Prin proza scurta, spre roman (II)

Un articol de ALEX GOLDIS

Alexandru Vlad, Ploile amare, Editura Charmides, Bistrita, 2011, 448 p.

 

Ciudat e ca în „Ploile amare“ aceste episoade de sine statatoare asupra carora am insistat în prima parte a cronicii încep sa comunice subteran si sa închege o supranaratiune convingatoare. Ceea ce parea la început un roman de caractere, construit printr-o rafinata tehnica a monologului interior, devine o poveste stratificata, în care misterul sau neprevazutul joaca roluri centrale.
Caci, desi povestea lui Alexandru Vlad are o sursa de inspiratie reala (inundatiile din primavara lui 1970), un mic nimb fantastic pluteste deasupra întregii naratiuni. Neverosimila de la început e insistenta asupra calamitatii naturale, ridicata de prozator la rang de simbol. Toata geografia din „Ploile amare“ îmbraca, în pasaje de o frumusete stranie, culori apocaliptice: „Faptul ca lipsea si linia orizontului, pierduta într-o ceata alburie, facea ca lumea aceasta mica sa para nesfârsita s…t Acum soarele nu se mai lasase vazut de saptamâni întregi si lumina se lasa concomitent în cer si în ape. Natura parea un mecanism care se stricase definitiv. Cineva acolo sus uitase cum se opreste ploaia. Supravietuind într-o baltoaca enorma, satul parea pur si simplu o insula, ca un bot de mamaliga într-un castron cu lapte“. Când, dupa câteva luni, potopul înceteaza, încheind ciclul romanului, prozatorul noteaza la fel de expresiv: „Luminati pe dedesubt norii devenisera parca si mai consistenti, grei ca o cupola de beton, mucegaita de atâta umezeala neprimenita. Cerul se ridicase asemenea unui capac si la adapostul întunericului putea sa se lase foarte bine la loc“.
Autoreflexivitate colectiva
Într-o astfel de lume iesita din tâtâni, dar închisa ermetic, se desfasoara somnambulic, timp de trei-patru luni, existenta câtorva locuitori dintr-o localitate de lânga Cluj. Spun câtorva pentru ca doar specimenele „interesante“ sau cu „misie“ în destinul comunitatii ramân pe loc din calea apelor. Si daca natura începe sa-si creeze ea însasi forme monstruoase (gainile carnivore ale brigadierului Brodea sunt doar un exemplu), nici constiinta nu ramâne neafectata. Tot ce fac aceste personaje obligate prin forta lucrurilor la un repaos prelungit e sa-si plimbe la lumina zilei, topaind din balta în balta, obsesiile. Iar multe dintre ele sunt legate de trecut. Astfel încât tema calamitatii naturale e inundata treptat de cea a memoriei si a destinului comunitar. Centrala ramâne sugestia, refacuta din atâtea unghiuri de prozator, ca aceasta bresa în evolutia normala a lucrurilor provoaca, în paralel cu destinele personale, un soi de bizara autoreflexivitate colectiva. Mai mult, exista indicii ca locuitorii însisi provoaca sau încurajeaza mai mult sau mai putin constient o asemenea autarhie (de aici si micile oaze de idilic): „Când te gândesti ca oamenii îsi doresc deseori, în secret, sa aiba genul acesta de autonomie, adica putina izolare, ideea fiind ca toate relele vin dinafara, nu înteleg de ce satul trebuie sa aiba obligatii fata de raion, fata de regiune, si pâna la urma fata de restul lumii, când din afara nu le vine practic nimic bun“. Ies la iveala, din întoarcerea acestei lumi asupra ei însesi – istoriile trecutului se ramifica pe masura ce avansam în naratiune si cu fiecare capitol parcurs, romanul lui Alexandru Vlad câstiga înca un strat în profunzime – nu atât lucruri nestiute, cât mai degraba fapte bine îngropate în memoria comunitara. În satul din „Ploile amare“ „nu exista secrete ale persoanelor, ci secrete ale comunitatilor“, ni se spune la un moment dat. Punct în care, dintr-o poveste cu valente stihiale, romanul lui Alexandru Vlad se transforma deopotriva într-o naratiune politista si într-o parabola politica.
Eros si colectivizare
Nu întâmplator, outsiderii comunitatii, tehnicianul Kat, dar mai ales tânarul învatator Pompiliu (reflector si proaspat „initiat“ în tainele acestei lumi) pornesc fiecare într-o aventura proprie pe calea descifrarii trecutului. Bucatile puse cap la cap prin marturisirile lui Toma Buric sau Brodea, dar si prin descoperirile finale, fac din „Ploile amare“ unul dintre cele mai frumoase romane despre anii ’50 scrise vreodata la noi, fara a fi totusi un roman propriu-zis al „obsedantului deceniu“. Proza lui Alexandru Vlad n-are nimic din încrâncenarea morala a fictiunilor specifice dezghetului politic. Dimpotriva. De remarcat peste tot ca trama ideologica, fara a fi vreo clipa minimalizata, e înghitita de adevarurile asa-zis general-valabile ale vietii. Evenimentele din urma cu doua decenii (colectivizarea, cenzura si arestarea preotilor, închisoarea) se înscriu firesc în registrul mai larg al unor povesti despre pasiuni si crime, mult amplificate, ce-i drept, de imaginatia localnicilor. Frumoasa Anca – o alta Remedios din „Un veac de singuratate“, tulburatoare chiar moarta în imaginatia tânarului Pompiliu – agita instinctele satului pâna într-atât, încât pune în pericol însasi colectivizarea.
Distanta temporala, fantasticul, oniricul (fapte si scene din trecut populeaza mai mereu visele personajelor) sau doar zvonistica rurala pun în surdina teribilele evenimente politice sau sociale, integrându-le cât se poate de firesc – fara impulsuri didactice, adica, dar si fara intentii minimalizatoare – în istoria comunitatii. Cu atât mai dramatica se dovedeste prezenta promotorilor colectivizarii în sat, cu cât ea îi bulverseaza nu doar ordinea asa-zicând institutionala, ci si logica… erotica. Atent condusa, prin episoade rasfirate gradat de-a lungul întregului roman, e  disputa barbatilor satului asupra Ancai. Iar povestea de dragoste dintre tânara femeie si Fat-Frumos-ul captiv în pielea unui preot – nimeni altul decât brigadierul Brodea înainte de închisoarea politica – e o adevarata bijuterie narativa. Ca în fictiunile amoroase clasice, pasiunea e amplificata la fiecare pas de interdictie. Însa câta culoare a amanuntului, cât rafinament al scenariului în aceasta poveste a „patimilor împotriva firii si împotriva lui Dumnezeu“. De o „frumusete insinuanta“ în ochii privitorului, Anca îl viziteaza pe tânarul preot ascuns de autoritati deghizata în haine monahale: „Venea la mine încheiata pâna la gât, cu o basma, cu haine lungi, ca o calugarita. Sa-mi demonstreze ca putea fi ca si mine daca trebuia“. Ceea ce nu face, desigur, decât sa ridice la patrat intensitatea ispitei, angajându-i pe cei doi într-un joc erotic pe viata si pe moarte.
Scaldarea permanenta a ideologicului în existential transforma romanul lui Alexandru Vlad într-o excelenta parabola politica. Presedintele gospodariei agricole, seful de facto al comunitatii, e si cel mai complex personaj din „Ploile amare“. Din fost erou al luptei socialiste la scara nationala, Alexandru devine un aparator destul de ambiguu al comunitatii în fata abuzurilor comuniste. Nevoia de a-si proteja consatenii de excesele de la Centru se transforma tot mai mult într-un izolationism dictatorial. Stapân peste gafele si slabiciunile subalternilor (salvati în momente-cheie de violentele Sistemului), Alexandru întrupeaza figura ambigua a mântuitorului vinovat. E greu sa nu citesti aici printre rânduri, chiar daca Vlad are prudenta de a nu iesi propriu-zis în decorul propriei lumi romanesti, o aluzie la contradictia ceausista (niciodata transpusa atât de viu într-o psihologie) între protectionismul nationalist si impulsurile autarhice. Mai ales  ca – si aici, Vlad da într-adevar o lovitura de maestru al prozei – inexplicabilele inundatii, înfatisate pâna acum ca interventii supranaturale, se dovedesc a fi fost provocate si întretinute de decizii cât se poate de umane si de politice ale Presedintelui. Moment în care devine evident ca povestea cu iz fantastic a lui Alexandru Vlad se transforma într-o utopie întoarsa a totalitarismului. Tehnicianul Kat, medicul Danila, dar si tânarul Pompiliu încep sa descopere treptat ca izolarea provocata de inundatii e mentinuta prin vointa unui conducator paranoic. Cei trei gasesc cai de iesire, revelând drept artificial ceea ce era privit din interior drept natural. E, în fond, modalitatea tipica de „trezire“ de sub influenta oricarei ideologii dominante.
Poate ca tocmai insistenta asupra atâtor paliere si modalitati stilistice va nedumeri cititorul. Cum se împaca un roman al calamitatilor naturale cu o poveste erotica sau cu o parabola politica, cum fuzioneaza fara sesizabile treceri de nivel registrul realist cu cel fabulos sau oniric? Merita însa subliniat ca reusita „Ploilor amare“ consta în cuprinderea tuturor acestor directii (un „roman total“, observa corect si Carmen Musat) fara ca vreuna sa sune fals sau s-o agreseze pe cealalta. Un secret pe care, de ce sa n-o recunoastem deschis, doar prozatorii de proportii îl detin.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper