Rememorari în Anul Caragiale (V)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Într-o epistola de raspuns adresata lui C.C. Datculescu, directorul „Gazetei Sateanului“, care îi solicitase colaborarea, Caragiale facea aceasta surprinzatoare marturisire: „Nu mi-este drag condeiul, crede-ma; ba chiar dimpotriva. E o unealta cu care n-am facut nici o data ceva cum se cade pentru lumea mea, dar cu care mi-am facut totdeauna mie însumi mare necaz si multa paguba“.
E greu de spus ce anume avea în vedere Caragiale când afirma ca, scriind, si-a facut necaz si paguba. Dar ca scrisul îi solicita lui „Mos Virgula“ un enorm efort, este dincolo de orice îndoiala. Caragiale putea fi si chiar era inspirat, dar nu era un spontan, ci un laborios, un mestesugar trudnic de mare finete. Se si prezenta, nu fara o anumita orgolioasa umilinta: mestesugar, dar si „publicist român“. Fapt e ca nu discrimina nici un gen. De la cel mai efemer text, daca putem vorbi de efemeritate când e vorba de scrisul lui Caragiale, pâna la capodopera dramatica sau epica îsi muia penita în aceeasi cerneala inconfundabila.
Era publicist, inclusiv în acceptia cea mai comuna a termenului. Spirit oral, cu o putere de observatie a vietii realmente monstruoasa, mare amator de calambur si anecdota, placându-i sa traiasca în tumultul social si zâmbind batjocoritor si trist ori de câte ori impostura si prostia fudula se etalau nestingherite, Caragiale avea gazetaria în sânge. Credea în puterea cuvântului tiparit si era convins ca presa reprezinta „sentinela neadormita a opiniei publice“. Un Caragiale retras sau indiferent la ceea ce se petrece în jurul sau si în lumea larga e de neimaginat. El este prin excelenta un mare curios, un mare setos de news si un combatant.
Nenea Iancu declara cu prefacuta candoare ca nu pricepe ideile mai subtile, mai abstracte, lucrurile savante si ca el „gândeste babeste“. Cu alte cuvinte, ca nu are vocatia si exercitiul metafizicii. Am încercat uneori sa-mi imaginez un dialog – la Televiziune sau la Ateneu – între Caragiale si filosoful Liiceanu sau între Caragiale si pretios-gaunosul Teodor Baconschi… Ce spectacol! Iar fiindca veni vorba, autorul „Momentelor si schitelor“ are cultul si cultura dialogului. Pentru el a monologa în pagina de gazeta sau la o tribuna, a nu-l implica în „dezbatere“ pe cititor ori pe ascultator e ca si cum, ca actor, ar fi jucat într-o sala goala. Si ce putea fi mai angoasant pentru Caragiale decât o sala goala?!
Ca mestesugar al condeiului, doua sunt obsesiile sale: Cititorul si Gramatica. Limba româna – „cu care veacuri s-a hranit sufletul unui întreg neam de oameni“ – era regatul sau cel mai scump, un regat pe care numai Eminescu si Creanga l-au mai stapânit cu atâta forta si atât de fecund. Neabatându-se cu nimic de la spiritul ei cel mai adânc, ridicând limbajul periferic la culmile marii arte, el e dintre cei putini care ne-au rafinat limba, ameliorându-i, asa-zicând, structura sintactica si conferindu-i „frumuseti si preturi noi“. Considerându-l pe Caragiale cel mai national scriitor român, Mihail Ralea va fi avut în vedere si aceasta virtute a creatorului „Scrisorii pierdute“. Ma tem ca, fie si numai în privinta corectitudinii gramaticale, a limpezimii si logicii discursului, ramâne pentru noi, pentru intelectualul român, un reper ce se afla undeva în viitor si o culme greu de atins. Sunt posibile multe apropieri între Caragiale si, de pilda, Arghezi. Daca despre Arghezi s-a spus ca are geniul limbii, despre Caragiale s-ar putea spune ca are geniul gramaticii.
Fata de talent, Caragiale traieste un sentiment aproape mistic. Micul sau tratat despre talent intitulat „Câteva pareri“, aparut în 1896, contine, între altele, memorabila fraza: „Toti suntem iritabili; expresivi sunt numai unii“. Or, avea sa decreteze Calinescu mai târziu: atât existi, cât exprimi! Interventiile si consideratiile lui Caragiale pe aceasta tema, chiar daca ocazionale sau mai putin sistematic expuse, sunt definitorii privind conceptia sa. Sa ne reamintim cum raspundea el, în 1910, la o ancheta a revistei „Luceafarul“ de la Sibiu, având ca subiect poporanismul: „La nici una dintre cele trei întrebari pe care dv. îmi faceti deosebita onoare a mi le pune, nu ma simt în stare a raspunde, fiindca, drept sa spun, câtetrele sunt prea înalte pentru întelegerea mea. Totusi, pe departe, atâta parca pot pricepe, ca ar fi vorba aci de arta literara. Va rog, dar, binevoiti a-mi permite sa dau, cu aceasta ocaziune, prin pretiosul dv. organ de publicitate, o povata batrâneasca tinerilor literati români – nu tutulor, numai acelora care n-au talent din nascare: sa caute, daca se mai poate sa-l gaseasca, ca doar nu-i vrun lucru asa de mare; iar daca nu l-or gasi, sa se lase de mestesug: ca daca n-ai talent, toate, toate sunt… degeaba“.
Din publicistica lui Caragiale lipsesc duritatile de limbaj. Chiar si acolo unde, folosite cu talent si pe deplin justificat genul le presupune si chiar le impune, pe Caragiale nu-l „prind“. El simte si stie exact ce îl „prinde“: umorul, ironia, sarcasmul. O dovada elocventa este si celebrul pamflet „Din primavara pâna-n toamna. Câteva note“, în care revolta si durerea autoexilatului la Berlin fata de ceea ce se întâmpla în tara fac ca textul sa capete accente tari, usturatoare, dar la un nivel pe care l-as numi de-a dreptul pudic: „Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale… În publicistica româneasca, foarte înclinata, la ocaziuni mari, catre nota sentimentala, astfel de exibitiuni se numesc „scene înaltatoare“. Toata lumea a plâns, ministri de ieri, deputati, senatori, publicisti, reporteri si tribune publice; si-n fata lumii acesteia atât de emotionate, doi mari între mari fruntasi, un conservator si un liberal, s-au strâns în brate cu efuziune si s-au sarutat solemn spalând cu lacrimi fierbinti tot trecutul – care, ce-i drept, cam avea nevoie de spalat: în caldura luptelor de pâna ieri a celor doua factiuni, primul nu numea pe al doilea decât «tradator de neam», iar acesta pe acela «fiul lui Belzebut». Rascoalele faceau deci o minune: tradatorul de neam de pâna ieri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescusera peste noapte aripi de heruvim“.
Dar nu mai putin graitoare privind stilul pamfletar al lui Caragiale e si aceasta simpla nota de gazeta: „Ni se spune – dam însa stirea sub toata rezerva – ca în curând va aparea un ziar umoristic intitulat «Scandalul». Un confrate din capitala, anuntând aparitiunea «Scandalului», zice ca la viitorul organ va colabora penele cele mai bine reputate. Din parte-ne putem adauga ca, în cazul când aceste pene va fi într-adevar bine reputate si când redactorii va avea staruinta, este multe posibilitati ca Scandalul sa fie mai bun decât toate ziarele umoristice câte afostara pân-acum. În tot cazul, va fi niste scandaluri gramaticale cum nu mai este altele“.
Referindu-se la stilul lui Mihail Sadoveanu, în conferinta de la Academia Româna prilejuita de a 80-a aniversare a creatorului „Crengii de aur“, G. Calinescu observa ca în proza marelui scriitor virgulele cânta si ele, iar punctele asteapta risipirea ecourilor… La Caragiale, virgula este o bagheta magica. Cu ea se obtin nu numai efecte si sonuri unice, dar se face la modul propriu stilistica. Dintre toate complexele pe care le poate avea cineva care scrie în româneste, fie ca e vorba de un articol de ziar sau de un roman-fluviu, complexul Caragiale ar trebui sa fie cel mai chinuitor, dar si cel mai catalizator. Ceea ce îi scria el de la Berlin – cu numai patru luni înainte de a muri – unui prieten din tara este cu atât mai tulburator si mai convocant astazi când limba româna este violata, terfelita în toate fituicile, de la toate tribunele si pe toate canalele: „Traiasca frumoasa si cumintea limba româna. Fie-n veci pastrata cu sfintenie aceasta scumpa Carte-de boierie a unui neam calit la focul atâtor încercari de pierzanie“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper