Proze de I. L. Caragiale si folclorul urban al vremii sale

Când vine vorba – si vine destul de rar, la aniversari sau la comemorari – de sursele folclorice ale scrierilor lui I. L. Caragiale, privirea cercetatorului se îndreapta cel mai adesea spre biografia scriitorului, cautându-se în aceasta dovezi care sa ateste contactul lui direct cu creatia folclorica, taraneasca, sateasca. Asta în timp ce predominanta ramâne parerea ca „sursa“ inspiratiei sale folclorice au fost scrierile lui Anton Pann, un orasean si un «balcanic» el însusi, cu care scriitorul nascut la Haimanale, lânga Ploiesti, va fi avut, de buna seama, o serie de afinitati. Nu poate fi, astfel, tagaduit faptul ca motivul din „Mama“ se gaseste în „Povestea vorbii“, ca „Poveste“ îsi poate avea originea într-o naratiune din „O sezatoare la tara“ (Cf. si Paul Zarifopol), sau ca declaratia de dragoste adresata de Rica Veturiano Zitei seamana cu o serie de „Cântece de lume“, culese de acelasi Anton Pann. La fel, o marturie epistolara retine intentia lui Caragiale de a pune lautari sa cânte în scena zaiafetului din „Kir Ianulea“, «cântece de lume» „pe versuri de Conachi: Zori de ziua se revarsa/Si eu ochii n-am închis“ (Cf. Silvian Iosifescu, I. L. Caragiale, în „“Istoria literaturii române III. Epoca marilor clasici“„, E. A., 1973, p. 352), intentie nepusa însa în aplicare.
Dar la fel de plauzibil pare si faptul ca toate acestea puteau sa-i fie cunoscute dramaturgului si prozatorului si pe cale orala, facând parte din folclorul „la zi“ al acelei vremi. Documentarii docte, dupa care „Pastrama trufanda“  si  „Prada de razboi“, ambele aparute în „Universul“, 1909, „sunt împrumutate de Caragiale dintr-o colectie franceza alcatuita de J. A. Decourtdemanche sLes Sottisiers de Nasr-Eddin-Hodja, bouffon de Tamerlan…. traduits sur des manuscrits inedites par…, 1878t, i se contrapune, cel putin pentru prima dintre ele, marturia lui Caragiale însusi care afirma undeva ca a reprodus-o din memorie, asa cum o auzise în copilarie, de la un staroste de barbieri, ploiestean (Cf. Rodica Florea, „Caragiale si folclorul“, în „S.C.I.L.F“, anul XI, nr. 2, 1962, p. 253-266). Într-un alt plan, amintirea lui Caragiale repune în discutie raportul dintre oralitate si scris în difuzarea unor teme folclorice de circulatie universala, pentru ca starostele de barbieri ploiestean putea foarte bine sa fi preluat istorisirea din vreo brosura de colportaj.
Iubitor de Anton Pann („vestitul nostru poet popular“, „minunatul poet si povestitor, care era în acelasi timp un excelent cântaret si cunoscator al Psaltichiei“), I. L. nu se arata a fi un admirator al muzicii populare orasenesti a epocii sale. Culegerea „Spitalul amorului“, cuprinzând „cântece si poezii la moda în acea vreme“, i se pare a fi „un trist tezaur, mai ales în partea poetica“, încât, zice scriitorul, „în aceasta gramada de ordùri literare, de testimonii de imbecilitate a unei epoce“, cu greu pot fi gasite „ratacite rare exemplare oneste, câte o bucata de adevarat poet si câteva înca populare românesti, si nu grecesti sau tiganesti“. Dupa ce citeaza câteva exemple „negative“, încununate cu distihul „Toata noaptea bat la poarta/Si tu dormi, dormire-ai moarta“, Caragiale încheie patetic si pamfletar: „Destul si prea destul. Anton Pann a facut un adevarat serviciu literaturii, culegând toate aceste documente caracteristice a starii noastre sociale din prima jumatate a veacului (subl. mea – N. C.). Si pentru ca omul de spirit (Anton Pann – n. n. N. C.) simtea bine ce murdarii  (subl. mea – N. C.) culege, el a trebuit sa le gaseasca o eticheta convenabila; colectia poarta ca titlu „Spitalul Amorului“ (I. L. Caragiale, „Spitalul Amorului. O prefata“, în „Epoca literara“ I (1896), nr. 4, p. 2, în „Elogiu folclorului românesc“. Antologie si prefata de Octav Paun, EPL, 1969, p. 166-167). Suntem în fata unei pagini de buna critica folcloristica, în care accentul cade pe distinctia între poeziile populare românesti („nu grecesti sau tiganesti“) si „cântece(le) si poezii(le) la moda în acea vreme“, adica între folclorul traditional, de provenienta rurala, si cel modern, orasenesc, din Bucurestii timpului sau, sfârsit de secol XIX. Nu mai putin demna de a fi retinuta este observatia cu privire la valoarea documentara a cântecelor însemnate de Anton Pann în „Spitalul Amorului“, pe baza carora s-ar putea reconstitui imaginea „starii noastre sociale“ de atunci (ceea ce si face, sase decenii mai târziu, Ovidiu Papadima în Anton Pann, „Cântecele de lume“ si folclorul Bucurestilor, E. A., 1963, si ar trebui reluat cu mijloacele mentalistilor de astazi).
Nu am intentia sa fac din Caragiale un folclorist sau un etnolog, sa mai adaug înca un nume de scriitor la lunga „lista a lui Datcu“, dar consemnez, ca o curiozitate biobibliografica faptul ca într-un volum de „Consideratiuni critice asupra poesiei noastre poporane“. Vol. I Doine, 1903, T. Dutu-Dutescu „executa“, în termeni foarte apropiati de ai lui Caragiale, unele piese poetice din colectia lui Gr. Tocilescu, „Materialuri folkloristice“ (1900), „vestejind“, cu mânie ruralist-traditionalista, imixtiunile lautarului si târgovetului care, acesta din urma, „împreuna cu maruntisurile ce le vinde sateanului, prin bâlciuri si prin iarmaroace, îi mai strecoara si câte un cântec de lume de care, vai! – se lamenteaza comentatorul – astazi e pe jumatate coplesit“, între compunerile incriminate aflându-se si versuri precum : „Nevestica cu barbat,/Fa si neichi loc în pat/Ca e tânar, ne-nvatat“ (p. 24). Ca acest T. Dutu-Dutescu, „fost inspector al cercurilor culturale (înlocuit în 1907 de Spiru Haret cu M. Sadoveanu)“ era, par hasard, cumnat cu I. L. Caragiale, fiind casatorit cu sora mai mica a sotiei dramaturgului (Cf. Iordan Datcu, „Dictionarul etnologilor români“, vol. I, 1998, p. 247) are mai mica importanta1 , dar convergenta parerilor indica o stare de spirit, un curent de opinie cu privire la conceptul de autenticitate, în relatia dintre folclorul traditional, atribuit în general satului, si folclorul modern, propriu târgului si orasului.
Desi, dupa cum s-a vazut, privindu-l din punct de vedere estetic, Caragiale pare a fi respins folclorul orasenesc la moda în vremea respectiva, în proza sa se pot identifica o serie de modele specifice categoriilor narative populare cu larga circulatie atât în mediul rural cât si în cel urban. Exegeza s-a oprit cu mai multa atentie asupra basmelor, observându-se tratamentul parodic la care a supus scriitorul modelul folcloric, „Da-damult, mai da-damult“ fiind ilustrativ în acest sens. Tema, de mare vechime, a conceptiei imaculate, este tratata în cheie umoristica si cu puternice conotatii sexuale. Scriitorul foloseste, avant la lettre, procedee avangardiste, suprarealiste si chiar post-moderne în caracterizarea personajelor („Îi mai zicea Sontâc-voda pâna sa nu fi cunoscut tat-so pe ma-sa, pentru ca atunci când o fi Stacojiu om da peste cinzeci de ani o sa se provoace la duel si adversarul o sa-i taie piciorul de la genunchi mai sus…“), în exagerarea a unor trasaturi ale retoricii basmului, în insertia unor ‘citate folclorice’ precum ghicitul în bobi al babei Hârca „roaba, baragladina, harapoaica, vrajitoarea“ si cântecul cu acompaniament de cimpoi al „broscoiului“, nepotul împaratului („La moara la Ciorogârla, /Hop, zârna, zârna!/ S-a-necat o fata-n gârla,/Hop, zârna, zârna!/C-un baboi de peste-n gura,/Hop, zârna, zârna!“),  în destructurarea formulelor tipice acestei specii folclorice („Si eu încalecai pe-sea, de trei ori m-am pus si-asa si-asa, si-am cazut de pe ea; si-n sfârsit m-am pus p-ailalta, sa va spun ce-a fost patit o fata de-mparat în balta“).
Pe o anume strategie textuala, de factura foarte moderna, se sprijina si povestirea „Calul Dracului“ în care personaje în aparenta ‘normale’, lipsite de calitatile eroicului sau fantasticului, o batrâna cersetoare „fara putere“ si un tânar „crud de tot“, îsi dezvaluie, la miezul noptii, pe luna, adevarata natura si petrec, în cavalcada nocturna, „un joc erotic interzis“ (Florin Manolescu, „Caragiale si Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii“, Editura Cartea Româneasca, 1983, p. 188). Baba era de fapt „fata de-mparat mare, care de mititica se dedase la stiinta farmecelor si la mestesugul vrajitoriei, si, pentru pacatele ei, fusese blestemata sa se preschimbe în hodoroaga cersetoare si sa nu-si mai ia înfatisarea ei de mai-nainte decât atunci când o putea pacali pe dracul, ba înca, si atunci, numa pe vremea noptii“. Batrâna, prefacuta „într-o femeie tânara si voinica, înalta si frumoasa ca o zâna, stralucind si ea pe pamânt cum stralucea luna-n cer“, îsi îndeplineste menirea de initiator sexual al tânarului diavol („Prichindel“), asa cum o facuse si cu fratele acestuia, Aghiuta, pe care îl astepta sa vie „negresit“, ca si, de altfel, pe proaspatul initiat („«– Ma! n-auzi tu? când mai vii pe-aici?» «– Aldata… Cine stie când? » a raspuns el fara sa se uite înapoi.“)
Schimbând ceea ce este de schimbat, aceeasi poveste poate fi spusa/scrisa si în registrul realist, transformându-se într-o anecdota usor licentioasa. Daca în „Calul Dracului“, fata-vrajitoare descopera identitatea oaspetelui sau noaptea, la lumina lunii, calugaritele din „Povestea mutului“ îl gasesc pe tânarul adormit lânga zidul mânastirii dimineata: „Soarele rasarise de mult, si baiatul nostru tot dormea“ (…) Era în toata goliciunea lui, un baiat zdravan si frumos. La un spectacol atât de interesant, femeile închinate scoasera niste accente de admiratie si de uimire care desteptara pe tânarul nostru“. Schimbarea cadrului temporal (nocturn-diurn) al întâmplarii, modifica registrul naratiunii (fantastic-realist), dar intruziunea masculinului (demonic, respectiv uman) într-un spatiu al castitatii (batrâna, baba, cersetoare, respectiv calugarite) pare sa aiba aceleasi efecte – redescoperirea sau redesteptarea latentelor feminitatii în planul sexualitatii. Echivocul, stapânit de Caragiale ca nimeni altul, trimite, paradoxal, la o anumita interpretare. În cavalcada nocturna, baba – fata – calul dracului face o oprire si, pe un anume fond sonor,  se desfasoara urmatorul dialog: „Si, deodata, în tacerea aceea plina de lumina lunii, s-a auzit din umbra unui tufis glas de privighetoare. «– Îti place, draga Prichindel?» «– Strasnic!» a raspuns el. «– Îti pare rau ca ti-ai pierdut somnul pentru plimbare?» «– Ei as!» «– Vrei sa mai mergem?» «– Hai-nainte!»“
Daca cele doua naratiuni amintite mai înainte îsi au radacinile în povestirea fantastica si în snoava populara traditionala, rescrise, în registrul comico-lubric pentru un cititor citadin si exersat, capabil sa guste echivocul, alte naratiuni produc (sau reproduc) modele din folclorul urban. Una dintre temele predilecte ale „naratiunilor despre noua tehnologie“ („new technology narratives“) trebuie sa fi fost locomotiva cu aburi, trenul, caile ferate. Este foarte posibil sa fie consemnate, undeva, astfel de naratiuni populare, marturii ale impactului noilor descoperiri si inventii asupra mintii si sensibilitatii omului societatii traditionale. Avem în „Prostii“ de L. Rebreanu o reconstituire literara, de autor, a acelei stari de fapt. Avem, în I. L. Caragiale, pe cel dintâi prozator al mediului feroviar, o parte sau întreaga poveste din „Dl. Goe“, „Bubico“, „C.F.R.“, „Întârziere“ petrecându-se în tren sau în gara.
Mai putin comentata, „În tren accelerat“, subintitulata de Caragiale „anecdota realista“, valorifica în tonalitate comica o astfel de situatie, generata de „noua tehnologie“. Un tânar o poseda în tren, între doua statii, pe partenera sa, sub privirile discrete ale unei calatoare, pretextând ca tânara fata trebuie sa-i devina nevasta înainte de a fi prinsi de rudele acesteia, pornite în urmarirea lor. De remarcat comentariul malitios al martorului acestei scene: „La statie, noii mei amici s…t s-au coborât, desigur ca sa dejoace urmaririle. Dar – adauga d-na X… cu un surâs particular – din norocire orice urmarire ar fi fost târzie: tren accelerat!“ („Moftul român“ 1893).
Tot gara si trenul fac mediul schitei „Accelerat Nr. 17“ („Universul“ 1899), în a carei poveste se pot identifica unele elemente comune cu legenda contemporana despre hoti din trenuri si politisti care lucreaza sub acoperire. Travestit într-un negustor sau arendas de provincie care poarta mare grija unui „sac de piele neagra, prin manusa caruia tine petrecuta bine mâna stânga“, politistul întinde o capcana hotului care opera, cu mijloace folosite si astazi („Unul i-a dat sa bea vin dulce cu dresuri, si altul i-a dat sa fumeze o tigara cu afion2 , cu dracu stie ce…“), în vagoanele de clasa I ale trenurilor accelerate.
O anecdota pe tema paternitatii, la moda pe vremea aceea si ale carei radacini pot sa fie chiar mai afunde, dar auzita si în zilele noastre, sub forma de banc (acum circulând, probabil – n-am stat sa verific – si pe Internet), sta la baza episodului, din „Kir Ianulea“, cu fiica lui Voda care cere „sa vina babac-al meu“, altul decât Voda, anume „capitan Manoli Ghaiduri, ca el e babac-al meu adevarat! … La asa vorbe nebunesti, doamna a lesinat…“. În versiunea contemporana, micul Bula da semnele unei mari puteri de premonitie. El prevesteste, pe rând, moartea apropiata a bunicii si a unei matusi, ceea ce se si întâmpla, apoi pe aceea a tatalui. Convins de iminenta mortii, Bula-senior se pregateste de înmormântare, dar când mama/sotia ajunge acasa anunta cu tristete decesul vecinului Gica de la etajul III!
Om al unui anume spatiu cultural si al unei epoci care statea sub semnul schimbarii, transformarii, înnoirii, Caragiale se arata a fi contemporanul nostru si al celor care vor veni dupa noi, si vreau sa cred ca nu sunt prea optimist.

 

Note:
1. Si tot ca un amanunt documentar notez aici faptul ca acelasi T. Dutu-Dutescu semna, în înstiintarea de presa cu ocazia sarbatoririi lui I. L. Caragiale la Jubileul de 25 de ani de activitate literara din 23 februarie 1901, un poem omagial pe care îl transcriu în continuare: Lui I. L. Caragiale – „Îndragostit de-a Thaliei cântare// Doinita-n voluptatea tineretii,//Ca ciripitul blând al diminetii//În luminisul unui crâng în floare,//Tu te-ai robit sburdalnicei copile//Cu chip îmbujorat ispititor,//Si din robia acestui sfânt amor//Au renviat sagalnice idile.// Te-a-mbratisat râzând frumoasa fata//Sub umbra unui mirt îmbalsamat//Si-i dete drumu-n lume-ncununat//Cu iedera de Phoebus sarutata.//De-atunci cântânds,t maestru-al comediei,//Tu-nseninezi însntourate frunti,// Caci cântul tau – ca sipotul din munti -//Revarsa-n suflet draga veselie.//Fecior ales, sarbatorit de-o tara,//Ce risipesti cu cântul tau tristetea,// Urzeasca-ti pururi versul tineretea//Si zâmbitoarea dulce primavara!“ (Cf. Mircea Popa, „Caragiale în admiratia lirica a epocii“, în „Adevarul literar si artistic“, anul XI nr. 622, 25 iunie 2002, p. 8-9)
2. „Opiu: rachiul din butoi era cu afion. ISP. sTurc. AFION, din gr. opiont“, Lazar Saineanu, „Dictionarul universal al limbei române“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper