Un critic de referinta: Ovidiu Papadima

Un articol de I. OPRISAN

Laudat în 1943-1944, la aparitia volumului „Creatorii si lumea lor“ (1943), între altele, pentru ilustrarea directiei gândiriste; criticat, în 1971-1972, la reeditarea substantial cernuta a editiei a II-a a cartii, sub titlul „Scriitorii si întelesurile vietii“ (1971), pentru îmbratisarea ideilor revistei, al carei cronicar a fost între 1932-1938, Ovidiu Papadima si-a avut, în pofida tuturor afirmatiilor, un drum propriu.
Cultul traditiei si al valorilor literar-cultural-morale românesti l-au atras de la sine catre revista ce devenise în epoca portdrapelul lor, trimitând spre publicare în paginile ei, în 1931-1932, înainte de orice text critic, poezii: „Stihuitorul plânge“ („Gândirea“, XI, nr. 11, noiembrie 1931, p. 453) si „Psalm“ („Gândirea“, XII, nr. 4, aprilie, 1932, p. 173). Alte poezii („Pace“, „Nostalgii“, „Oras„) semnate Ovidiu Papadima apareau în Gândirea, XIV, nr. 3, martie 1935, p. 127-128.
Nu se stie exact cum a ajuns Ovidiu Papadima cronicar al revistei conduse de Nichifor Crainic, în situatia cu totul exceptionala, de proaspat absolvent al Facultatii de Litere, care nu publicase mai nimic care sa-l fi impus drept critic.
Se pare, din câte deducem, ca a fost chemat – la recomandarea lui Dimitrie Caracostea – chiar de Nichifor Crainic, în calitate de secretar tehnic al „Gândirii“ si poate de cronicar, în clipa în care acesta se saturase de schimbarile asa de dese ale titularilor rubricii „Cronica literara“.
Întrebându-l odata pe profesorul Papadima daca Nichifor Crainic intervenea în textul „cronicilor“ sale, dânsul a evocat tocmai momentul în care – plin de emotie – i-a încredintat spre lectura primul foileton critic. Sub privirile sale, „redactorul“ a citit cu atentie textul dupa care s-a pronuntat scurt: „Da-l la cules!“, fara niciun alt comentariu. „Dupa aceea – a tinut sa completeze Profesorul – nu mi-a mai citit, în prealabil, niciun alt text. Îmi spunea doar, din când în când, ce ar trebui sa mai scriu pentru revista. Câstigase încredere“.
Cu toate acestea , în 1942, Nichifor Crainic marturisea, fara nicio referinta la Ovidiu Papadima: „Jinduim de ani dupa un critic, care, dedicându-se cu pasiune studiului literaturii, sa ridice în lumina dreapta adevaratele valori românesti ale artei contemporane. Criticul acesta n-a aparut înca“ („Gândirea“, XXI, nr. 8, august, 1942, p. 478).
El aparuse, daduse stralucire revistei, într-o sectiune deficitara – atât anterior, cât si posterior „ magistraturii“sale – dar plecase si Nichifor Crainic îl uitase.
Plecase din motive întemeiate – spre a beneficia de bursa Humboldt, ce i se acordase (1939-1941), dar nu avea sa mai revina în redactia revistei, dupa întoarcerea în tara, si nici sa mai colaboreze la ea decât absolut întâmplator, cu studiile: „Poezie – cunoastere etnica“ („Gândirea“, XXI, nr. 9, noiembrie 1942, p. 516-520 – extras din teza de doctorat) si „Peisajul interior în poezia lui V. Voiculescu“ (aparut în numarul omagial închinat poetului la împlinirea vârstei de 60 de ani, „Gândirea“, XXIII, nr. 9, septembrie 1943, p. 390-394).
De fapt, el parasea nu numai „Gândirea“ – de care se despartise între altii, si Lucian Blaga (una din personalitatile care-l recomandase pentru bursa) –, ci si critica literara ca atare, dedicându-se eseisticii, istoriei literare si folcloristicii (în calitate de secretar de redactie la „Revista Fundatiilor Regale“).

Acceptând sa sustina „cronica literara“ la „Gândirea“ (din iunie – iulie 1932) -, si din decembrie, acelasi an, si la „Calendarul“ – Ovidiu Papadima se sprijinea în demersurile sale pe viziunea sa proprie „instinctiv simtita si apoi din ce în ce mai lamurit“ consolidata, „organic“, – dupa cum marturisea în prefata la „Creatorii si lumea lor“ -, viziune întemeiata atât pe aprofundarea marilor valori literare române si straine, cu o speciala deschidere catre cultura populara, cât si pe buna cunoastere a miscarii literare si de idei europene la zi.
Despre calitatile lui de critic au scris multi, dar cel mai cuprinzator si cu mai multa obiectivitate le-a relevat D. Micu în monografia „Gândirea si Gândirismul“ (1975, p. 973): „Superior în mai multe privinte lui Octav Sulutiu, de pilda (de care, totusi, se vorbeste mai des), Ovidiu Papadima îndeplinea toate conditiile pentru a reprezenta disciplina într-o buna publicatie: pregatire profesionala temeinica, interes pentru fenomenul literar contemporan, spirit analitic ascutit, penetrant, dar de a formula. Substantiale, în majoritate, cronicile sunt, de regula , într-un stil limpede, alert… expresia, în interiorul lor, e sigura, terminologia precisa, vocabularul bogat, neologistic fara exces, rareori adulterat de câte un neaosism abuziv, de vreo vocabula prea plina de sucuri“.
Dorina Grasoiu – care a schitat un interesant portret de ansamblu al Profesorului în multiplele manifestari ale activitatii sale („Viata cartilor lui Ovidiu Papadima“, Editura Vestala, Bucuresti, 2004) –, adauga, îndeosebi, pentru definirea criticului „tonul bataios“, „atitudinea deloc concilianta“, „modul intransigent în care-si sustinea crezul“.
Cu asemenea calitati intelectuale si temperament, la vârsta marilor elanuri – avea 23 de ani când devenea cronicar dramatic si 29 când abandona critica literara – era firesc ca Ovidiu Papadima sa tinteasca foarte sus, în primul rând în privinta propriilor realizari si în al doilea rând în ceea ce priveste înaltarea literaturii române în întregul ei pe noi trepte valorice, între altele si prin implicarea mai profunda a criticii.
Cu ocazia diverselor cronici si articole, el si-a dezvaluit, fie direct, nemijlocit, fie indirect – prin critica modalitatilor neagreate – crezul si obiectivele.
Asa, de pilda, în articolul „Despre foiletonul critic, în legatura cu domnul Perpessicius“ (1937), Ovidiu Papadima nu numai ca definea genul de critica practicat („foiletonul critic“) – separându-l de critica „solemna“ de a doua instanta, exercitata pe valori recunoscute si de cronica literara (categorie noua, neînregistrata „la birourile populatiei literare“) -, dar îi releva si telurile, în cea mai mare parte, urmarite si de el: „Studiul critic – observa el – e întelegere; foiletonul e atitudine“… „studiul poate oscila, dar nu trebuie sa greseasca. Foiletonul e reactia imediata a opiniei critice; el nu trebuie, mai întâi de toate, sa lamureasca, ci sa aleaga“… ,,Criticul nu îsi poate aplica lentele mijloace de investigatie asupra tot ce apare… e necesara, în prealabil, o curatire sumara dar fara mila a terenului. E ceea ce trebuie sa faca foiletonul. El distinge imediat valorile de nonvalori, pentru ca apoi critica propriu-zisa sa se poata apleca în liniste si cu folos doar asupra celor dintâi. De aceea, foiletonistului critic îi trebuie nu solemnitate, ci gust, nu putere asociativa, ci hotarâre în distingeri. Un foiletonsistt poate gresi, dar nu trebuie sa sovaiasca. Foiletonistul e apoi omul timpului sau mai întâi de toate. El trebuie sa urmareasca, sa distinga pe lânga valorile supratemporale si acel material mediocru, dar util, care trebuie sa îngrase într-un anumit fel un anumit teren de creatie, ca din el sa poata rasari mai târziu opera perfecta care ne trebuie. Foiletonistul e în acelasi timp si animator, nu numai judecator. Pozitia lui e, deci, extrem de dificila! Se cer o suma uriasa de energii, de multe ori aproape imposibil de înmanuncheat: entuziasm de animator si judecata severa în alegere; simtul valorilor definitive si privirea sigura a câmpului întreg de creatie, cu lipsurile lui care trebuiesc împlinite, chiar prin întruchipari mai putin desavârsite la început; finete în întelegere si hotarâre brutala în sentinta“; „impulsivitate unei lupte de afirmare sau de respingere“…, „aptitudine pentru functia de semnalizator la raspântii“…, „curaj“.
Toate aceste „cerinte“ se stravad în foiletonistica lui Ovidiu Papadima, fara ca ele sa îmbrace decât accidental forme radicale.
Caci, desi îl critica pe Perpessicius – în cronicile caruia credea, ca atitudinea se transfigurase în abilitatea, de a nu nega categoric decât rareori si de a respinge laudând – cronicarul „Gândirii“ nu apasa nici el prea tare mâna, scriind în genere cronici echilibrate în termeni urbani, cu relevarea corecta, atât a calitatilor si valorii, cât si a lipsurilor.
În acest sens, putem afirma ca Ovidiu Papadima a fost unul dintre cei mai importanti si mai exigenti critici, nu al unui numar restrâns de scriitori, ci al întregului câmp literar; judecatile sale fiind la fel de oneste si de obiective, chiar si fata de autorii din cercul ,,Gândirii“, desi la vremea respectiva s-a insinuat ca ar fi fost partinitor cu ei.
Încât, pe buna dreptate observa D. Micu ca „Ovidiu Papadima se dovedeste un recenzent impartial, care judeca aparitiile literare în functie de realizarea intrinseca fara a le face rabat, din consideratie pentru autori. Tratamentul este acelasi pentru toti: consacrati si începatori, colaboratori ai „Gândirii“ sau spirite fara nicio afinitate cu gândirismul“. (A se vedea larga demonstratie a lui D. Micu privind sferele cuprinderii scriitorilor de cele mai diverse orientari – de la G. Calinescu, M. Sadoveanu, Lucia Demetrius si Dan Petrasincu, la G. Ibraileanu, Victor Papilian, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Dragos Protopopescu, V.I. Popa, G.M. Vladescu, Ion Iovescu, G. M.-Zamfirescu, N.M. Condiescu, Gib. I. Mihaescu etc. Presupusa evitare de a scrie despre operele unor mari personalitati – Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, etc. – e falsa, întrucât chiar daca nu le-a recenzat cartile – si aceasta datorita , fie tiparirii lor în perioadele de temporara încetare a aparitiei „Gândirii“, fie, probabil, interdictiei impuse de Nichifor Crainic, Ovidiu Papadima s-a referit la ei si i-a avut mereu în vedere în circumscrierea întregului literaturii vremii. Pe de alta parte, era aproape imposibil pentru un critic sa scrie – fie si în opt ani – despre toti autorii contemporani.)
Aplecat asupra paginilor scrise -, atunci si mai târziu – profesorul Papadima se detasa de conjunctural si devenea slujitor doar al Adevarului. Evident, nu al adevarului absolut – greu de atins -, ci al adevarului constiintei sale de moment si al impresiilor trezite de lectura, fapt pentru care judecatile sale si-au pastrat în cea mai mare parte valabilitatea peste timp.
Sugestive ni se par si criteriile de apreciere valorica a operelor adnotate.
Fundamentale sunt pentru Ovidiu Papadima, ca, de altfel, pentru toti criticii anteriori si de generatie, „regulile de aur“ ale artei , cum le numeste la un moment dat cronicarul: sinceritatea – în orice caz lipsa artificialitatii – seninatatea si linistea, transmise de clasicism, implicarea coordonatei spiritual-transcendente, desavârsirea exemplara a formei, originalitatea – daca nu în sine a temelor si motivelor, macar tratarea lor aparte -, infuzarea creatiei, mai cu seama în poezie, cu întrebari si îndoieli, constructia armonioasa a întregului, reliefarea pregnanta a personajelor, în cadrul prozei, evitarea banalitatii, a discursivitatii si lipsei de sens etc.
Dincolo de toate aceste grile ale frumosului si perfectiunii, si de raportare a noilor aparitii la marile valori universale – cu mult mai frecventa decât s-a crezut în cronicile literare ale lui Ovidiu Papadima – criticul aducea în plus un mod propriu de întelegere a literaturii, întrevazuta ca un raspuns la „marile întrebari ale vietii si lumii“ ca o „atitudine în fata cosmosului“.
O asemenea viziune nu lipsea si nu lipseste, de altfel, la niciunul dintre esteticienii artei pure si cu atât mai putin la criticii români ai autonomiei esteticului, de la Maiorescu la Calinescu, Streinu, Cioculescu, oricât de sofisticate sunt sistemele, caci nimeni nu poate sustrage Arta curgerii Timpului, localizarii în Spatiu – fie si imaginar-fabulos – si penetrarii în substanta ei – chiar si în cele mai autenticiste însiruiri de documente si jurnale – a razei transcendentale, a acelei straluminari de „dincolo“, fara de care întregul e lipsit de valoare. Numai ca toate acestea sunt mascate, ocolite ingenios, adumbrite, lasându-se sa apara în prim plan doar asa-zisa arta pura.
Ovidiu Papadima – în ton, desigur, cu aspiratiile „Gândirii“, dar înainte de toate în virtutea propriei viziuni – a avut curajul sa ceara „creatorilor“ si altceva: sa-si lege operele de credintele stramosilor – în ce priveste relatiile interumane si cu Divinitatea – si sa-si iubeasca patria si trecutul, în privinta ancorarii în spatiu si timp. .
Pentru acest criteriu „etico-etnic“ care-l singulariza , Ovidiu Papadima a fost stigmatizat de confrati, punându-i-se sub semnul întrebarii întreaga activitate critica, desi o asemenea grila era luata în discutie doar atunci când criticul era convins ca se afla în fata unei valori artistice minime sau a posibilei împliniri viitoare a autorului în ramele artei veritabile. (Exemplele de apreciere a unor lucrari din perspectiva preponderent etica sunt rarisime. Ne gândim la romanul „La hotarul dintre veacuri“, de Gala Galaction, în care valoarea literara e confuz evidentiata, în detrimentul „seninei lumini etice“ – prin care criticul îl apropia de „Herman si Dorothea“, de Goethe, si la „Republica disperatilor“, de G.M. Vladescu – dimpotriva, aspru criticat sub aspectul valorii artistice, dar acceptat, compensatoriu, în final, pentru „aceasta putina si încurcata lumina, în acest areopag de bestii care e literatura noastra de azi“ – e drept, nu în calitate de critic, ci în aceea de cititor).
E adevarat ca la aceasta au contribuit, poate mai mult decât cronicile literare propriu-zise, în cadrul carora urmele criteriului etico-etnic sunt difuze, daca nu chiar invizibile, declaratiile autorului din prefata la „Creatorii si lumea lor“: „o afirm aici raspicat – nota el sfidator, desi nu invoca în niciun fel criteriul ca atare – pentru a da înca o data prilej habotnicilor paznici ai sacrei izolari si puritati estetice sa ma tintuiasca în singurateca mea erezie“.
De asemenea, nu în mica masura, a slujit impunerii unei asemenea idei ajustarea în acest sens a cronicilor prin titlurile date în volum, fata de titlurile neutre sub care fusesera publicate în presa.
Se pare ca Ovidiu Papadima a tinut sa apara mai mult decât era în realitate adept al criteriului etico-etnic, pe care, e drept, îl slujea, dar neostentativ.
Importanta, desigur, pentru judecatile formulate – prin care a confirmat valoarea unor opere ale epocii interbelice sau a deschis noi perspective de întelegere a lor (am mentiona, de pilda, opiniile cu totul noi despre Camil Petrescu, V. Voiculescu, L. Blaga, Ionel Teodoreanu, Ion Pillat, Radu Gyr, V. Papilian s.a.) – critica lui Ovidiu Papadima ni se releva, la o lectura noua, chiar mai însemnata sub aspectul îndrumarii tinerilor scriitori, directie în care, atât foiletonistica vremii , cât si cea urmatoare, nu a facut si nu face nimic.
„Sfaturile“ criticului, prin care încerca sa dezvaluie începatorilor adevarata cale catre adâncimile propriului lor suflet, sa releve acele zone pe care s-ar cuveni sa le exploateze daca vor sa realizeze ceva durabil, ni se par interesante nu numai pentru cei în cauza, ci pentru oricine, constituind adevarate lectii de maiestrie artistica, dezvoltate pe baza unor exemple concrete.
Tendinta „îndrumarii“ era asa de înradacinata în obisnuintele criticului, încât el nu se sfia sa-i conseieze chiar pe unii scriitori de renume ai timpului: M. Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu.
Nu numai ca-i îndruma pe confratii, în viitorul carora credea, dar îi si urmarea de la o aparitie la alta, insistând cu noi observatii, relevându-le evolutia creatiei lor în sensul dorit sau, dimpotriva, semnalând, dezamagit, involutia: cazul B. Iordan, Dan Petrasincu, Lucia Demetrius, s.a.
Fie ca afirma ceva sau neaga, cronicile lui Ovidiu Papadima se afla într-o continua polemica cu ceilalti critici contemporani, autorul întrevazându-si „magistratura“ ca o lupta pentru impunerea, fie a directiilor dorite, pe care le considera stimulatorii literaturii române, fie a unor personalitati mai putin mediatizate, fie, în sfârsit, pentru readucerea în atentia publicului a unor mari figuri ale trecutului în opera carora descoperea deschideri neobservate pentru mai buna întelegere a sufletului românesc.
Dupa cum, în cadrul acelorasi dispute, el aluneca usor si chiar cu placere în teoretizari de cea mai diversa natura, ce imprima cronicilor sale o nota distinctiva, cu totul aparte.
În acelasi sens, am remarca frecventa tendinta a cronicarului de a-si înalta observatiile de la cazurile concrete – ale unor opere si autori – la ansamblul literaturii române, de la începuturi pâna în contemporaneitate, sau doar asupra literaturii interbelice, în cadrul careia se pare ca e primul care a dezvoltat ideea de „generatie literara“.
Însa mai mult decât orice, Ovidiu Papadima a fost un „moralist“, încrezator în forta verbului care poate corija sau schimba profund traiectoriile creatiei unor personalitati si chiar cursul întregului fenomen literar.
Cronicile sale, niciodata prea aspre – desi asa le-ar fi dorit – dojenesc fara sa supere deschizând scriitorilor noi perspective de întelegere a înzestrarii lor.
Uneori – ca în cazul cronicii la editia B.P. Hasdeu a lui Mircea Eliade – el îsi dezvaluia public rosturile „ascuns-formative“ ale criticilor sale anterioare: „Sunt fericit ca pot însemna aci un entuziast elogiu pentru atât de putin linistitul, înca, autor al „Întoarcerii din rai“, cu atât mai mult cu cât pâna acum nu am putut face niciodata aceasta fara multe reticente si adesea am pus asprimea pe care o merita nu atât în raport cu ceea ce d(omnia) sa realizeaza, cât cu ceea ce uita“.
Din pacate, tocmai cronica acesta releva ca Profesorul era un idealist. Caci nici Mircea Eliade nu a abandonat „ratacirile“„pe drumurile aproape inutile ale alchimiei asiatice“ care l-au dus catre realizarea monumentalei „Istorii a credintelor si ideilor religioase“ – si nici ceilalti scriitori nu si-au schimbat radical destinul artistic.
Totusi, dincolo de efectul direct provocat de reactiile critice ale lui Ovidiu Papadima asupra scriitorilor însisi, ele reprezinta „foi de temperatura ale epocii“– cum le numea chiar autorul -, de care trebuie sa se tina seama în reevaluarea continua, atât a operei ,,creatorilor“ în sine, cât si a perioadei interbelice în ansamblul ei, în care ei au trait.
„Martor“ al acelui trecut, devenit de mult istorie, de care nu ne putem apropria si pe care cu atât mai putin îl putem întelege în toata complexitatea, contradictiile si realizarile lui, Ovidiu Papadima ne ofera, prin ansamblul cronicilor sale; –, „cu judecatile de atunci, unele drepte, altele poate infirmate de trecerea timpului“, izvorâte din adâncul sufletului sau influentate ,,de orientarea revistelor la care a colaborat, mai ales în ceea ce priveste accentul pus pe etnic si derivatele lui „, cum le privea el însusi, în 1971, spre a le salva – o importanta punte de acces.
Speram ca valorificarea întregului patrimoniu de cronici, eseuri si studii istorico-literare lasate de Ovidiu Papadima, în cea mai mare parte în presa, va contura mai clar statutul unui critic de referinta si va aduce noi lumini asupra epocii dintre cele doua razboaie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper