Posibila carte a vietii

Un articol de MARIAN VICTOR BUCIU

Proceduri
Legarea de fragmente (meta)literare, amalgamarea, implicit o programatica neglijare a disociativitatii propun in cartea Aurei Christi, „Nietzsche si Marea Amiaza“, cuvânt inainte de Nicolae Breban, postfata de Stefan Borbély, Ed. Contemporanul, Bucuresti, 2011, oarecum „metodic“, o practica personala a „comparatismului“. Disociat, iata, de formele sale istorice, mai mult sau mai putin academizate, refuzate fatis si acestea. Autoarea este, ca tipologie estetica, o neoromantica sau o romantica (post)moderna, iubitoare de apropieri si legaturi excesive, voit prea mari ori prea largi, facute parca pentru ca sa incapa totul din ceea ce o preocupa ardent, pe multiple dimensiuni. De pilda, ca sa exemplific doar cu una dintre laturi, integreaza „frivol“ religia si mitul, referinte ca aceea la Scriptura si, numaidecât, la zeul grec Apollo, politeismul, grec indeosebi, fiind asumat. Disocierea este exprimata tot ca o asociere. Sculptorul Vasile Gorduz, crestin prin crez uman si artistic, este integrat politeismului si chiar pagânismului. Isus, prin citarea – repetata – a lui Schopenhauer, e asezat pe un fel de pat al lui Procust, aplicându-i-se de data aceasta scurtarea. Asadar, aparând ca „martir luminat“, supus psihologizarii. Pâna la urma sau poate doar intre timp, Aura Christi, umblând pe traseele vii, ale viului – ontic si estetic -, „alege viata“ (si) prin Dumnezeu ori – scris mereu ortodoxizant – Iisus. Dar, in mod obisnuit, procustianizarea apare urmata aici nu prin scurtare, ci prin lungire, extensie, exces, exagerare – oarecum metodice. Desi obsesiva, fixata intr-un cadru prestabilit, lectura, interpretarea, intelegerea – prin recurenta de idei, cuvinte, citate – isi dezvolta obiectul, privit constant prin lentile augmentative.
Undeva, o parte din acest volum, partial, de lucru, dar si autonom, tot in parte, isi aroga statutul de eseu. Aura Christi cocheteaza si cu interdisciplinaritatea, dar tot in raspar, intr-un fel deturnat, avertizând ca detine doar „instinctul interdisciplinaritatii“. Abordarea sa este mai curând inter-artistica sau inter-estetica, incluzând aici recursul la arta plastica si la filosofie. Ori, apoi, autoarea mai flirteaza cu hermeneutica, la modul asa zicând empiric, când isi dezvaluie „tatonarile, incursiunile hermeneutice“.
Nu spiritul critic este cel care primeaza in carte. Ce prevaleaza este o „critica de spirit“. Astfel apare orientata si polemica purtata cu  critica „academica“, iar intr-un loc din volum cu „critica lenesa“ a tinerilor; formula este probabil calchiata dupa aceea a lui Ion Barbu: „poezia lenesa“. Acelasi tropism o arata ca virulenta aparatoare a disidentei politice a lui Breban.
Sincretic, mai curând decât interdisciplinar, devine acest volum prin introducerea unor texte poetice proprii sau prin referinta la romanele personale. Gasim poemele autoarei, vreo sase la numar, uneori la final de (intra)eseu, cum se intâmpla o prima data, iar a doua oara prin „trei psalmi scrisi de noi sub semnul obsesiei Viului“, ultimul reproducând sintagma nietzscheana, avansata si in titlu, „Marea Amiaza“. O cunosteam deja din reproducerea unui poem al lui  Nietzsche, in forma „Amiaza a vietii“. Acolo urma un poem personal, in replica, de fapt complementar, intitulat chiar „Marea Amiaza“, din volumul „Sfera frigului“, aparut aproape in acelasi timp cu acesta. In volum, de fapt in intregul citit prin tema aleasa, sunt integrate si romanele autoarei, la pp. 103, 106, 293, mai pe larg la 138-141. In fine, volumul are si o dimensiune antologica recunoscuta, autoarea referindu-se undeva uimita la „incredibilul nostru eseu monografic «Religia viului»“. Aura Christi se declara „Un poet care propaga un soi de stranie religie a viului, in esenta de neexprimat, o religie-mit de sorginte nietzscheeana, construita pe un exces de personalitate.“ Ceva atât de lax (religie si mit), totodata inefabil, isi cunoaste va sa zica originea, dispensându-se de diferenta si procesualitate. Ma voi intoarce la tema autoarei, preexistenta cartii, urmarind-o in paginile acestui volum. Dar acum sa mentionez ca acest volum mai are, prin referinta la scris si trait, o vizibila componenta memorialistica. Obsedanta problema a mortii, parte a complexului problematic tragic si fascinatoriu atras sub termenul viului (nu doar a vitalului, termenul acesta frecventat de filozofie si psihologie este inlaturat, probabil fiind resimtit ca restrictiv, nu numai impersonal), revine aici, emotionant, memorabil, si din perspectiva autobiografica, desi nu pur intima, prin trairea (si expresia) gândului mortii de catre tatal  scriitoarei, Semion Potlog, sau de catre Olga Breban, mama marelui romancier.
Romancierii a caror opera o citeste si interpreteaza aici Aura Christi sunt toti prezumati, autoarea insasi deopotriva, drept „nordici“, nu atât geografic, cât in spirit. Nu este insa amintita Madame de Staël, autoarea cunoscutei tipologizari dihotomice geografico-spirituale: nordici si sudici.
Statutul revendicat de A. Christi ramâne doar acela de poet. Dar de poet in tot ce scrie, pe aliniamente diverse si cu (ne)limitari de tipologie retorica. Limbajul, asumarea stilistica prioritara, se afirma in „inaintarea gâfâinda“ a discursului. Sintagma pusa intre ghilimele e preluata, in spirit si in litera, de la N. Breban, romancierul care identifica stilul, scriitura, fraza cu respiratia auctoriala. Declarat si evident, Aura Christi este ca scriitoare – in acord cu fiinta umana care o sustine – pasionala. Nu doar din instinct, dar si deliberat. Cartea aceasta este, noteaza ea, „rodul pasional al unei iubiri construite“ timp de 20 de ani. Traind si scriind in regim de intemperanta, Aura Christi se considera si ea o innascuta nietzscheana, o dionisiaca, o scriitoare cu „exces de personalitate“. Boala, una din fetele tematice propuse prin ceea ce (supra)numeste autoarea viul, este resimtita nu doar in lectura, dar si in traire – umana si artistica – drept „un imens dar formator“. Din suprareal, din mit, din cultura, formarea se completeaza prin supunerea spirituala la Dionysos. (Semnalez ca „boala de sorginte divina“ existase la Gabriela Melinescu, in titlul unui volum de poeme, ea numind asa creatia poetica).
Aura Christi scrie, dupa cum si gândeste, impetuos si liber, cu unele norme sintactice si lexicale proprii, uneori riscate. Ajunge sa creeze, pornind de la Minda, un personaj din „Ingerul de gips“, termenul unic mindaean. Se rasfata scriind, pare ca nu-si interzice aproape nimic. Totul tinde a fi la ea oximoronic. Dar nu ajunge chiar viul, un termen nominal rar, aici, la Aura Christi, unul intens frecventat, ca personal – inter-personal, daca-l citim si la Breban – derivat de la viu, termenul calificant uzual? Termenul este, cum am spus, intens frecventat, dar nu si asezat in titlu. Probabil pentru a nu dubla titlul anterior, „Religia viului“.
Scriitoarea tinde, in diferenta fata de Breban, spre sublim, iar ironia nu o preocupa, nici ca sublimare, ea propaga „pathosul cel ce se simte ca pestele in apele culturilor mari“. E o brebaniana… personala, cu propria ei masura, dar si una retinuta, construita. Ii scapa câte un tic al maestrului, unul interjectiv, de tipul „oho!“, dar excesivitatea sa este feminina de-a dreptul. De pilda când dezvaluie narativ, descriptiv, poetic, interpretativ, „megatonele de fantastic“ ale eului interior. Cât de stabila si deplin fundamentata este gândirea literara, comuna in multe puncte celor doi scriitori din generatii diferite, se poate constata si din acest exemplu: un om-esenta, descoperit de Aura Christi la M. Proust, este si protagonistul, (foarte) tânarul Calistrat B. Dumitrescu, din romanul lui N. Breban, „Singura cale“ (2011), unde formula apare literal.
Retorica activata de Aura Christi este encomiastica, dintr-o – sau printr-o – admiratie extrema pentru tot ce atinge, cu justificarea, dupa autoritatea lui A. Schopenhauer, ca iubirea include si negatia. Eseista citeaza asiduu, supraelogios si adesea in zigzag, din varii epoci, cu gândiri si stiluri nu doar apropiate, de la universali la nationali si apropiati. Sursele sunt reluate intrucât cartea s-a recompus din fragmente succesive. Retelele referentiale sustin deschiderea principala, cea care conduce spre câtiva scriitori, cu totii – potrivit autoarei spiritualmente generoasa – emulati, prin vointa sau nevointa, de Fr. Nietzsche. Undeva, eseista noteaza ca scriitorii interpretati sunt nu doar nietzscheeni, dar si dostoievskieni; personalitati excesive, fara masura sau limita. Pentru Breban si Christi, Nietzsche este o recunoscuta obsesie, ca si Dostoievski, acesta calificat acum si drept mit. Privit mai terestru, scriitorul rus este un „urias gânditor neinregimentabil“, incendiind literatura universala cu capodopere scrise deopotriva de pasional si construit. Dar mai cu seama inexplicabil. Sa zicem, pentru lectura critica, extrem de provocator.
Aura Christi ii aduna pe toti cei cititi in felul sau, patetic, oarecum ludic, nu si ironic, in ceea ce numeste „prestigiosul trib iubit atroce de noi“. Trib cu sensul comun intors, ca atare spiritual. Unul, evident, de familie creatoare. Numele care o compun (in)voluntar: R. M. Rilke, M. Proust, Th. Mann, R. Musil, H. Hesse, D. H. Lawrence, Iris Murdoch, N. Breban. Mai sunt si altii. Ultimul nominalizat anterior le sta celorlalti mai tot timpul in drumul creatiei. Sau numai ii intersecteaza. Unele nume dintre ale acestora au sarit cândva si in ochii unor critici, de cele mai multe ori cu totul superficial.
Compozitie
Ceva, acum, despre alcatuirea cartii, abia apoi voi ajunge si la partea ei oarecum abstracta, teoretica. Organizarea intregului text in cele trei parti dejoaca cronologia redactarii. Prima parte a fost scrisa intre 2008-2010, a doua intre 2004-2007, iar a treia nu este datata. Partea intâi sta sub umbra lui Goethe din „Elegiile romane“ prin sintagma „teribilele abisuri“. Eseurile componente mai contin, fata de ce stim deja, termeni majori ca „destin“ sau (o anume) „realitate“. Dar si termeni disociativi, functionând aici asociativ, ca de pilda „elegii“ (despre romanele lui Iris Murdoch). Motourile din partea intâi, extrase din Nietzsche, Rilke si Proust, vorbesc despre patrunderea in ascunsul inimii sau al sufletului, ori despre recrearea mentala a realitatii.
Opera lui Rilke – calificat si ca poet dificil, dens, metaforic –  este numita, cu o metafora impresionist-topologica, planeta. In discutie intra acum „Insemnarile lui Malte Lauridis Brigge“, din 1910. Roman abisal, proza poetica, epic pur. Masca – in acceptia lui Nietzsche – a personajului, care – acum pe calea lui Kierkegaard – ajunge la regasirea de sine. Personajul, Malte, este asociat cu Hans Castorp al lui T. Mann, Marcel al lui Proust, Castor Ionescu al lui Breban, dar si Ivan Ilici al lui Tolstoi (intâlnit acum pâna la schimb de identitate cu Dostoievski). Rilke este citit si intr-un al doilea text, cu inferinte la jurnale, roman, uneori poeme. Autori de referinta familiara sunt aici Breban, Th. Mann, Proust, Marina Tvetaeva. Malte, insul imprudent, personal in exces, stapânit de o mare vointa, dar si de tristete, purtator al unei masti (care-i sincretizeaza pe Dionysos si Isus, mitic-crestinul in intelegerea estetico-filosofica, nonteologica, a autoarei), este purtat intre dragoste si moarte. Al treilea text despre Rilke trece prin sculptorii Rodin, francezul, si Gorduz, românul basarabean. Prin titlu, „Marea Amiaza: intre Rodin si Gorduz“, ar parea ca se vrea nexul volumului. Sculptura mântuie, in credinta estetica a autoarei, iar cearta nietzscheana cu Dumnezeu sau Isus nu l-ar separa pe Gorduz de crestinism, marturisit de altfel de sotia acestuia, de asemenea sculptor. Artei lui Gorduz i se reveleaza si o sorginte pagâna, trecuta prin politeism, pâna sa ajunga la crestinism, atât cât i-a mai ramas. Si aici este citat si urmat Schopenhauer, cel incredintat ca Isus a fost un martir, suferind si furios ca i se refuza iubirea. In schimb, cu deplina libertate, e pomenit „iisusiacul Zarathustra“. Perplexanta comuniune, nascuta de iubirea care transcende intelegerea. Totul, la om si artist, e pus sub aura viului particular. Gorduz, sculptorul, se remarca, vedea artistul ca pre-innascut (paradox ametitor), ca fiind nu ceea ce devine, dar ceea ce este, chiar dinainte de nasterea sa omeneasca.
Rilke este atasat de Proust, intr-un al patrulea text. Daca Rilke era „un nietzschean pur sânge“, Proust este „un Nietzsche in esenta“. Prin: realitatea recreata mental (ca punct iradiant in creatie), masca, dedublarea naratorului,  amestecul de apolinic si dionisiac, transformarea mediocrului, singuratatea benefica, forta vie a bolii si a mortii, abisurile sau subteranele eurilor, trairea fara masura. Autoarea dezvaluie prin lectura, dupa cum noteaza, „cantitati enormisime de viata“, „viata, viata si iarasi viata“. (Undeva exista o notatie retoric asemanatoare: „din nou Nietzsche, mereu Nietzsche!!!“) Marcel este legat de Malte iar Castor Ionescu (N. Breban fiind in carte prezent, deopotriva in text si subtext) de amândoi. Tipologic, cei trei sunt „protagonisti iisusiaci“, fireste in sensul in care e admis si „iisusiacul Zarathustra“. Dintre romancierii majori, referentiali mai sunt aici, si nu doar aici, T. Mann si H. Hesse. Ei au ajuns, noteaza Aura Christi, prozatori estetizanti superiori. Calificativul „estetizanti“ este curatit ideologic. Tutelarul Nietzsche revine prin ideea vietii ca fenomen estetic. Dar si prin pretuirea totului, pan-axiologia, pozitivarea absoluta a vietii, determinând alegerea „viului“.
Scriind despre Proust, Aura Christi trimite si la Tolstoi („Moartea lui Ivan Ilici“), si la Breban („Jiquidi“): elogiul si pedagogia mortii, boala ca devenire la romantici, ca abis ontic la moderni, pluralitatea eului, ambiguitatea, masca, trecerea limitelor si metamorfozele personajului. Sau chiar la Rilke, prezent aici cu un poem despre decaderea ca ultima nastere.
„Mesagerii viului“ sunt restrânsi apoi la Rilke ca romancier, Breban, prin curajul singuratatii ori vointa de libertate, Tolstoi (aceeasi nuvela), si Proust, luat in seama pentru forta uriasa si groaza mortii, in balanta cu foamea de viata. Singura propozitie contrapusa patosului trait si scris in tema thanatica apartine in carte criticului L. Raicu, transmisa prin amintirea lui N. Breban: „N-o fi foc si moartea asta!“
„Elegii pentru Iris“, unde primul cuvânt face trimitere la „Elegii duineze“ (Rilke) sau „Elegiile romane“ (Goethe), daca nu si la „Elegii parisiene“ (Breban), citeste romane de Iris Murdoch. Chiar si aici nu este eludat N. Breban, revenit prin romanul „Drumul la zid“. Unul dintre romanele autoarei britanice ajunge – in notatia, involuntara, reamintesc ca anticonceptuala, a lui G. Calinescu (el se referea la Ion de Rebreanu) – o „o epopee (s. m.) a timpurilor noastre“. Personajul Rozanov, din tipologia lui Karamazov, ajunge „un nietzschean pur sânge“. Limitele lecturii sunt pastrate: nihilism, violenta interioara, „celalalt versant“ (realitatea secreta), dar si strania psihologizare schopenhaueriana a lui Isus ca martir, din nemultumirea de a nu fi iubit.
In partea mediana a cartii, personajele sustinatoare ale obsesiilor problematice ale „viului“ sunt cele ale lui – iar si iar – N. Breban: E. B., Castor Ionescu, Grobei, Neli, Herrgoth, printul Callimachi, insi comuni, care poseda o „stranietate ascunsa“, atinsi de „pierderea energiei psihice, scurgerea viului din vasul trupului psihic“, traind limitele revelate ca binevenite si necesare ale intelegerii. Le insotesc omul din subterana al lui Dostoievski si Ivan Ilici, iluminatul in moarte al lui Tolstoi. Iar dintre gânditori, Nietzsche, Rozanov, Berdiaev (tragedia mortii vs. nemurirea sufletului), Unamuno (tragicul vietii), Kojève. In romanele lui Breban, viata si moartea nu ies din intâlnirea lor intr-un labirint estetic si ludic, expunând doar personaje (multe dintre ele interpretate anterior) mereu imprevizibile: Ceea, Minda, Mia Fabian („Ingerul…“), K., Delia („Pânda…“), Rogulski („Don Juan“), Castor, cel situat in „galeria iisusiacilor“, Alexandra Pavlovici, Grigore Ostfeld, („Drumul…“), Marchievici (trilogie). Citat aici, scriitorul polonez W. Gombrowicz, in jurnalul sau, se construieste si se dezvaluie in aceste largite „limite“ tipologice, când pledeaza pentru a fi dificil, strain, neplacut, neincrezator, lucid, aspru, exotic si, mai presus de toate, nesupus. O realitate deviata, mitica, de o alta natura, inchipuind o supralume, apare (ne)masurata, prin N. Breban (in „Don Juan“, Rogulski scoate femeia din Tonia), T. Mann („Muntele magic“, unde Hans Castorp este asociat cu Castor Ionescu, „Iosif si fratii sai“), doar citatul, nu si interpretatul R. Musil („Omul fara insusiri“).
Ultima parte, despre proza care problematizeaza grav,  isi scruteaza obsesia dincolo de mila si de bine, prin Fr. Nietzsche si L. Sestov. Din ultimul este motoul despre „disperare(a) atroce“ aflata in gândirea lui Dostoievski. Lumea de infern, frumusetea care va salva lumea, la autorul „Demonilor“, il redescopera eseistei si pe Pascal, in cautarea sa prin geamat. Problemele ascunse, grele, blestemate, ingaduite de Belinski lui Gogol, criticul rus i le interzice lui Dostoievski, care le expune prin arhetipul Goliadkin, abisalul, alienatul, deviatul, excesivul personaj.
Mai curând colaterala apare prezenta in aceasta carte a lui Oscar Wilde, totusi estetizant si imoralist, in expresie ludica, pe care se centreaza lectura sa. Intr-o masura, la fel apare si erotizantul, in esenta si de esenta, D. H. Lawrence, si el un excesiv, aflat in cautarea sinelui ascuns al unor personaje metamorfotice. Eseista nu pierde ocazia de a-i reacrosa modelator pe T. Mann, H. Hesse si indeosebi pe Breban, caruia i se acorda inca o (re)lectura, finala – a cartii -, centrata pe expresia realitatii ascunse, cu idei, exemple si asocieri recurente, in proximitatea lui T. Mann din „Iosif si fratii sai“.
Tema
Ma intorc, cum am promis, la „ideologia“ cartii. Autoarea creeaza sintagma „istmul fiintei“. In treacat, reamintesc ca termenul mai aparuse in titlul volumului de debut al poetului echinoxist Ion Mircea, „Istm“, 1971. Sensul lingvistic al istmului este diferentiat pâna la a fi aproape contradictoriu. Pe de o parte, istmul, in geografie, este ceea ce leaga o peninsula de unul sau mai multe continente. Anatomia numeste astfel o parte ingusta a unui organ. Comuna este realitatea restrânsa, ca materie, dar cu enorm rost, ca spirit. Istmul fiintei este acel putin cu noima enorma in ceea ce numim viata. Care include, se constata si in romanul „Insemnarile lui Malte Lauridis Brigge“, si moartea, de asemenea vie. Alaturi de viata innoita. Tot aici e revelata boala, care smulge din mediocritate si induce superioritatea, la T. Mann, H. Hesse, N. Breban; acesta a facut, intr-o carte eseistica, si elogiul mortii. Breban e urmat si in „iubirea perplexa“, care inlocuieste intelegerea. Intr-un mod insolit, provocator pentru teoreticienii lecturii. Intelegatori, daca admit ca actul de comprehensiune este aparent invaluit, el fiind de fapt doar invelit, protejat, in „iubirea perplexa“.
Al doilea text despre Rilke specifica faptul ca viul – substituit metonimic de iubire, viata si moarte – intereseaza mai intâi filosofia, apoi poezia si eseul. In al treilea text – Rilke prin Rodin si… Gorduz -, viata, elogiul acesteia, viul, iubirea, singuratatea, prietenia, masca, ori „celalalt versant“, sintagma lui Breban numind realitatea ascunsa, onirica, apar doar refunctionalizate. Viata de la unsprezece kilometri sub apa, din Groapa Marianelor, este conexata – istmic, ca sa spun asa – cu „La Recherche du temps perdu“.
„Religia viului“, devenita nexul eseului, este numai enuntata, dupa ce fusese deja anuntata: „o uriasa religie: religia viului“ (p. 184). Apreciind-o dimensional, ea se doreste probabil atotcuprinzatoare. E totul si e in totul. Mai deductibil devine „viul“. Viul e existenta ca energie (dupa C. G. Jung), nu ca substanta, „un fenomenal istm, greu de prins in chenarele unei definitii“. El nu e extensiv, ci, dimpotriva, intensiv si reductiv. Viul „ne suge continutul fiintei“. Nu e concept, nici idee, e doar obsesie poetica, lucida, rezonabila. Citim iar: „viata, moartea, viul – obsesii esentiale, problematice“.
Prin intensificare si cantitate ori prin mitizare, se „reveleaza“ viul si la spirite creatoare tutelare ca Tolstoi („mai multa viata in viata“), Dostoievski („viata activa, vie“), Marina Tvetaeva (cam in aceeasi formula cu Dostoievski). N. Breban nu se abate din calea extensiva si intensiva, inaltatoare si abisala, a acestora: „miracolul enorm al viului“, „cantitatea de viu“, „excesul personalitatii“, forta, violenta, teroarea si teribilismul viului. Viul paradoxal, deturnat aproape in contrariul sau, este luat in seama la redobândirea si multiplicarea ontos-ului, in circumstantele viului ca boala sau destin, gândite de Nietzsche. Aura Christi reia, in expresia lui Rilke, plecând de la ingerul „teribil“ sau frumusetea de acelasi fel, notatii de felul „istmul teribil al viului“, sau „istm ontologic“. Ipostaze virtuale, noi fete sau nuante, la fel de clar-obscure, in expresie retorico-poetica, exista in formule precum „mitul viului“, „revivifierea viului“, „metafizica cvasimistica“.
Din prefata lui N. Breban retin: viul (echivalat cu ontos-ul) este un motiv (asadar o categorie a poeziei), „fuga in fictiune si visare“ prin lectura ca „imbolnavire de text“, patosul hermeneutic, larg impulsionat de inter– si trans-disciplinaritate, totul având drept punct convergent „aceasta absolut originala, curajoasa Religie a Viului“. Din postfata lui St. Borbély notez ca toata cartea e „o tulburatoare si foarte vie mitoconstructie personala“, reunind interpretari doar in „cheie exuberanta“, conturând inconturnabil metamorfozele modelate de Nietzsche in romanele lui Breban, in sfârsit delimitarea fata de tratarea lui Proust ca vitalist – consider ca neavenita, intrucât viul, atât cât este el dezvaluit de autoare, nu se reduce la vitalism.
Personala carte a Aurei Christi, „Nietzsche si Marea Amiaza“, este numai partial noua. Se intorc in paginile ei fragmente din „Religia viului“ si din „Celalalt versant“ („Epicul si blestematele lui probleme“). Restul din „Teribilele abisuri“ ramâne inedit. De altfel, chiar in ea insasi, cartea este declarata si acum incompleta. Citim, prin urmare, o carte obsesiva, deschisa, probabil pentru o intreaga viata – tot mai vie, o spun deja, ca sa fiu in ton si tema cu ea – de creatie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper