Un monument al istoriografiei românesti

Un articol de I. OPRISAN

Antecedente
Când N. Iorga se apuca – probabil prin 1907 / începutul lui 1908 – de elaborarea marii sinteze „Istoria Bisericii românesti si a vietii religioase a românilor“ (I-II, 1908-1909), el nu se afla în fata unei Terra incognita, nu se aventura într-un domeniu virgin, în care nu patrunsese niciodata si care-i era strain.
Ca istoric de anvergura – ce publicase, pâna atunci, trei lucrari fundamentale una în limba germana, tradusa si în româneste, de notorietate internationala, ceruta si aparuta sub patronajul marelui istoric german Karl Lamprecht, „Istoria poporului românesc“, alta pe întelesul si pentru folosirea tuturor, „Istoria românilor pentru poporul românesc“, iar cea de a treia, aparuta în franceza, engleza, italiana si germana, „Histoire des Roumains et de leur civilisation“ –, N. Iorga nu putuse ocoli implicatiile vietii religioase în viata neamului românesc de-a lungul timpului.
Caci, dupa cum afirma el însusi, Biserica a fost si este „una din formele cele mai vechi si cele mai bogate ale vietii noastre nationale“.
Dar în afara de exegezele, studiile, articolele si documentele de istorie propriu-zisa, el publicase pâna la acea data – spre a ne opri doar la lucrarile mari – câteva titluri importantissime referitoare la viata religioasa.
Ne permitem sa citam pe cele mai importante, lasând deoparte zecile – sutele – de articole, recenzii si documente presarate timp de cca. un deceniu si jumatate în periodicile timpului: 1. „Sate si preoti din Ardeal“ (Bucuresti, 1902, V + 349 p., BAR: I 102036, inclusa deja în seria „Transilvania“, vol. IV), 2. „Istoria literaturii religioase a românilor pâna la 1688“ (Bucuresti, 1904, 243 p., BAR: II 101631), 3. „Viata si faptele Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi (1768-1846)“ (Bucuresti, 1904, 79 p., BAR: I 66215), 4. „Sate si mânastiri din România“ (Bucuresti, 1905, VIII + 370 p., BAR: I 102006), 5. „Inscriptii din bisericile României“, I, fascicula I (Bucuresti, 1905, VIII + 312 p.), fascicula II (Bucuresti, 1907, 57 p.), II (Bucuresti, 1908, 381 p., BAR: II 101631), 6. „Inscriptii botosanene publicate cu o prefata despre istoria Botosanilor“ (Bucuresti, 1905, 33 p., BAR; II 1834), 7. „Inscriptii si însemnari din bisericile Iasului“ (Bucuresti, 1907, 90 p., BAR: II 8557), 8. „Hârtii din arhiva mânastirii Hurezului, precum si din a protopopiei Argesului, din a boierilor Brâncoveni si a altor neamuri, gasite în casele proprietatii din Brâncoveni“, Bucuresti, 1907, XLV + 386 p., BAR: II 101631).
Sunt, dupa cum se poate constata, volume însemnate, suficiente doar prin ele însele sa consacre activitatea unui cercetator în domeniul istoriei.
Provocarea
Cu asa de multe si largi incursiuni în sferele vietii religioase, care-i vor fi potolit tentatia abordarii în totalitatea ei a istoriei Bisericii românesti, ne îndoim ca N. Iorga ar fi încercat, din initiativa personala, o sinteza a întregului domeniu si a implicatiilor lui în existenta poporului român, fara o provocare speciala.
Aceasta a venit din partea Ministerului Instructiunii, a lui Spiru Haret personal, probabil în primii ani ai secolului al XX-lea1.
Întelegând necesitatea unei asemenea sinteze – „nimic nu poate fi mai folositor pentru ca preotii nostri sa înlature anume ispite, pentru ca ei sa cultive anume îndeletniciri potrivite cu demnitatea si chemarea lor, nimic nu poate fi mai priincios pentru a-i face sa înteleaga marea misiune culturala, sociala si nationala care li se impune“ – si, mai ales, stiind câti pasi importanti facuse personal în vasta documentare necesara pentru o asemenea lucrare2 N. Iorga accepta propunerea.
Dar de-abia dupa acceptare îsi dadea seama de dificultatea sarcinii, care impunea nu numai cercetarea documentelor celor mai importante, aflate în marile arhive si fonduri române si straine, ci si o cunoastere detaliata a unui „foarte mare numar de mânastiri si biserici“. „Aveau interes – releva el – si micile biserici ori schituri de sihastri, pe de o parte, pentru stirile neasteptate pe care le pot da, însa mai ales pentru a se capata întiparirea rosturilor poporale întinse si felurite ale Bisericii pe care aveam s-o urmaresc“.
De-abia în perspectiva realizarii acestui proiect, întelegem migala pe care o punea autorul în vizitarea fiecarei biserici sau mânastiri de pe traseul calatoriilor sale în Basarabia, Bucovina, Banat, Transilvania si întreg teritoriul regatului român, cu notarea însemnarilor de pe toate cartile la care a avut acces, cu descrierea realizarii arhitectonice si picturale concrete a edificiilor si cu reproducerea unor acte si scrisori vechi ce-i erau furnizate.
Pe lânga cunoasterea poporului propriu-zis din toate zonele locuite de români, N. Iorga se interesa, asadar, si de dovezile vietii sale spiritual-religioase, care contribuisera nu în mica masura la mentinerea lui în spatiu si timp.
Fara sa vrea, acceptarea proiectului îl conducea catre o cercetare mai complexa a realitatii decât pâna atunci, aspirând tot mai mult catre o abordare plenara a istoriei vietii românesti.
Dificultatii – pe care marturisea, la sfârsitul elaborarii cartii, „ca nu reusise sa-i raspunda în totalitate“, mai ramânându-i înca, în 1908, biserici si mânastiri necercetate – i se adauga, dupa cum tinea sa precizeze în aceeasi prefata, „caracterul“ dificil al subiectului.
Caci, „ce poate fi pentru istoricul ei, pentru istoricul român al ei, Biserica noastra?“ – se întreba el. „Forme bisericesti deosebite au fost necesitate de fiinta a doua Principate pentru viata politica a neamului nostru. Biserica metropolitana a Moldovei a avut alte conditii adesea decât Biserica metropolitana a Tarii Românesti, care alcatuia si aceasta un organism, bine hotarât. În al doilea rând, tinuturile desfacute, prin nenorociri si fatalitati istorice de cele doua tari, au avut din clipa sfâsierii alte alcatuiri, în legatura cu interesele si datinile statelor cuceritoare. În al treilea rând, Ardealul, Banatul, partile unguresti n-au avut a face decât în anume puncte si trecator cu organizatia politica a românilor liberi, si viata lor bisericeasca s-a gasit, deci, în alt cadru si sub alte înrâuriri“. În sfârsit, nasterea bisericii unite cu Roma, „îndreptata mai adesea dusmaneste fata de vechea Biserica ortodoxa a românilor de peste munti“ a complicat si mai mult fenomenul, încât cu greu se pot cuprinde, „din punct de vedere strict bisericesc“, toate aceste dezvoltari în una singura.
Si totusi, autorul a gasit „calea potrivita“ atât pentru a derula istoria fenomenului religios la români, cât si pentru a-i surprinde unitatea.
Acea cale a constituit-o privirea religiei în perspectiva rosturilor ei în cadrul fiintei nationale, dincolo de „hotarele fara trainicie ale formelor politice“ – asa cum ceruse îngaduinta lui Karl Lamprecht, si acesta i-o daduse, sa scrie istoria românilor – desprins de împartirea lor vremelnica în „tari“ separate, raportând viata religioasa si „fenomenele politice“ însemnate la „izvorul comun al culturii – cultura de traditii sufletesti, de obiceiuri economice si agrare, de drept românesc, de limba, întrebuintata pe rând în cântec si poveste, în carte bisericeasca si predica, în poezie istorica si cugetare libera“.
Altfel spus, N. Iorga – ne lamureste el – a gasit cheia unitatii fenomenului religios complex, cu aspecte nu o data contradictorii – în „urmarirea pe baza nationala, în hotare nationale, în conditii sufletesti nationale3 a legaturilor acelora dintre oameni, ca suflete vii raspunzatoare, daruite cu nemurire, si fiinta dumnezeiasca din care ele pornesc dupa învatatura revelata cuprinsa în cartile sfinte si lamurita prin apostoli, prin Sfintii Parinti si prin teologii celor dintâi timpuri“.
Cu aceasta iluminare, avuta chiar de la început, – desi s-a plâns pâna la sfârsitul elaborarii cartii ca nu i-a fost deloc usor – istoricul a reusit sa realizeze cea mai importanta panorama a „vietii religioase a românilor“, cum îsi subintituleaza sinteza în doua volume.
Sinteza
Încarcând textul pâna la saturatie cu referinte la epoci, locuri, edificii, personalitati, evenimente, N. Iorga deruleaza istoria vietii religioase a românilor din cele mai vechi timpuri, înca din vremurile pagânismului – pentru reliefarea caruia încearca sa-si constituie o bibliografie proprie, uzând si de cercetari personale – pâna la începuturile secolului al XX-lea (în prima editie), adusa, ulterior, la zi (în editia a II-a) pâna dupa primul razboi mondial.
Tinzând sa scrie, dupa cum marturiseste, „nu o cronica a diferitelor eparhii confundate în aceeasi serie cronologica, ci o istorie a vietii bisericesti asa cum se revarsa pe tarâmurile ce trebuie sa fie în chip firesc atinse de dânsa“, N. Iorga lasa suficiente deschideri catre ansamblul fenomenului religios national – în care se înfrunta cele doua mari religii crestine: ortodoxa si catolica -, chiar daca, prin forta împrejurarilor, nu poate sa înfatiseze în capitolele cartii decât segmente temporale cu anume individualitate.
Abordând miscarea religioasa în derularea ei istorica, el zaboveste pe acelasi palier, când în Moldova, când în Tara Româneasca sau Transilvania, iar mai târziu si în Bucovina, Banat si Basarabia, încercând, din cadrul respectivului modul spatio-temporal sa arunce punti, atât catre trecut, cât si catre celelalte provincii românesti – întinzându-si totodata privirile si catre largul european: balcanic, rusesc, apusean.
Asa încât, desi segmentele îsi au o anume individualitate, ele nu pot fi extrase – decât cu greu, din întreg, si cu pierderi pentru totalitatea excursului critic.
În marea varietate de abordare a fenomenului de la o zona geografica si de la o epoca la alta, distingem, totusi, o seama de directii sistematic urmarite, care impun – dincolo de demersurile explicite ale autorului de circumscriere a partii la întreg – unitatea indiscutabila a cartii, înaltarea elementelor particulare la curgerea maiestuoasa în albia generala a fenomenului.
Dintre multele aspecte avute în vedere de istoric, indiferent în ce epoca ne-am opri, distingem câteva mai importante:
– urmarirea desfasurarii autonome sau supuse vointei stapânitorilor vremii a vietii bisericesti, cu perpetua pledoarie pentru neintruziunea domnilor mireni în treburile clerului;
– evidentierea de predilectie a puritatii vietii monahale si preotesti, cu insistenta privire asupra slujirii de catre ei a intereselor neamului;
– lauda edificarii unor lacasuri de cult – atât de catre voievozi, cât si de boieri –, cu sublinierea frumusetii acestora si a integrarii lor în ramele spiritualitatii românesti;
– prezentarea dezvoltarii literaturii religioase nationale (traduceri si lucrari originale), cu mentionarea, pe cât posibil exhaustiva, a manuscriselor existente, a copistilor si ilustratorilor celebri, iar mai târziu a tipariturilor si tipografilor (circulatia textelor dintr-o provincie într-alta si a tipariturilor în tot spatiul etnic, fiind întrevazuta drept una dintre caile de trezire a constiintei si de edificare a unitatii neamului);
– relevarea sprijinului acordat – de catre domnii si boierii români din Moldova si Tara Româneasca – Bisericii române din Transilvania, cu evidentierea atât a ajutoarelor material-spirituale propriu-zise cât si a recurgerii la influenta si prestigiul lor asupra conducatorilor de acolo;
– evidentierea hotarârilor sinodale si a urmarilor avute de acestea asupra vietii religioase locale si nationale;
– punctarea închinarilor de biserici, mânastiri si mosii catre Sf. Munte, catre Patriarhia constantinopolitana sau catre alte locuri de importanta religioasa straine, cu binefacerile si mai ales cu relele lor;
– punerea în lumina a luptei împotriva invaziei de ierarhi greci, rusi si în genere straini, pentru constituirea unei Biserici cu adevarat nationale;
– sublinierea rolului unor mari figuri bisericesti în viata religioasa a natiunii (Varlaam, Dosoftei, Crimca etc.) dar si condamnarea lor în cazul plecarii în strainatate cu avutul tarii (Dosoftei – care lua, în Polonia, odajdiile mitropolitane si moastele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Mitropolitul Antonie, care ducea alt rând de obiecte pretioase de cult în Rusia);
– sugerarea, influentei Bisericii române asupra celor straine etc.
Toate aceste probleme, întretesute, de fapt, între ele, sunt urmarite în corelatie cu curgerea istorica propriu-zisa, descifrându-li-se, cum nu a mai facut-o nimeni pâna la Iorga si, din pacate, nici de atunci încoace, consecintele reciproce – atât ale vietii social-politice asupra Bisericii, cât si ale Bisericii, îndeosebi prin marii ei ierarhi, asupra vietii politice statale.
În dezlegarea marilor întrebari – în special a cauzelor care au contribuit la întarirea tarilor române – pâna la victoria cea mare a lui Mihai Viteazul, a unirii tuturor românilor sub un singur sceptru – si la scaderea apoi a puterii militar-statale a principatelor, autorul cauta cu insistenta motivatii si în înflorirea si decaderea vietii bisericesti.
Nu întâmplator, considera el ca, în timpul lui Vasile Lupu si a lui Matei Basarab – epoca în care Biserica ajungea la unul din punctele ei de vârf – viata statala a principatelor Moldova si Muntenia cunostea un prestigiu maxim.
A se vedea influenta, pe larg înfatisata, a domnitorului moldovean asupra însasi Patriarhiei din Constantinopol, pe care a si ajutat-o mult financiar, dar i-a si impus vrerile sale, ca un împarat bizantin, dornic, din cât ne spune N. Iorga, sa repete faptele lui Mihai Viteazul, de a uni cele trei tari românesti într-un singur stat.
Un loc special îl acorda istoricul prezentei în Moldova si Muntenia, mai ales dupa caderea Constantinopolului (1453), a înaltilor ierarhi din fostul Imperiu Bizantin, care vin, fie sa ceara ajutoare materiale – nu numai de la noi, ci din tot spatiul ortodox – fie în lungi vizite, cu ocuparea adesea a unor functii înalte în stat.
Acest fapt îl umple de mândrie pe autor pentru legaturile nemijlocite ale Bisericii române cu izvoarele grecesti cele mai pure ale ortodoxiei, din care se si fac importante talmaciri de valoare, ce s-au raspândit ulterior si la alte popoare.
El e încântat ca Moldova si Tara Româneasca devin adapost al patriarhilor bizantini si focar de cultura ecleziastica.
Dar, când observa ca înaltii prelati urmaresc anexarea si dominarea neconditionata a Bisericii românesti, facând sa prolifereze cu precadere literatura greaca – dupa cum cei din Rasarit (Chiev si Moscova) dadeau prioritate în carti si în serviciul divin limbii slavone, si unii si altii îndepartându-i de la conducerea mânastirilor si a eparhiilor pe români -, el începe sa toarca istoria impunerii, firave la început, din ce în ce mai insistenta apoi – chiar în epoca fanariota – a elementului românesc în toate ale Bisericii.
A devenit celebra mustrarea – peste timp – a lui Antim Ivireanu, care nu vedea „necesitatea legaturii firesti si neaparate între neam si conducerea bisericii“.
Acelasi lucru îl observa si-l „demasca“ si în Transilvania, unde, fie ca ortodocsii erau aruncati în subordinea unui ierarh sârb aflat sub stapânire austro-ungara, fie ca eparhiilor ortodoxe sau unite li se impunea episcopi sau mitropoliti straini de neam.
De altfel, în legatura cu Biserica unita cu Roma – fata de care a devenit din ce în ce mai tolerant, împacându-se chiar cu gândul, ca ea a avut si parti bune – N. Iorga avea sa rosteasca cuvinte cu totul tari, afirmând ca – în perspectiva unor avantaje materiale, în cele din urma, neacordate -, „Unirea cu scaunul papal a fost facuta în conditiile cele mai iresponsabile fata de neam“, „josnice“ chiar, închinarea constituind „cel mai înjositor act public semnat de un mitropolit vreodata“.
Spre a nu mai vorbi de condamnarea obstructionarii vietii monahale si confiscarea averilor mânastiresti din Bucovina de catre administratia austriaca sau a darâmarii bisericilor transilvaneana de armata aceleiasi coroane, pentru apararea careia murisera peste 40 000 de români la 1848.
Din nefericire, spatiul nu ne permite sa evidentiem toate luarile de atitudine ale istoricului în privinta intruziunii statului în viata clericala.
Cazul domniei lui Cuza e însa prea notoriu spre a nu-l cita. Desi N. Iorga aprecia în gradul cel mai înalt faptele publice ale domnitorului, el a criticat cu asprime devierea nefericita a unei actiuni bune – recuperarea avutiei tarii închinata locurilor sfinte – în expropierea tuturor averilor mânastiresti române („a aruncat – cum spune – odata cu apa si copilul din albie“) si implicarea guvernului în alegerea ierarhilor, ca si aducerea întregului cler sub jurisdictia statului.
În genere, însa, istoricul prezinta cu obiectivitate, critic – uneori chiar ironic – faptele, fara patima si înversunare, ca întâmplari implacabile, asupra carora ne putem pronunta, dar pe care nu le putem schimba în nici un fel, cel mult putând învata din ele.
Daca ar fi sa-i reprosam ceva – dar aceasta nu-l priveste numai pe N Iorga, ci pe oricine s-a aplecat, la noi sau oriunde, asupra fenomenului vietii religioase – e ca, dincolo de însiruirea fastidioasa de informatii, extrase cu greu, din mii de surse, ca dincolo de evidentierea legaturilor, dintre conducatorii Bisericii si ai statului, dintre Biserica româna si Patriarhia de la Constantinopol sau dintre Biserica noastra si celelalte Biserici, ca dincolo de reliefarea modului în care se subordonau preotii de mir protopopilor si celorlalti ierarhi, lipseste ceva foarte important, esential chiar: cum se materializa puterea acestei Biserici în rândurile cele mai largi ale poporului; cum devenea ea în mod concret un stâlp al patriei; prin ce miracol a reusit Biserica sa dea tarie domniei lui Stefan cel Mare, de pilda, si cum a contribuit ea la rezistenta peste veacuri a acestui neam.
O singura data, N. Iorga invoca reactia unui taran din Transilvania, care, opunându-se acceptarii celor patru puncte înscrise în actul „unirii“ cu Roma, rosteste: „Nu am decât un suflet, pe care-l tin pentru Dumnezeu din cer si nici o putere omeneasca nu-l poate frânge“, cuvinte ce sugereaza taria pe care credinta i-o insuflase si care ne trimit mai departe, fara sa vrem, la taria neînfrânta a dacilor în unirea, prin moarte, cu Zeul.
Sunt perspective care vor trebui dezvoltate cu har, dincolo de solida cercetare pozitivista, de fapte documentare concrete, realizata de N. Iorga ireprosabil.
Actualitatea lucrarii
Întrucât ultimele informatii introduse în sinteza sunt din 1929, anul aparitiei celui de al doilea volum al editiei a II-a, multi vor putea spune ca lucrarea e depasita. S-au petrecut doar atâtea evenimente de atunci: marea conflagratie mondiala din 1939-1945, dictatura comunista, îndepartarea de cele spirituale în anii prozaismului postdecembrist… Autorul însusi a fost asasinat de una dintre escrescentele social-ideologice extremiste…
Ce a realizat el, însa, în „Istoria Bisericii românesti“ nu se mai întreprinsese anterior si aproape e imposibil sa se refaca astazi, în primul rând, din punct de vedere al vastitatii documentarii. Spre a nu mai vorbi de larga cuprindere si conexiune a elementelor chemate sa lumineze fenomenul „vietii religioase a românilor“, sau de profunzimea analizelor critice – în detaliu si de ansamblu.
Caci „Istoria“ lui N. Iorga aduce contributii esentiale nu numai de viziune generala, ci si de detaliu, în mai fiecare dintre chestiunile luate în discutie.
Ea ramâne, orice s-ar spune si oricâte carti se vor mai scrie – si trebuie sa se scrie mai ales despre viata religioasa a ultimului secol – un monument de care trebuie sa ne apropiem cu sfiala, ca de o lucrare neapartinând sferelor obisnuitului.

 

NOTE:
1. „Sunt mai multi ani de zile – scria el în 1908 – de când Ministerul Instructiunii mi-a cerut o „Istorie a Bisericii române“.
2. „Daca o parte din lucrarile mele nu m-ar fi pregatit pentru sarcina de a scrie „Istoria Bisericii românesti“, daca ele nu mi-ar fi pus la îndemâna un material adunat laolalta, criticat si adus în legatura cauzala, n-as fi primit sarcina ce mi se facuse onoarea de a mi-o încredinta“ (N. Iorga, „Prefata“ la „Istoria Bisericii românesti si a vietii religioase a românilor“, vol. I, Tipografia „Neamul Românesc“, Valenii de Munte, 1908).
3. “Când ramurile scopacului unict se rasfira sus – formula el plastic ideea – sistoricult nu va tinea atâta socoteala de aceasta dezbinare, atunci când vede acelasi trunchi, aceleasi mijloace de hrana din acelasi pamânt, si când stie ca în aceeasi clipa, dupa aceleasi legi si ramurile cele mai departate vor avea aceleasi flori si vor da aceleasi roade“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper