Regele, cel mai puternic om

Regele Mihai, ajuns în cel de-al 91-lea an al vietii, începe agenda externa a Familiei Regale din 2012 cu o vizita oficiala la Ordinul Suveran de Malta. Totodata, dupa douazeci si doi de ani de ambiguitati, viata publica româneasca pare sa fie la unison în convingerea ca nu exista alt om de Stat român în afara de Rege si ca Majestatea Sa este cel mai mare conational în viata. Cum s-a ajuns aici?

Cred ca anii de dupa 2000, în care Casa Regala a avut o adresa pe harta româneasca postdecembrista, dau singuri raspunsul la întrebarea ce fel de rol poate avea Casa Regala în viitor.
Familia Regala reprezinta o anume parte a identitatii nationale si a institutiilor României moderne, pe care instrumentele noii democratii nu au cum sa o reprezinte. Noi am trecut în ultimii saptezeci de ani printr-o multime de experiente în viata politica si institutionala, diverse improvizatii constitutionale si, din pacate, anumite concluzii le-am tras mai târziu sau nu le-am tras înca. Toate acestea nu s-au întâmplat „din vina“ României, ci pentru ca omenirea a experimentat, în secolul XX, mutatii fara precedent. Trecerea de la capitalism la comunism a fost o experienta epuizanta, pe care contemporanii ei nu au anticipat-o si au înteles-o unii greu, altii deloc. Sistemul dictaturii comuniste a fost instalat în anul 1917 în Uniunea Sovietica si a fost încheiat tot de Uniunea Sovietica, în anul 1989. În toate tarile comuniste din Europa, trecerea, apoi, de la comunism la capitalism a fost si ea o experienta fara precedent, buimacitoare, din care unii dintre noi n-au iesit înca sufleteste, mental si, uneori, institutional.
Dar pentru a întelege cât mai cuprinzator posibil tragedia petrecuta la 30 decembrie 1947, este bine sa vorbim cu franchete si simt de raspundere despre toate aspectele pe care ea le-a implicat. Plecarea Regelui Mihai din România a avut trei consecinte, dar noi vorbim sau ne preocupam numai de doua dintre ele. Prima a fost trecerea la forma republicana de guvernamânt, a doua a fost trecerea la dictatura comunista. Despre aceste consecinte istorice s-a vorbit mult si, uneori, în cunostinta de cauza. Dar a treia consecinta, cea grava si mai greu de reparat, a fost înlocuirea Statului român reprezentat de Mihai I, printr-o grup de oameni care raspundeau comenzilor unor alte interese decât cele nationale. Aceasta fractura la nivelul statalitatii nu a facut decât sa se adânceasca, din 1948 pâna în 1989. În numele Statului s-au facut o serie de crime si de ilegalitati, de gesturi în aspra contradictie cu democratia, iar oamenii au început sa perceapa Statul ca pe o sursa a raului, a fricii, a umilintei. Democratia a venit în 1989, dar statalitatea, ca suma de valori, ca virtute la care natiunea se îndreapta cu speranta, confort identitar si afectiune, s-a deteriorat înca mai mult. Aceasta fiindca oamenii care serveau institutiile, performând democratic, au naucit si mai mult establishment-ul si rigoarea lui, prin diletantism, uneori prin rea, alteori prin buna-vointa. În tot acest timp, preocupat de ranile politice si economice lasate de dictatura comunista, societatea româneasca, chiar la nivelul elitelor ei, a fost putin preocupata de valoarea numita leadership statal, de categoria aceasta a cârmuirii.
S-a rezolvat trecerea de la dictatura la democratie, prin aparitia mai multor partide politice, libertatea a venit ceva mai târziu, mentalitatea s-a schimbat în bine, încet-încet.
Din pacate, de câte ori se vorbea despre anul 1947, subiectul care înfierbânta mintile era disputa monarhie – republica. Regele Mihai însa, prin functia sa istorica si statala, nu putea sa nu vada, mai înainte de toate, fractura institutiei pe care o încarna, si doar mai pe urma forma de guvernamânt pe care aceasta institutie o îmbraca.
Revenirea Familiei Regale la Bucuresti în anul 2001 nu a legitimat republica, ci a deschis calea catre reconstructia statala a României. Este o cale lunga, care cere patriotism, rabdare, generozitate si viziune. Ea are nevoie sa fie parcursa alaturi de oamenii politici, cu toate limitarile lor si cu toate incompatibilitatile lor. Dar are nevoie sa fie parcursa si cu elita româneasca, pe care nimeni nu o poate astazi obliga la altruism sau simt al datoriei.
Daca Republica asigura României democratie si libertate în mod corect, daca ea repara tara institutional, daca îi asigura o Lege fundamentala respectabila si o viata publica sub semnul legii, Casa Regala este gata sa conlucreze, pentru scopuri atât de nobile. Aceasta nu va schimba însa niciodata atasamentul Casei Regale fata de forma de guvernamânt monarhica, pe care o încarneaza. Si nici convingerea ca Legea fundamentala româna din anul 1923 este cea mai buna din câte a avut tara noastra vreodata (cu limitarile ei, desigur, datorate realitatilor acelor vremi).
La 3 ianuarie 1948, când Regele a plecat, ultimul bastion al democratiei a disparut, în Europa de sud-est. Din 1948 pâna în 1989, Regele a reprezentat singurul petec din România institutionala ramas liber. Aceasta parte a Statului legitim a trait în tarile libere si s-a opus, atât cât a putut sistemului inoculat fortat în România. Dar el nu s-a opus doar formei de guvernamânt ori dictaturii comuniste ci, mai ales, fundamentalului rau facut României, transplantul ilegal de Stat.
În anii Razboiului Rece, diaspora româneasca a existat si a facut multe pentru a se opune dictaturii ceausiste. Erau sute de români în afara tarii care visau, ca si Regele, la o Românie democratica, libera si prospera. Unii dintre ei voiau monarhie, nu republica. Dar Regele, desi aflat în mijlocul lor, reprezenta prin el însusi o institutie care pastra vie flacara principiilor statale, dincolo de forme de guvernamânt si circumstante politice. De aceea nu a fost primit în tara pâna în anul 1997, de aceea unii dintre oamenii politici democrati nu au vrut sa-l întâlneasca si stau, chiar si azi, pititi în spatele pretextelor de tot felul. Ce anume l-a tinut pe Rege la atâta distanta geografica si politica de tara-mama nu a fost faptul ca românii erau în majoritate republicani, ci fiindca tara nu avea puterea de a se întoarce la coerenta institutionala si statala.
De la bun început, din decembrie 1989, si pâna astazi, Regele a sustinut o serie de principii greu de acceptat de catre cei care i-au blocat trecerea spre Curtea de Arges, pe sosea, în anul 1990. Deceniul al zecelea al ultimului secol a fost unul ambiguu. Nu din punct de vedere politic, fiindca democratia s-a dezvoltat, încet-încet, în acei ani, desi economia si libertatile au stagnat. Ambiguitatea nu venea din lipsa vointei politice, ci din inconsistenta statala si institutionala a României. În anul 2000 a început partea a treia a povestii românesti postbelice, care este si cea mai interesanta dintre toate si mai bogata în evenimente.
Desigur, astazi Regele nu mai este oprit cu masini de-a curmezisul soselei. El continua sa fie descurajat sau sâcâit mult mai subtil, „chirurgical“, nevazut, conform cu instrumentele epocii electronice. Dar, exact ca în perioada Razboiului rece, ori în primul deceniu a postcomunismului, ostilitatea fata de Casa Regala nu vine astazi din anti-monarhism, ci din împotrivirea ca România sa se schimbe sistemic, statal, în bine.
Este adevarat ca popularitatea si simpatia fata de Rege si familia sa au crescut foarte mult. Oamenii cunosc si înteleg mult mai multe decât acum douazeci si doi de ani. Tinerii sunt informati, conectati si simt nevoia de repere identitare si statale. Ei au simpatie fata de curajul si statura morala a Regelui, ca si fata de abnegatia si modestia fermecatoare a Principesei Mostenitoare. Milioane de români din Europa si America, tineri si competenti, înteleg mai bine, mai profund, importanta de a trai într-o tara mândra, demna si respectata. În plus, candidatura mea la Presedintia României în anul 2009 a deschis calea principiilor regale catre o parte mare a societatii românesti, aducându-ne o notorietate de peste 90%.
Palatul Elisabeta, locul în care ne aflam de aproape unsprezece ani încoace, este dat spre folosinta Regelui si a familiei sale printr-o lege votata de Parlamentul României pentru fostii sefi de Stat. Pozitia noastra a fost institutionalizata, în sensul ca Majestatea Sa a beneficiat de o anumita sustinere din partea Statului (la vizitele NATO din 1997 si 2002, la alte vizite pentru Uniunea Europeana, din 2002 încoace, la actiunile sale interne, ca fost sef de Stat), iar eu am avut sase ani mandatul de Reprezentant Special a trei Guverne succesive, pentru sustinerea intereselor românesti. Din momentul în care Familia a sustinut dinauntrul sistemului cauza tarii, un pas înainte a fost facut pe calea consolidarii prezentului românesc. Nu a fost, însa, un pas spre monarhie, asa cum s-a considerat uneori, nici un pact cu partidele politice la putere, ci un pas înainte pe calea regasirii acelor valori si institutii ale Statului, sfarâmate cu sase decenii în urma.
Familia Regala, chiar fara ca forma de guvernamânt sa se fi schimbat, este un argument transatlantic si european. Nu doar un argument istoric, cultural sau diplomatic, ci un argument statal si politic. De aceea a si fost posibil ca Regele sa sustina, continuu, si înainte de 1948 si dupa aceea, si înainte de 1989 si dupa aceea, dar si înainte de 2007 si dupa aceea, aceleasi principii în care credea si care nu erau, dupa parerea sa, respectate sau implementate suficient.
Regele Mihai, mai în vârsta decât NATO si Uniunea Europeana, cel care a reprezentat Regatul României la Încoronarea Regelui George al VI-lea în 1937, cel care a dat mâna cu Truman si cu Churchill, cel care s-a întâlnit cu Marshall, care i-a întors spatele lui Hitler, se vede înca si astazi ignorat sau nerespectat, de unii dintre oamenii puterii, de dreapta sau stânga, si de corifei ai societatii civile. Motivul nu sta, desigur, în respingerea monarhiei ca forma de guvernamânt, ci în apartenenta liderilor nostri contemporani la un trecut recent care nu le da voie (nici mental, nici sufleteste si nici „organizatoric“) sa treaca dincolo de complexul de chiriasi ai Istoriei.
Regele a fost puternic înca de la nastere, dar de fiecare data altfel, în functie de vârsta. Copil, a fost puternic pentru ca în el se înmanuncheau sperantele natiunii, nazuintele tuturor generatiilor care coexistau la acel moment. Dupa 1927, el a fost puternic pentru ca, timp de trei ani, acest copil a salvat, de fapt, Statul si institutiile natiunii. Din 1930 pâna în 1940, când tatal lui a revenit în tara, a fost puternic pentru ca a reîncarnat speranta oamenilor si s-a constituit ca alternativa democratica la un deceniu ce o luase razna. Între 1940-1947, el si mama lui, Elena, au fost singurii care s-au opus dictaturilor succesive, întâi cea de dreapta, apoi cea de stânga. Dupa 1947, a fost puternic pentru ca a reprezentat simbolul a trei virtuti: statalitatea sfarâmata, la care nu se gândea nimeni, Coroana si democratia (jumatate de continent era sub dictatura). Dupa 1989, n-a mai reprezentat Regele simbolul democratiei, fiindca ea venise fara el, cu o serie de oameni cu merite incontestabile, de curaj si principiali, dar care nu voiau sa împarta cu Regele noua democratie.
Din acel moment, Regele nu a mai reprezentat decât Coroana si principiile adevarate ale Statului, lucru care a devenit cu timpul suparator pentru oamenii puterii. Coroana, fiindca tara era republica, principiile Statului, fiindca aproape toti cei cu putere acceptau greu ca bratul fracturat fusese pus strâmb în ghips.
Valorile pe care Regele le sustine nu trebuie luate doar drept valori morale si istorice, pentru ca aceasta este exact apa calduta în care se scalda cei care considera Casa Regala o piesa de muzeu, venerabila si irelevanta. Daca îl asezam pe Rege undeva în istorie si îl punem si pe perete, ca pe o icoana, dormim institutional perfect de bine, fiindca el nu ne mai deranjeaza. Mihai cel bun si blând ne zâmbeste tuturor, de pe perete, si ne lasa în continuare sa facem ce vrem noi. Pozitia Regelui nu este aceasta. El nu este preot, el nu este tata, nu e învatatorul din sat, nu este batrânul ce ne învata pilde. El reprezinta mai mult decât atât. Când Regele cere oamenilor cu putere din România sa fie generosi, în aceeasi masura în care sunt democrati, ca trebuie sa fie responsabili în aceeasi masura în care sunt liberi, el vorbeste ca lider statal. El se refera la instrumente de construit dezvoltare si stabilitate în tara, nu da lectii de comportament. Principii precum generozitatea, puterea exemplului personal, loialitatea fata de tara, spiritul de raspundere, rolul de model, acestea sunt pietre ale temeliei geopolitice românesti.
Aceasta face forta lui Mihai I de astazi, cel care a trecut de 90 de ani, în România lipsita de etica institutionala. El este cel mai puternic dintre noi toti.
Regele, în concertul democratic de astazi, este unul dintre putinii care are posibilitatea sa vorbeasca despre defectul democratiei de a politiza excesiv. Mass-media împreuna cu clasa politica dau aproape peste tot, în lumea libera, impresia falsa ca viata noastra s-ar alcatui din politica, în marea ei majoritate. Nu este adevarat deloc. Omul, cetateanul democratiilor lumii, are o viata plina de alte semnificatii si preocupari decât politica. El nazuieste, iubeste, manânca, are nevoie de soare, de prieteni, de muzica sau de sport.
Consecinta acestei exagerari este ca oamenii politici se bucura din ce în ce mai putin de încrederea oamenilor. Prezenti în mod obsesiv în mediile de comunicare, ei ajung sa fie reflectati ca având în viata noastra o pondere mult mai mare decât sunt în realitate capabili. Liderii de alta esenta, precum parintii, profesorul, episcopul, academicianul, gânditorul, militarul, regele si asa mai departe, nu au loc în aceasta reflectare democratica îngusta. Aceasta nu schimba însa nevoia omului de o diversitate de modele si de pilde.
În anii din urma, un ziarist de la „The New York Times“, unul dintre cele mai influente ziare ale lumii, a venit sa ceara un interviu Regelui Mihai. De ce a venit la Rege si nu s-a dus la oamenii politici cu „adevarata“ putere în România? Pentru ca el reprezinta acea parte de putere care nu ajunge sa se mai vada în lumea democratica, dar care exista.
Puterea Regelui este nu numai mare, dar este si de o esenta destul de rara. Travaliul lui istoric nu s-a încheiat. Desi întinsa pe mai bine de noua decenii si plina de deznadejde, povestea sa este una frumoasa, fiindca nu are doar durata, ci si sens pentru viitor.

Un comentariu pentru “Regele, cel mai puternic om”

  1. noiembrie 14, 2014 la 5:43 pm

    REGELE A FOST PUTERNIC INCĂ DE MIC COPIL PENTRU CA EL REPREZENTA SPERANTELE SI NAZUINTELE NATIUNII ROMÂNE. TIMP DE 10 ANI (1930-1940) FIIND TINĂR A FOST PUETRNIC A ADUS O VIATĂ TUMULTOASĂ AVIND IN VEDERE EVENIMENTELE GEO- STRATEGIGE ALE LUMII , ALE EUROPEI IN SPECIAL, RĂZBOI RECESIUNE ETC..INTRE 1940-1947 EL IMPREUNĂ CU REGINA MAMA ELENA AU FOST SINGURII CARE S-AU OPUS DICTATURILOR DE TOT FELUL, NEAVÎND NICI UN SPRIJIN A INSTITUIT GREVA REGALĂ APOI A INFĂPTUIT CU MULT CURAJ ACTUL DE LA 23 AUGUST 1947, (INTOARCEREA ARMELOR IMPOTRIVA ARMATEI HITLERISTE.)EL A REPREZENTAT CELE TREI SIMBOLURI-1- STATALITATEA 2-COROANA SI 3- DEMOCRATIA. REGELE MIHAI REPREZINTĂ UN SIMBOL PENTRU NAŢIA ROMÂNĂ- ESTE UN EROU IN VIATA CARE SI-A SACRIFICAT TINERETAEA SPRE BINELE-POPORULUI APOI A TRĂIT IN EXIL UNDE A DESFĂSURAT NUMEROASE ACTIUNI DE PROMOVAREA ROMÂNIEI IN AFARA GRANITELOR.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper