Roland Garros, mon amour (39)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Paris, începutul lui iunie 2005. Finala de la Porte d’Auteuil opune doi sportivi de limba spaniola, un iberic cu radacini catalane si baleare, si un argentinian sadea: Rafael Nadal si Mariano Puerta.
Primul, un pusti care abia împlinise la 3 iunie 19 ani, era noul copil-minune al tenisului mondial. În 2004, la 17 ani, îl învingea pe noul patron al circuitului ATP, elvetianul Roger Federer, pe hard-ul de la Miami în doua seturi. Peste un an se afla la un pas de recidiva, pierzând finala, tot la Miami, dar în cinci manse, dupa ce condusese cu doua seturi la zero. Roger fusese obligat sa recurga la tot armamentul greu pentru a-l „întoarce“ pe spaniol. Si atentie, nu se juca pe zgura, acolo unde pupilul unchiului Toni se simte ca pestele în apa!
În 2005, Rafa se dezlantuie. Câstiga Monte-Carlo în fata lui Guillermo Coria în patru seturi, apoi îsi consolideaza ascendentul în fata fostului finalist de la Roland Garros, învingându-l în cinci seturi dure la Roma, dupa ce defilase la Barcelona, în fata propriilor suporteri. Rafa devenise favoritul principal al Grand Slam-ului francez, cu toate ca pozitia sa în ATP Rankings nu justifica o asemenea perspectiva. Uneori însa computerul este „batut“ de realitate, asa cum se întâmpla acum…
La Roland Garros, participând întâia oara, Nadal defileaza pâna în semifinala, unde da peste liderul mondial, mai vechea sa cunostinta, Roger Federer. Elvetianul, având un tenis complet, adaptabil oricarei suprafete de joc, vrea sa demonstreze ca înfrângerea de la Miami a fost un simplu foc de paie, un accident. Doar ca nu poate. Rafa joaca atât de bine, alearga atât de mult si de rapid, iar jocul sau insistent pe reverul cu o mâna al elvetianului provoaca atâta deranj, încât Fedexpres se recunoaste învins în patru manse extrem de frumoase.
De cealalta parte a tabloului, tenismanul „gaucho“ Mariano Puerta, cu un joc incredibil de consistent, dar si foarte admirat de componenta feminina a publicului parizian, se catara pâna în finala, eliminând în partide foarte disputate pe compatriotul sau, Guillermo Canas, în sferturi, si pe rusul Nikolai Davydenko, în semifinala.
Deci, finala de la Paris. Un meci de o frumusete salbatica, cu lovituri incredibile, de o parte si cealalta. Puerta ataca lovind cu reverul sau imperial, cu o singura mâna, iar Rafa se apara neverosimil, alergând de doua ori mai mult decât astazi si chiar mai rapid. Nadal se încrunta, se schimonoseste, face gesturi fotbalistice la bucurie, fiind extrem de uman si adolescentin în trairi, iar Puerta este ca în transa, se misca teleghidat, eficient, dar foarte rigid. Nu tresare nici macar atunci când plonjeaza la fileu, punând un stop-voleu ce i-a adus primul set. Doar se ridica si se îndreapta mecanic spre scaun. Nici macar nu se scutura de zgura ce-i murdareste sortul alb.
Multi comentatori spun ca a fost cea mai frumoasa finala de la Roland Garros a primului deceniu al mileniului. Nadal a câstigat cu trei la unu la seturi, iar la sase luni de la acea isprava argentinianul a fost suspendat doi ani pentru dopaj. Dupa finala pierduta, a fost gasit pozitiv, a fost obligat sa înapoieze banii si punctele cucerite la Paris. El vine si joaca la Bucuresti în septembrie, pierde rapid, este clar ca mintea îi este în alta parte. (Am sansa unui autograf, semnat pe un roman, „Razboiul fluturilor“, scris de doi autori români, dar inspirat direct de stilul lui Borges!). La putin timp primeste devastatoarea veste, trofeul parizian îi este retras si este suspendat doi ani. Pacat! Însa asta nu face mai putin meritat titlul de la Roland Garros cucerit de Rafael Nadal, noul „rege al zgurei“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper