Roland Garros, mon amour (38)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Cariera lui Rafael Nadal se confunda cu istoria Roland Garros-ului din ultimii sapte ani. Debutand cu o asemenea enorma afirmatie, stiu prea bine ca, pe undeva, risc oprobriul. Sincer, nu-mi pasa, cata vreme foarte rar mi-a fost dat sa constat, indiferent de registrul realitatii pe care-l studiam, o asemenea suprapunere între legenda unui loc si renumele unui personaj.

De sase ori campion la Porte d’Auteuil (l-a egalat astfel pe Borg), încununat chiar de la prima participare (sta alaturi de Wilander, editia 1982), cu un raport de 45 de victorii la o singura înfrangere, mai mult, disputand un singur meci de cinci seturi (2011, în primul tur, contra lui John Isner), fara doar si poate ca tanarul din Baleare îsi merita cu varf si îndesat titlul, nu doar metaforic, de El Rey de la tierra batida. Fireste, pentru ca este un mare campion si un talent exceptional, Rafa si-a cladit încetul cu încetul o personalitate poliforma, atacand, cu mereu mai accentuat succes, si celelalte suprafete de joc, izbutind astfel sa fie un lider ATP autentic, nu precum Muster, care facea vid pe terre battue si devenea mielusel pe hard ori pe gazon. Titlul si finala de la Melbourne, cupa si finala de Flushing Meadows, cele doua trofee si cele trei finale de la Wimbledon reprezinta argumente mai mult decat elocvente întru sustinerea unui asemenea punct de vedere. În fond, nu e nevoie de nici un pro domo, faptele graiesc de la sine…
Însa, la fel ca în legenda elina, aidoma unui Anteu, doar ca postmodern, Nadal renaste si se simte acasa exclusiv pe zgura. Purpuriul impur al acestei suprafete lente ca o poveste depanata catinel iarna, în fata sobei, este mediul cromatic si de substanta în interiorul caruia Rafael este cu-adevarat chez soi. Iar daca langa aceste aproximari metaforice alaturam si numele Roland Garros, abia atunci tabloul unei autenticitati tenisistice de anvergura devine unul complet. Fara atmosfera mitica a parcului de la Porte d’Auteuil si fara eroismul de a cuceri Parisul în absenta oricarui compromis, fie el si liturgic, nici Wimbledon-ul, nici US Open-ul, nici Australian Open-ul nu ar fi fost posibile. De asemenea, nici povestea acestui neverosimil atlet de 25 de ani nascut în paradisul insular al Mediteranei iberice.
Scriu aceste randuri cu gandul la editia 2012 a Roland Garros-ului, cu toate ca ma gasesc la doar doua zile dupa finala de la Melbourne, pierduta dramatic de Rafael Nadal în fata sarbului Novak Djokovici. O fac nu pentru a îndulci cumva suferinta favoritului meu – stiu ca nu se poate, o finala de Grand Slam genereaza o frustrare greu de comparat cu alte trairi! –, ci pentru a constata ca, în ciuda celor sapte (7) insuccese la rand contabilizate de spaniol în fata campionului sarb, din care trei (3!) consecutiv în runda ultima a unor turnee de Mare Slem (record negativ al Erei Open), a început sa rada soarele si pe ulita nadaliana.
De ce fac o astfel de afirmatie, clar riscanta? Simplu: desi a pierdut extrem de dureros, dupa cinci ore si cincizeci si trei de minute, record absolut pentru o finala de la Australian Open, Rafa a fost foarte aproape de o victorie nu numai istorica, dar si psihoterapeutica… Într-adevar, daca în precedentele doua finale importante, de la Wimbledon si US Open, Nadal pierduse în patru seturi, „deschiderea“ fiind mereu facuta de Nole, acum, pe Rod Laver Arena, prima mansa a fost adjudecata de catalan – chiar daca pe fundalul unor greseli copilaresti comise de adversar. Dominat autoritar în seturile doi si trei, Rafa s-a agatat de partida, a lungit slaisul, a servit mai bine pe prima minge, a intrat mai decis în teren, cautand sa fie el cel care deschide unghiurile, si-a valorificat mult mai des si mai atent imensa lui dreapta inversa – iar rezultatul s-a vazut. Daca adaugam la asta si incredibila lui capacitate de lupta, atunci revenirea din tie-break, de la 3-5 pana la 7-5 nu mai trebuie, cred, explicata.
El a început en fanfarre setul decisiv, si-a facut cu usurinta serviciul pana la trei, în vreme ce sarbul abia mai gafaia, epuizat fizic, a realizat break-ul rapid si a servit apoi la situatia de patru la doi. Pe serviciul sau a condus cu 30-0, apoi, în momentul în care avea 30-15, a jucat excelent o minge, l-a plasat pe adversar în stanga sa si, cu reverul, a expediat în long-line o lovitura ce parea pe tusa. Alegerea lui tactica? Ireprosabila. Djokovici solicita challenge, iar Hawk-Eye-ul hotaraste ca a fost out, la cativa milimetri. În loc de 40-15, egalitate la 30. Atunci s-a jucat totul. Nole a înviat, crucea ortodoxa de la gat l-a aparat de Satanadal, dupa cum poetic îl numeste pe spaniol într-un excelent editorial Cristian Tudor Popescu, si campionul de anul trecut la Melbourne a castigat cinci ghemuri la rand si partida. Cu Djokerul belgradean s-a petrecut acel gen de „minune“ atat de bine cunoscuta boxerilor care, loviti sistematic si nauciti de violenta adversarului, se trezesc pur si simplu „din pumni“, pentru a castiga o lupta de cateva ori pierduta.
Dar de ce spun ca „e de bine“ pentru Rafael Nadal? Pentru ca Rafa stie acum ce are de facut, stie ca de fapt Nole pierduse partida, iar el o castigase, si mai stie ca pe zgura pariziana, suprafata mai lenta decat cea madrilena sau romana, într-o partida finala de „trei din cinci“, are toate sansele ca loviturile de kinograma ale sarbului sa nu mai rada ca un bisturiu plasticul tuselor, fara sansa de a fi returnate. Finala de la Roland Garros va dura nu sase ore, ci sapte-opt ore, iar argumentele „Regelui zgurei“ vor fi de un cu totul alt calibru. Psihic remontat, convins acum ca Ubermensch-ul balcanic nu e invincibil, ci abordabil daca face ce trebuie facut, Rafa îsi poate reface moralul destabilizat de perfectiunea sarbului si îsi poate lungi infinit mingea.
Oricum, un lucru mi-e clar: pe Philippe Chatrier, pupilul unchiului Toni nu va parasi terenul decat pe scut ori sub scut. Decat învins, mai bine mort. Însa ce moarte sublima – daca va fi ca Nole sa iasa si de acea data triumfator! Eu, unul, abia astept finala de la Porte d’Auteuil, editia 2012… Partida a început de pe acum!

Un comentariu pentru “Roland Garros, mon amour (38)”

  1. Pensiunea Valahia Valcea, cel mai pros loc din Romania

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper