Rememorari in Anul Caragiale (III)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

„Adevarul despre un autor e de cautat mai degraba in corespondenta decât in opera sa“
Emil Cioran

Caragiale se lamenta in stilu-i lesne recognoscibil: „In tara asta, dac-ai scris o piesa de teatru, nu poti sa bei o bere linistit“. Ma intreb unde o mai fi tara aceea? De as afla-o, m-as autoexila urgent in ea. Oricum, imi place sa cred ca, dincolo de amaraciunea reala sau jucata a genialului histrion, fraza exprima o realitate, inclusiv faptul ca in tara aceea vip-urile nu erau dintr-un carton atât de prost ca acum. Caragiale a parasit-o totusi in 1904, cu 8 ani inainte de moarte. A plecat mai la nord, impotriva spiritului si temperamentului sau eminamente sudic. S-a autoexilat, cum avea sa povesteasca peste o jumatate de veac fiica lui, Ecaterina, in Germania, acolo unde domnesc ordinea si legea si unde muzica lui Beethoven, idolul sau, suna mai maiestuos si mai tulburator ca nicaieri in alt loc de pe Pamânt.
Caragiale a parasit tara, nu insa si limba si cultura ei. Mai ales limba, limba româna, despre care spunea ca este „cartea de boierie a unui neam“, si in care el insusi isi scrisese opera. Din pacate, si in România de atunci valorile nu erau intotdeauna intelese, rasplatite, aparate, conservate cum se cuvine, ci doar, cel mult, pretaluite meschin ca la tejghea. Iata ce-i scria autoexilatului la Berlin, Pompiliu Eliade, directorul general al Directiei Generale a Teatrelor, ca raspuns la oferta dramaturgului facuta Teatrului National din Bucuresti privind cedarea drepturilor de autor acestei institutii: „Draga prietene, / Am primit scrisoarea d-tale si am sa ma conform in intregime. Ai foarte multa dreptate: piesele d-tale, cari au interesat si vor interesa mult pe publicul nostru, nu mai sunt, deocamdata, din pricina abuzului ce s-a facut cu dânsele, timp de mai bine de 20 de ani, asa de bine primite, – si nu aduc atât câstig cât s-ar crede directiunii si autorului. Sa le retragem Teatrului. Trebuie sa se mai odihneasca un an doi bietele capodopere./ Intrebarea e, insa, daca pâna atunci ele trebuie sa redevina proprietatea autorului sau sa devina proprietatea ‘natiunii’, adica a Teatrului National. Imi aduc aminte ca, acum câteva luni, ai venit d-ta singur cu o propunere in acest sens si mi-ai pomenit o biata tifra, pe care, crede-ma, am uitat-o. Vrei sa mi-o reamintesti? Caci doi prieteni vechi ca noi, dar mai ales Teatrul National si Caragiale, trebuie sa sfârseasca prin a se intelege – in folosul amândurora./ Nu te superi daca amân executarea cererii d-tale oficiale pâna la primirea raspunsului? Si nu ma executi pâna atunci? / Cu dragoste adevarata si veche, Pompiliu Eliade. P.S. – Ma rog, iti mai datoram ceva parale? Ti-am istovit sarmanele piese in anul trecut si nu stiu daca a mai ramas vreo mica suma neplatita…“
Comentariul lui Caragiale la epistola pe care am reprodus-o, aparut in ziarul iesean „Opinia“ (suntem in primavara lui 1909), spune totul despre mentalitatea de tejghea in cultura, mentalitate devenita astazi, dupa mai bine de o suta de ani, un fel de religie a elitelor autoproclamate: „Cuvintele pe care le-am subliniat in scrisoarea amicului meu – dintre care, cu deosebire ‘bietele capodopere’, ‘mica suma neplatita’ – m-au descurajat, fireste… Si precupet sa fii, sa te cheme de dimineata cu pui de gaina o gospodina marginasa si sa te intrebe: „Cât cei, mai baiete, pe mortaciunile astea?“ intelegi dumneata atunci cum vine vorba dumneaei delicata. Asa am inteles si eu ca nu e de stat de vorba cu amicul meu in privinta cedarii drepturilor mele de autor si, drept raspuns, impreuna cu cele mai distinse salutari, i-am inaintat inca o data petitia prin care imi retrageam piesele./ Dar asta n-are a face, cred eu, cu parerile personale despre teatru – pareri pe cari si d. Pompiliu Eliade, si eu, ni le-am aratat categoric prin publicitate inca de demult – si sper, prin urmare, ca asta nu va tulbura intru nimic vechea prietenie si stima buna ce i-o port d-lui Eliade, ca unui barbat de elita, incapabil vreodata de o micime de suflet – fiind sigur ca d-sa ne manquera jamais, cum se zice pe frantuzeste, de me rendre gentiment la pareille“.
Pompiliu Eliade intuise bine. Nu avea sa scape de „executie“. Nici nu putea sa scape, chiar daca va fi fost onest in ceea ce-i comunica autoexilatului de la Berlin. A fi onest si „barbat de elita“ nu e suficient pentru a-i tine piept lui Caragiale!
Dar Pompiliu Eliade este doar unul dintre numeroasele personaje ce alcatuiesc lumea romanului documentar pe care l-au publicat la Editura Princeps Edit din Iasi Bogdan Badulescu si Olga Rusu. El se intituleaza „Mitica si Nenea Iancu la Berlin“ si cuprinde in cele peste 450 de pagini, format mare, corespondenta purtata de Caragiale in cei opt ani de autoexil, urmarita cronologic. Autorii s-au straduit sa confere romanului documentar (asa l-au subintitulat) fluenta, curgere epica, intervenind oportun cu evocari scurte, trimiteri la diverse evenimente si comperând in acest mod textele corespondentilor, astfel incât, se precizeaza intr-un Argument – volumul sa aiba „o finalitate pur beletristica“. Cartea se citeste, intr-adevar, ca un roman ce repovesteste partea ultima a traiectoriei existentiale a unui mare destin care, ca orice mare destin, se considera, nefericit, neimplinit, daca nu cumva ratat: „ – Ma, eu am fost om fara noroc! Pâna si cariera in viata mi-am gresit-o… facându-ma scriitor!“.
Fireste, nu trebuie sa luam prea in serios aceasta lamentatie a mereu surprinzatorului Nenea Iancu. Spirit versatil, el ne intinde multe capcane in care putem cadea, precum… Pompiliu Eliade. Si nu numai acesta. Multi oameni de seama ai epocii, „prietini“ si „frati“ ai lui Caragiale – asa cum o arata romanul epistolar – se lasa sedusi, unii mai mult, altii mai putin, de omul-spectacol, atât de implicat, desi din departare, in ceea ce se petrecea in patria sa daco-romana. Acel Mitica din personalitatea proteica a lui Caragiale devine tot mai curios. Vrea sa afle tot ce se intâmpla in absenta sa, de la mai mici sau mai mari cancanuri politice, literare etc. pâna la evenimente tragice ca acela din 1907. E drept, ca tot daco-românul, prevazator, cere discretie pentru a nu supara pe nimeni cu opiniile sale… Un exemplu: scrisoarea datata 19 martie 1907 si trimisa la Iasi poate celui mai bun prieten al sau Petre Missir: „– Draga Petrache, iti scriu in culmea emotiunii si necazului. – Stiu ce se petrece in tara; imi explic de ce si-mi inchipui cum – si fireste asta adaoga inca mai multa amaraciune dorului meu de patrie. Dupa parerea mea, Conservatorii nu or sa poata, iar Liberalii n-or vrea sa restabileasca ordinea; cunosc si capacitatea politica a celor dintâi si patriotismul celor din urma. Dupa cheful jubiliar de 40 de ani de sublima Domnie, i-a sosit M.Sale, ilustrului amant al ordinii, pacii si linistii, – care abhoreaza (detesta – nota mea) sângele, dupa datina Sfintei Ecclesii Catolice, – i-a sosit le mauvais quart d’heure de Rabelais (ceasul rau – nota mea). Tare mi-e teama prin urmare ca Prea gratiosul Suveran are sa faca apel iar la patriotismul, la devotamentul pentru Coroana, al Junimistilor, spre a pune rânduiala in tara Moldovei de Sus. Ei! daca cumva va pacaleste si de data asta si nu mi-l strângeti bine cot la cot (cu astfel de tip de lâcheur nici o precautie nu-i de prisos), apoi cu drept cuvânt veti ramânea in Istorie celebri – voi, ca gogomani si Seful (P.P. Carp, seful Partidului Junimist, al carui membru era si Petre Missir – nota mea), nu ca Nebunul Regelui, cum se zicea odinioara, ci ca Prostul Regelui (Rog, discretie)“.
In privinta opiniilor politice ori a luarilor de pozitie asa-zicând civice, lui Caragiale i se potriveste de minune sclipitoarea formula a lui Radu Cosasu: extremist de centru.
La Berlin, in timpul calatoriilor pe care le face in Germania sau in afara ei, Caragiale asteapta sa primeasca si, totodata, scrie el insusi telegrame sau lungi epistole, fixeaza intâlniri la el acasa ori in alte locuri cu Delavrancea, Zarifopol si cu alti compatrioti pentru a afla vesti din tara, pentru a se pune la curent cu ce se intâmpla aici. Corespondenta si revederile cu prietenii sunt antidoturi tonifiante, il apara de insingurare, caci o teama de izolare, de alienare, constientizata sau nu, pare sa-l stapâneasca pe „ultimul ocupant fanariot“ al României in capitala teutona. Aerul puternic oxigenat, la propriu si la figurat, din marele centru al Europei, care era Berlinul, il satisface pâna la un punct. Ii lipseste insa mereu ceva. „Rogu-te, trimite-mi negresit gazetele „Adevarul“, „Epoca“, „Protestarea“ si „Vointa“ in care s-a vorbit despre cancanul Badarau-Greceanu. Astept raspunsul tau gratios; scrie-mi mult si multe, insa fara multa filozofie, ma rog tie… Nu trebuie“ – il implora el pe Petre Missir intr-o scrisoare datata 1 iulie 1906. Caragiale nu poate trai rupt total de atmosfera dâmboviteana, de „marea trancaneala“ dâmboviteana, unde Mache si Lache, dragutii de ei, discuta, la o bere, competent si adânc, despre revizuirea Constitutiei, ca si atotstiutorii tocsoisti de astazi.
(Va urma)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper