopere din „Revista Cercului Literar“ (intr-o versiune usor modificata), cât si unele inedite. Numai ca o carte escapista, cu imixtiuni ideologice insesizabile, nu avea sanse de reusita. Remarcând la Doinas „un câmp de preocupari filosofice“ care il faceau afin cu „experientele mai noi ale liricii“, redactorul-sef adjunct al „Vietii românesti“ nu se raporta nicidecum la propaganda ritmata, ci, poate, la poezia lui R. M. Rilke. Ca lucrurile stau asa, ne dam seama din pasajul final, unde criticul deplângea inaderenta scriitorului la cotidian, recte la industrializare si la colectivizare, ramânând impasibil in empireu. Exemplele oferite ca sa dilueze evaluarea defavorabila sunt suprainterpretate in avântul publicarii: „Pacat ca preocuparile poetului ramân cam atemporale si lirica sa n-are un contact direct cu realitatile constructiei socialiste. Abia câteva poezii: «Plângerea lui Lucullus pe ruinele cetatii Amisus» (pledoarie antirazboinica) si «O discutie in azur» (arta poetica) marcheaza o asemenea apropiere“. Or, primul titlu, integrat in sumarul volumului „Omul cu compasul“, 1966, ca „Lucullus pe ruinele cetatii Amisus“, intra in categoria productiilor inspirate din „Vietile paralele“ (Plutarh), alaturi de „Alexandru refuzând apa“ sau „Funeraliile lui Demetrios“. Crohmalniceanu a recurs la dezinformare, adaptând balada necesitatilor comunismului. Printre marotele acestuia se numarau pacificarea popoarelor dupa conflagratia derulata intre 1939-1945 sau oprirea inarmarii „fascistilor americani“, care se pregateau sa declanseze un nou razboi planetar, folosindu-se de bomba atomica. Celalalt poem pare desprins din coastele „Cântarii Omului“ (Tudor Arghezi), cu amendamentul ca Doinas nu cade in festivism si nu abandoneaza analogiile cu Olimpul: „Cânta-le micimea, maretia,/ visul pentru care s-au nascut/ mâna lor ce scormoneste glia,/ dragostea, speranta si trufia,/ drumul cel din urma de pe scut./ Daca fratii mei va parasira/ emigrând in Câmpii Elizei,/ cânta tu pe tânara ta lira/ viata-n care lupta si respira/ oamenii, adevaratii zei…“. Crohmalniceanu esueaza in efortul de a-l infatisa pe cronicarul dramatic al revistei „Teatrul“ in ipostaza de muncitor al condeiului. La data respectiva, acesta nu avea nimic in comun cu Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banus, Victor Tulbure, Eugen Frunza ori Dan Desliu, care posedau abilitatea de a trece drept „ingineri ai sufletelor“. Epitetele atribuite de Crohmalniceanu evidentiau faptul ca pe Doinas nu-l atragea progresismul proletar, ci transcendenta, fiind „un poet orfic“, aristocrat, definit de „noblete si unicitate“.
Din exces de zel culturnic sau din prudenta (doar fusese mustrat de Traian Selmaru din cauza recenziei facute volumului „La scara 1/1“ de Nina Cassian11), Crohmalniceanu le impunea redactorilor-responsabili sa nu trimita lucrarea la Directia Generala a Presei si Tipariturilor pâna ce Doinas nu va insera un grupaj canonit de realismul socialist. Insusi criticul intâmpina deficiente in a gasi medierea intre prietenia pentru scriitor si rolul de indrumator al scriitorimii. Entuziasmul estetic se atenueaza dupa fiecare ciocnire lexicala cu sabloanele sociologismului. Referatul contine câteva corecturi elocvente in acest sens. Versurile nu „descopera“, ci „vorbesc“, semn ca oricarei valori i se impunea sa exprime direct, nu metaforic. Adjectivele impresioniste, denotând abaterile de la realismului socialist, sunt taiate, deoarece periclitau atât tiparirea manuscrisului, cât si semnatura referentului. Natura nu avea voie sa emane din inchipuire. De aceea, Crohmalniceanu nici nu a incheiat de scris ca imaginile din unele poeme sunt „splend(ide)“, substituind termenul cu „fantastice“ (taiat si acesta), hotarând ca mai potrivit ar fi „grandioase“, in consonanta cu mentalitatea triumfalista din Republica Populara Româna. Totodata, era de netolerat ca o poezie sa se departeze de la conventia tipicului. A nu tine cont de aceasta axioma atragea penalizarea. Iarasi ponderat, Crohmalniceanu se autocenzureaza, renuntând la pretentia de a indica niste capodopere: „Citez ca exemplu «Balada schimbului in natura»; incendiul din «Balada plângerii lui Lucullus pe ruinele cetatii Amisus»; «Jocul apei la rasaritul lunii»; «Forma omului»“. Mostrele continua. Spre deosebire de autorul „Artei prozatorilor români“, s-a delimitat de chestiunea „clasicismului“, preferând sa sugereze ca arta candidatului la debut se afla in tonalitate cu seninatatea si optimismul din tara: „Doinas reuseste intr-adevar sa localizeze sa invie in peisajul românesc zeitatile eline si o lume apolinica“.
In ciuda acestei pozitii favorabile, Petru Dumitriu, directorul Editurii de Stat pentru Literatura si Arta, a fost reticent la propunerea de a scoate cartea, influentat fiind poate si de amicitia cu A. E. Baconsky, adversar al Cercului. Episodul este relatat de Doinas intr-o tableta rezervata doctorului in filologie cu teza „Literatura româna si expresionismul“: „Am facut cunostinta cu el in redactia revistei «Viata româneasca». Era redactor-sef adjunct, seful sau fiind prozatorul – in plina glorie atunci – Petru Dumitriu. Cu ajutorul lui Croh am reusit sa vad publicata in aceasta revista poezia «O discutie in azur». Am constatat ca am in Ov. S. Crohmalniceanu un sustinator nu numai entuziast, dar si consecvent, ceea ce in anii aceia – având in vedere climatul literar impregnat de ideologie – insemna mare lucru. Subliniez acest fapt, deoarece redactorul-sef al revistei, marele prozator (s.m.) – care s-a aratat incântat de o alta poezie a mea, «Balada schimbului in natura» – a refuzat totusi sa o publice. Un an mai târziu, când Petru Dumitriu ajunsese director al Editurii Eminescu12, a fost primul care a respins in manuscris «Alfabet poetic»13 (pe care redactorul Elis Busneag il prezentase spre publicare): aflase ca, intre timp, fusesem arestat si m-a gratificat, in public, cu porecla de Stefan Augustin Ocnas. Acest cognomen s-a dovedit a acoperi o realitate istorica: poetul-«ocnas» a ramas toata viata in marea inchisoare a «lagarului comunist», in timp ce stralucita vedeta (s.m.) a realismului socialist si-a transportat talentul in putredul Occident“ (Stefan Augustin Doinas, „Evocari“, Editura Fundatiei PRO, 2003, p. 83).
Ca de obicei, Doinas nu le-a iertat nimic gresitilor sai, in special celor care i-au intârziat afirmarea. Forta lui de a detesta rivaliza cu apetitul pentru asimilarea cunostintelor. Victimizându-se si ocultând propria legatura cu Securitatea, nu a pregetat sa avanseze nume ale celor ce merita oprobriul. Sarcastic si drastic, poetul-carturar si-a luat revansa fata de toti adversarii. Frustrarile cumulate s-au transformat in pica defulata prin intermediul falselor elogii. De ce atâtea reprosuri? A contat mai mult hotarârea lui Petru Dumitriu de a bloca volumul decât inscenarea condamnarii si anul petrecut in carcera? In discursul public postdecembrist, Doinas a lasat senzatia ca nu are biografie, adapostindu-se in spatele devizei ca viata intelectualului se confunda cu opera. Era si aceasta o modalitate de a trece rusinea prin filtrul culturii.

 

NOTE:
1 Raport nr. 326165, 11.06.1993, exemplar nr. 20, in fotocopie, in dosarul I 2628, vol. 1, f. 2r la C.N.S.A.S.
2 Dosar P 423, vol. 1, f. 147.
3 Ibidem, f. 149.
4 Nota informativa batuta la masina in data de 17.7.1954 de ofiterul responsabil cu obtinerea rapoartelor din partea agentului „Grigoras„, ca urmare a intâlnirii din 14.7.1954, in dosarul I 120450, vol. 1, f. 266.
5 „Referat de recrutare ca agent a numitului POPA STEFAN, pseudonim literar ST. AUGUSTIN DOINAS, in problema scriitori si actori in teatru“, in dosarul R 874, vol. 1, f. 1.
6 „Autobiografie“, in dosarul I 2628, vol. 1, f. 5.
7 Dosar P 423, vol. 2, f. 147r-v.
8 Ibidem, f. 146r, din 27 mai 1957.
9 Ibidem, f. 148r, din 7 mai 1957.
10 „Cu ocazia procesului lui DOINAS, i-am facut o vizita (lui Ovid S. Crohmalniceanu, n.m.) acasa spre a-l ruga sa dea o referinta favorabila (si DOINAS devenise colaborator al «Vietii românesti»), ceea ce el a acceptat. Referinta favorabila pentru DOINAS am mai cerut de la Acad. TUDOR VIANU, care de asemenea mi-a dat“ („Declaratie“ facuta de I. Negoitescu pe 17 aprilie 1963, inainte sa semneze angajamentul de colaborare cu Securitatea, in dosarul I 120450, vol. 1, f. 435).
11 Vezi „Cronologia vietii literare românesti“, coord. generala si prefata de acad. Eugen Simion, coord. redactionala de Andrei Grigor, vol. III (anul 1948), Editura Muzeul Literaturii Române, 2010.
12 De fapt, Petru Dumitriu a preluat functia respectiva la Editura de Stat pentru Literatura si Arta in mai 1956 (Pavel Tugui, „Tineretea lui Petru Dumitriu“, Editura Dacia, 2000, p. 56).
13 Probabil ca si aici memoria il tradeaza. Potrivit referatului inaintat de Crohmalniceanu, manuscrisul se intitula „Poezii“.

ANEXA: Referatul lui Crohmalniceanu
„St. Aug. Doinas – Poezii. Referat“, din 15.I.(19)57, scris cu cerneala albastra, in dosarul P 423, vol. 2, f. 145r-v, in Arhiva C.N.S.A.S: „Activitatea poetului St. Aug. Doinas a inceput sa fie cunoscuta iubitorilor de poezie inca dinaintea ultimului razboi. Versurile lui aparute in „Revista Cercului Literar“ din Sibiu au vorbit imediat de un talent putin obisnuit. St. Aug. Doinas avea o remarcabila cultura clasica, un simt exceptional al muzicii, practica si un câmp de preocupari filosofice cu o imaginatie somptuoasa si indrazneata care-l apropia de experientele mai noi ale liricii. Volumul de fata cuprinde, dupa o activitate de peste zece ani, majoritatea poeziilor lui St. Aug. Doinas. Ele sunt grupate in câteva cicluri: „Manual de dragoste“, versuri in general erotice, de un lirism elevat, «Meditatii», versuri pe teme filozofice, «Sonete», mici gravuri de intensa forta picturala si «Oameni si zei», niste incercari de rescriere a baladei, insa nu atât sub forma epica obisnuita, cât sub cea filozofica, practicata de Goethe.
La o prima vedere, St. Aug. Doinas se parea un poet parnasian, descins direct din Macedonski. Imaginile sale nu au o valoare picturala exceptionala, poetul imagineaza tablouri grandioase, descoperind cu un ochi in care se prind toate culorile lumii, nebanuite splendori. Citez ca exemplu «Balada schimbului in natura»; incendiul din «Balada plângerii lui Lucullus pe ruinele cetatii Amisus»; «Jocul apei la rasaritul lunii»; «Forma omului».
Dar spre deosebire de parnasieni, care erau impasibili, reci, St. Aug. Doinas e un liric profund, un poet orfic. In versurile lui cânta totul intr-un acord savant maret si tumultus (sic!). O capacitate admirabila de daruire sufleteasca misca versurile, comunicându-le aceasta muzica tulburatoare. Efectul se datoreste cred si meditatiei grave asupra unor teme universale din care izvoraste cântecul poetului. St. Aug. Doinas are simtul marilor mituri ale istoriei si ale culturii eline si le face sa retraiasca aluziv in poezia sa, care apare grea de (f 145v) idei, staruind odata cu un uluitor joc de lumini si umbre o furtuna de gânduri. Citez iarasi «Acela-care-nu-se-teme-de-nimic»; «Balada intrebarii lui Parsifal»; «Balada printului nesarutat» si «Mistretul cu colti de argint».
Poezia lui St. Aug. Doinas are noblete si unicitate, un calm liric, dar o tulburare de vis si de taina in fundul apelor ei. Surprinzatoare si originala e viziunea apolinica a pamântului românesc. A existat inca de la Cosbuc un vis al poeziei ardelene de a innoda mitologia noastra populara cu cea antica greco-romana. A existat cu alte cuvinte visul poetic de a regasi in realitatile românesti ceva din sufletul etern elen. Aceasta tentativa a adus adesea la efecte biblice, datorita modului simplist cum a fost facuta. St. Aug. Doinas reuseste intr-adevar sa invie in peisajul românesc zeitatile eline si o lume apolinica.
In concluzie se poate spune ca in St. Aug. Doinas poezia noastra câstiga un talent rar, cum nu ezit sa o spun f.(oarte) putine il egaleaza in generatia sa. Pacat ca preocuparile poetului ramân cam atemporale si lirica sa n-are un contact direct cu realitatile constructiei socialiste. Abia câteva poezii: «Plângerea lui Lucullus pe ruinele cetatii Amisus» (pledoarie antirazboinica) si «O discutie in azur» (arta poetica) marcheaza o asemenea apropiere. Socotesc ca lirica noastra s-ar imbogati sensibil prin aparitia unui volum de versuri de St. Aug. Doinas. E de dorit insa ca editura sa staruie ca poetul sa completeze tematica volumului axându-l mai viu in actualitatea vremurilor de azi.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper