Roland Garros, mon amour (37)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

VALENTIN PROTOPOPESCU

Federer. Un nume cat un pisc din Alpi, o legenda de amplitudinea mitului. Multa vreme acesta n-a fost prea norocos la Paris. Si nici macar nu este vorba aici doar despre Roland Garros, caci atat zgura de la Porte d’Auteuil, cat si parchetul salii de la Paris-Bery i-au fost vrajmasi ani la rand. Campionul campionilor a fost obligat sa astepte ani multi la numar pentru a putea sa cucereasca Parisul. Dar a facut-o fara sa plateasca vreo liturghie. Fedexpres a ramas el însusi, cu o umilitate, un bun-simt si o falsa resemnare extraordinare. Elvetianul si-a vazut de treaba,
si-a respectat adversarii si tenisul, fanii si publicul, trecand totul sub beneficiu de inventar. Si cata dreptate a avut Roger!

Într-adevar, marca geniului trebuie sa suporte uneori „persecutia“ istoriei. Nici macar cei iubiti de divinitate si atinsi cu aripa de înger nu se pot lupta în orice clipa cu potrivnicia soartei. Si nu e nici o metafizica la mijloc, ci pur si simplu o banala constatare amara: Rodger avea înscris în destinul lui nesansa de a nu triumfa în Orasul-Lumina. Ceva, cineva se ridicau la momentul potrivit împotriva dorintei sale de succes. Nici macar imensa sa potenta tenisistica nu gasea argumente suficiente pentru a corija nedreptatea faptelor. An dupa an frustrarea se acumula, iar ridurile de pe fruntea elvetianului se adanceau, fara însa a-i tulbura olimpiana serenitate. Multi comentatori spuneau ca „suveranul“ si „delfinul“ lui, adica Roger si Rafael, sunt „blestemati“ sa se neîmplinesca reciproc. Rafa îl împiedica pe Federer sa realizeze Marele Slem, caci îi interzicea Cupa Muschetarilor, iar sportivul din Basel se opunea rocadei, condamnandu-l pe catalan la un etern loc doi în ierarhia mondiala, ani de-a randul. Dar toate la timpul lor – parea a spune în sine marele artist al sportului alb.
Statistica îi era potrivnica. Si cine are curajul sa înfrunte puterea magica a cifrelor?
Suita finalelor pierdute de Federer la Roland Garros este una impresionanta. În 2005, pe calea spre ultimul act se ridica împotriva lui Fedexpres un anumit Rafael Nadal, pustiul-minune al tenisului. Un zgurist febril si demonic, dar unul care, cu un an în urma, pe cimentul de la Miami, îl umilise pe „rege“ în doua seturi simetrice, 6-3 6-3. Ce-i drept, Federer jucase pe hard-ul american cu febra, dar scuzele nu servesc nimanui, niciodata. Peste un an, pupilul antrenorului catalan din Manacorul Balearelor, Rafa, îsi porneste incredibila ascensiune. Cei doi mari rivali se întalnesc tot la Miami, însa în finala. Desi nu este specialist pe suprafetele rapide, spaniolul îl întinde într-un meci de cinci seturi pe idolul americanilor (2-6 6-7 7-6 6-3 6-1). La Porte d’Auteuil, singurul care sta între Federer si finala este Rafa Nadal. Si sta incredibil de solid, ca un zid de netrecut. Liderul ATP se vede stopat în semifinala în patru seturi spectaculoase, dar lipsite de echivoc: 6-3 4-6 6-4 6-3. Afrontul fusese deja realizat.
În 2006, cei doi îsi dau întalnire în actul ultim la Roland Garros, plasarea lor pe pozitia primilor doi capi de serie împiedicandu-i la o partida înainte de vreme. Este marea confruntare, toata lumea se asteapta la un regal tenisistic, iar Roger este ambalat sa-si ia revansa si sa arate universului cine este „patronul“ circuitului. Rafa e însa mai mult decat un aspirant la sefia ATP-ului, caci devine El Rey de la tierra batida: 1-6 6-1 6-4 7-6. Dupa fix un an, în 2007, nerabdator, Federer îl asteapta pe Philippe Chatrier pe Rafa. O face de pomana, caci scorul nu lasa loc îndoielii – 6-3 4-6 6-3 6-4. Cadenta pare fixata, un deja previzibil trei seturi la unul este ritmul confruntarilor pariziene între cei doi mari rivali. În 2008, se produce masacrul, un fel de „noapte a Sfantului Bartolomeu“, varianta tenisistica. Nadal îl umileste pe Roger la Porte d’Auteuil cu 6-1 6-3 6-0, în doar o ora si 41 de minute de joc. A fost una dintre cele mai expeditive finale disputate vreodata la Roland Garros. Peste doua saptamani, pe gazonul de la All England Club, ibericul îi ia „regelui“ coroana, în cea mai frumoasa partida a istoriei.
Nimic nu prevesteste însa ceea ce va urma. În 2009, la debut de sezon, sub zodia Antipozilor, Rafa îl învinge într-o finala memorabila pe elvetian, în cinci manse „sangeroase“, sub privirile melancolice ale lui Rod Laver. La Paris, balearul vine în calitate de indiscutabil favorit. Dar soarta are propriile ei hachite. În optimi de finala, nedrept de prematur, antipaticul suedez Robin Söderling îl stopeaza pe un Nadal deprimat de divortul parintilor sai si diminuat fizic de probleme la ambii genunchi. Calea spre consacrare îi este acum deschisa lui Roger. Vikingul nu-i poate opune nici o rezistenta în finala, scor 6-1 7-6 6-4. Ridicand Cupa Muschetarilor deasupra capului, Federer poate rasufla usurat. În absenta „persecutorului“ sau pe zgura, el îsi trece în palmares singurul mare titlu ce-i lipsea, alaturi de medalia olimpica de aur la simplu.
În 2011, dupa episodul scandinav consumat cu un an în urma, caci în sferturi de finala  Söderling îsi ia revansa contra elvetianului, cei doi „inamici prieteni“, Roger si Rafa îsi strang din nou mana peste fileul de la Roland Garros. Datele realitatii se schimbasera fundamental. Spaniolul era pe primul loc mondial, elvetianul se gasea pe treapta a treia, iar noul „monstru“ al ATP-ului era acum sarbul Djokovici, care avea un sezon fulminant. Trufia si aroganta, ca si lipsa de inteligenta l-au privat însa pe Nole de un legitim loc în finala de pe Chatrier. În semifinala, el este dominat de un Federer imperial. Actul ultim ne înfatiseaza un Nadal temator si un Fedexpres grabit sa nu faca nici o concesie. Elvetianul conduce în prima mansa cu 5-2 si are minge de set. Scurta de rever nu-i iese, iar „capcaunul“ se trezeste din pumni, ca la box. Castiga, dupa o partida magnifica, potrivit traditiei, Nadal, scor 7-5 7-6 5-7 6-1. Dar Federer nu este trist. Are deja o cupa în colectie, mai important este ca l-a oprit pe insurgentul si insolentul sarb, facand totdata un serviciu amicului sau spaniol.
În iarna, sub reflectoarele salii de la Bercy, Roger sfideaza înca o data destinul, castigand finala Mastersului de 1000 de puncte, prima pe care o disputa în cariera, 7-6 6-1 cu favoritul publicului, francezul Jo-Wilfried Tsonga.
Si uita asa, dupa o lunga si dureroasa asteptare, a ajuns cel mai titrat tenisman al tuturor vremurilor sa cucereasca Parisul, infirmand un „blestem“ si nedrept, si fals. Dar totul a început pe zgura de la Roland Garros…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper