Un critic altruist

Un articol de GEORGE NEAGOE

Eugen Negrici, „Simulacrele normalitatii“, Pitesti, Editura Paralela 45, 2011, 200 p.

 

La putini critici postbelici întâlnim, precum la Eugen Negrici, intentia de a elabora un sistem explicit de lectura. Principiile din „Expresivitatea involuntara“ se perpetueaza în „Figura spiritului creator“ si în „Imanenta literaturii“. Dar nici analizele facute poeziei realismului socialist „Literatura româna sub comunism“ nu se abat de la respectivele norme. În toatele paginile strabate efortul stabilirii unor universalii ale producerii si receptarii sensului. Finalitatea demersurilor consta într-o lucrare despre perimarea si înnoirea obiectului, anuntata de aproximativ un deceniu.
Criticul ceasurilor fara zabava
Desi nu alcatuiesc o carte (termen care, la Eugen Negrici, presupune polemizarea cu opinii statornicite si din pricina comoditatii criticilor, teoretizarea unor notiuni, close reading si perspective pentru extinderea cercetarii), ci doar o culegere de articole, „Simulacrele normalitatii“ nu se abat de la standardele pe care si le-a impus autorul. Este el însusi: impetuos în alegerea mizelor, drastic si nu mai putin ironic în anuntarea verdictelor („Caci Delavrancea scrie cum vorbeste, adica pentru aplauze prelungite si ovatii delirante“, p. 153), dezamagit în remarcarea cliseelor, saritor în asumarea unor misiuni pe care le-ar putea lasa în seama altora si altruist. Oricât de fataliste ar parea unele observatii, în spatele lor se întrezaresc solutiile. De aceea, nici nu surprinde ca destule tablete au fost asimilate în „Iluziile literaturii române“ („Nota“, p. 7). Cei interesati vor descoperi o sumedenie de culoare neexplorate (suficient) si de sugestii metodologice. Din „Simulacrele normalitatii“ se pot desprinde studii stilistice, mentalitare si culturale.
Mai mult, ni se ofera posibilitatea de a urmari cum s-a închegat „Poezia medievala în limba româna“ (1996) din scurte exercitii de fixare istorica si tipologica. De multe ori, teoreticianul lasa senzatia ca abordarea vechiului scris românesc reprezinta pauza între doua asalturi orientate înspre literatura postbelica. În realitate, publicistul nu are ceasuri de zabava. Se plimba cu lejeritate, minutiozitate si vigilenta, indiferent daca scotoceste dupa vocatia magnificarii din psalmi sau din versurile de propaganda comunista. De obicei, medievalitatea e scrutata cu rationala simpatie, asa cum s-ar cuveni tratata epoca smereniei impuse de Biserica, depasita odata cu descoperirea râsului batjocoritor, impudic, netulburat de iminenta pacatului: „Piesa de teatru de care aminteam la început sOccisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressat era ea însasi semnul bizar si tardiv al intrarii noastre, cum s-ar zice, în Europa. Descoperim acolo câteva lungi fragmente versificate, cu elemente parodice si reflexe absurde. Horholinae cantio seamana izbitor cu avalansa de formule maledictive ale descântecelor, dar, rostite, în registru comic, acestea produc un modern efect disturbativ“ (p. 182).
Sunt câteva interventii dense referitoare la resursele hilaritatii si la modalitatile de recuperare a acesteia. Una contine toate elementele specifice discursului practicat de Eugen Negrici. Explicatiile se confunda cu înlantuirea unor axiome. Or, axiomele sunt verdicte. Interesul se concentreaza asupra concluziei, nu asupra traseului prin care se ajunge la aceasta: „Aparând neasteptat si consumându-se instantaneu, comicul involuntar are o puritate la care nu poate aspira comicul constituit artisticeste. Din pricina senzatiei ca s-a trudit la el, ca cineva se straduieste, cu tot dinadinsul, si în durata, sa ne faca sa râdem, acesta îsi pierde puterea sau deturneaza în grotesc. Dar aceasta e o alta tema“ (p. 67). De extractie caragialiana, propozitia finala devine, deopotriva, invitatie la reflectie si la studiu.  Argumentele sunt câteodata discutabile, deoarece pretinsa „puritate“ nu facea parte din compozitia textului. Dar ipoteza ramâne atractiva si merita dezvoltata. Intuitia impune o critica bazata pe frustrare de sens, întrucât pedagogia din „Simulacrele normalitatii“ este implicita. În general, îndrumarile lui Eugen Negrici ocolesc didacticismul. Îsi selecteaza cu foarte mare exigenta destinatarii. Pentru a profita de pe urma respectivelor indicatii, orice învatacel are nevoie de instrumente adecvate de ordonare a scrisului, în functie de mutatiile suferite de binomul redactare-receptare.
Criticul nu le face niciodata recomandari colegilor de breasla. Îi mustra nu tocmai parinteste. În schimb, sfatos se arata cu scriitorii, în special cu prozatorii, carora le reproseaza, aproape în bloc, absenta abilitatilor de a fantaza. Mihai Zamfir sesizase carenta în legatura cu generatia pasoptista (în „Din secolul romantic“). Evidentele îl îndreptatesc pe Eugen Negrici sa extinda precizarea si pentru secolul al XX-lea, unde identificam putine exceptii: Sadoveanu, Stefan Banulescu sau Stefan Agopian. Rândurile menite sa stimuleze creativitatea sunt fragmente dintr-un jurnal de lectura marcat de romanele semnate de García Márquez: „Fiindca prozatorii români nu au dat, într-un secol si jumatate, cine stie ce dovezi de inventivitate narativa, si cu fantezia, imaginatia si, în genere, cu literatura de fictiune stam rau, am considerat ca as putea reproduce câteva note de lectura referitoare la un model de producere azi celebru. În perspectiva noului început de ciclu în care pare sa fi intrat, dupa 1989, literatura româna, aceste însemnari si-ar putea gasi utilitatea“ („Despre consecventa“, p. 36).
Criticul cailor de subzistenta/ supravietuire
Un alt santier se releva si în cazul trasarii firelor care au condus la cele doua volume din „Literatura româna sub comunism“. E ca si cum am citi notele unei autoeditari filologice. Stilul penduleaza între culmile disperarii si mila. Secventele surprind înscrierea totalitarismului în seria structurilor profanatoare, nevoia regimului de a se legitima „stiintific“, concesiile si ripostele scriitorimii, formarea zelatorilor în machiaj propagandistic. Revizionismul criticului nu se manifesta sub forma atacurilor la persoana, ci semnaleaza dezumanizarea prin inocularea spaimei de catre institutiile cenzurii. În aceasta directie, se cuvine citat integral „Schita pentru o patologie stilistica totalitara“ (p. 83-88), proiect de istorie literara axat pe descoperirea pârghiilor cu ajutorul carora Directia Generala a Presei si Tipariturilor, împreuna cu urmasele ei, au modelat sistemul de genuri si specii. Stilistica evita formulele martiale, ci denunta din interior aberatiile dictaturii, întrebuintând instrumentele „religiei politice“. Vivacitatea expunerii este contracarata de dramatismul situatiilor acumulate, amintind de însiruirea aservitilor puterii din „Budila-Express“ (Alexandru Musina): „Mitul si-a produs relativ repede si cultul oficial, institutiile (Cântarea României), hierofantii (activistii cu propaganda, inspectorii cu cultura, organizatorii turneelor), ceremoniile (cenaclurile), ritualurile (deplasarile scriitoricesti si turneele cenacliste), neofitii (liceenii cenaclisti), afiliatii (artistii, recitatorii, cântaretii mobilizati sau închiriati), adeptii (vârstnicii simpatizanti), bigotii, habotnicii, fecioarele exaltate, oferindu-se drept jertfa, iluzionarile (spectacolele nocturne cu jocuri de lumini), exercitiile de exaltare si sugestie colectiva (cu intonari în cor, momente de apoteoza si fumigatii), mijloacele de turmentare, prin sugerarea unei libertati absolute pe durata ritului, semnele profetice simbolice (triada L-urilor)“ („Mitul patriei primejduite“, p. 118).
O tinta predilecta a articolelor despre intervalul 1944-1989 este sclerozarea spiritului critic. Catre aceasta constatare aspra conduce tocmai citatul precedent, întrucât, asa cum bine puncteaza Eugen Negrici, s-a instalat nevoia de a înlatura ierarhiile oficiale, ceea ce a condus si la propulsarea unor carti neglijabile gratiei biografiei nemaculate a numelor de pe coperte. În paralel, s-a concretizat un fenomen îngemanat, ura generalizata si nejustificata împotriva cenzorilor care, printre altele, datorita formatiei filologice impecabile, au oprit de la tiparire lucrari fara tinuta. Iar dupa Revolutie, acei asa-zisi obiditi si-au revendicat statutul de rezistenti/ disidenti, cautând sa-si publice scrierile în democratie. Un episod elocvent apare în povestirea „Viata de redactor“ din „Fraier de Bucuresti“ (Florin Iaru). Dar cel mai grav simptom al dereglarii câmpului literar este înlocuirea polemicilor – indiciu de nepregetat ca statul nu controleaza cultura – cu „o echipa de articlieri obedienti, programati sa organizeze campanii de denigrare sau glorificare, sa puna nimburi condeierilor puterii, sa acopere cu gunoaie orice licarire de lumina“ („Agonia spiritului critic“, p. 98).
Rugos atât în afirmatii, cât si în negatii, discursul lui Eugen Negrici nu scoate niciodata în evidenta narcisismul criticului, ci exclusiv bunavointa fata de latentele operelor.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper