Poeta poloneza de Nobel: Wislawa Szymborska

Un articol de TOMA GRIGORIE

O alta stea a liricii universale si-a curmat de curând (1 februarie 2012, Cracovia) existenta terestra urcându-se în neantul albastru. Poeta poloneza Wislawa Szymborska s-a nascut la 2 iulie 1923 în localitatea Bnin, în apropiere de Poznan. Considerata cea mai buna poeta poloneza din ultimii ani, detine al cincilea Nobel pentru Literatura al Poloniei, obtinut în 1996, dupa Isaac Bashevis Singer – scriitor evreu american nascut în Polonia (1978) –, Henryk Sienkiewicz (1905), Wladislaw Reymont (1924), Czeslaw Milosz (1980).
A fost absolventa de litere si sociologie la Universitatea Jagellona din Cracovia unde s-a stabilit din anul 1931 cu familia si unde a ramas pâna la sfârsitul vietii. A debutat în anul 1945 cu poemul „Szukam slowa“ („Caut cuvântul“), într-un cotidian polonez. L-a avut ca model pentru activitatea sa poetica de început pe renumitul poet polonez, Cyeslaw Milosz, care o va aprecia în mod deosebit. Va fi atrasa, ca si multi alti scriitori polonezi si nu numai, de mirajul ideologiei comuniste, înscriindu-se în Partidul Muncitoresc Unit Polonez si publicând poezii dedicate printre altele liderilor comunisti sovietici, Lenin si Stalin. A lucrat în redactia hebdomadarului literar din Cracovia, „Zycie Literackie“ („Viata literara“), între anii 1953-1981, fiind responsabila a unei rubrici de critica literara.
Rezultatul acestei activitati s-a concretizat în trei volume de eseuri editate sub titlul de „Lectury nadobowiazkowie“ („Lecturi facultative“), aparute în 1973, 1981 si 1992.
Din 1957, convinsa de falsitatea idealurilor comuniste, îsi va renega poezia propagandistica si activitatea colaborationista. Se va înscrie apoi în miscarea Solidarnosc (Solidaritatea) împotriva guvernarii comuniste, iar din 1981, pentru eludarea legii martiale, va semna în presa ilegala sub pseudonim articole în care îsi exprima fatis opozitia fata de regimul comunist, colaborând cu acest fel de scrieri si la revista „Kultura“, editata la Paris.
A publicat douasprezece volume de poeme si altele de eseuri (si cele amintite mai sus), dar si traduceri din poezia clasica franceza, în special.
Opera sa literara a fost apreciata si rasplatita cu mai multe premii, printre care: Premiul pentru Literatura al orasului Cracovia (1954), Premiul Ministerului Polonez al Culturii (1963), Premiul Goethe (1991), Premiul Herder (1995), Premiul PEN Clubului Polonez (1996) si bineînteles încununarea suprema cu Premiul Nobel pentru Literatura (1996).
Poezia Wislawei Szymborska este o poezie cerebrala, intelectualizata, desi transparenta, bine ancorata în realitatea contemporana. Scrisul sau este elegant, cu accente ludice si ironice, fara încrâncenare, cu o evidenta empatie fata de semeni, cât si fata de vietatile înconjuratoare. Poemele sale sunt lungi, de obicei, epice si dramatice. Desi s-a distantat de politica de ani buni, totusi este constienta ca apartine epocii sale, care este politica, facând parte integranta dintre „Dzieci epoki“ („Copiii epocii“) – titlu de poem. Copiii care nu se pot desprinde de politica, pentru ca „ Toate ale tale, ale noastre, ale voastre / cele zilnice, cele de noapte / sunt politice. // Vrei nu vrei, / genele tale au trecut politic, / pielea, ten politic, / ochii aspect politic“. Tot ceea ce vorbesti si ceea ce taci au rezonanta politica. Chiar si mersul prin desisul padurii are pasi politici, pe sol politic. Chiar si versurile apolitice îi par poetei politice. Pâna si materia anorganica: titeiul, nutretul, materia secundara, masa de sedinta, fie ea patrata sau rotunda, au esenta politica. Toate astea se întâmpla în timp ce (finalul cade ca fierul unei ghilotine pe existenta tragica a lumii): „Deocamdata piereau oameni, crapau animale, / ardeau case / si se salbaticeau câmpiile / ca în epoci apuse / si mai putin politice“. Este vizibila forta ironiei justitiare.
În stil parodic si parabolic, Wislawa Szymborska închina versuri în onoarea asa-zisului om nou, poate chiar si conducator, care „l-a inventat pe zero / într-o tara nesigura.“ Întrebându-se ce fel de om e acesta, îl depisteaza în aparenta nimicnicie a lui, dar cu atât mai recognoscibil: „Printr-o fisura dintr-un fapt si o nascocire. Rezistent / la orice destin. Se priveaza / de orice chip pe care i-l dau. / Linistea s-a închis deasupra lui, fara nici o cicatrice / a vocii sale. / Absenta a capatat înfatisarea orizontului. / Zero se scrie singur“ („Wiersz ku czci…“ – „Versuri în onoarea…“). Finalurile sunt usor enigmatice, dar cu atât mai surprinzatoare, atunci când sunt percepute sensurile lor profunde.
Poezia sa e încarcata de interogatii, retorice în cele mai multe cazuri, de dubitatii, de aluzii mai mult sau mai putin transparente, de raspunsuri amânate. Este o poezie moderna si totusi scrisa în tenta clasicizanta, simpla, dar cu adânci sensuri si întelesuri incubate. Versurile interogative sunt cuprinzatoare de posibile raspunsuri existentiale: de la nastere la moarte, de la iubire la dispret, de la respingere  la acceptare. Iubirea fericita îi apare poetei a fi ceva în afara firescului. Retoric, desigur, se întreaba „ce poate avea lumea de la doi oameni / care n-au ochi s-o vada?“. De ce ar cadea lumina chiar peste ei si nu peste altii? Cei doi par fericiti, vorbesc obraznic într-o limba aparent înteleasa, cu fasoanele si ceremoniile lor, cu datoriile fata de ei însisi „ca si când aceasta ar fi o conspiratie în spatele / omenirii“. Si aici ironia îsi face treaba, dar credem ca în sensul celor întelese de Kennet Burke, care sustine ca adevarata ironie presupune umilinta si îi înrudeste pe cel ce ironizeaza cu cel ironizat („O gramatica a motivelor“). Poeta, jucând ambele roluri, îi compatimeste, dar si îi fericeste totodata pe cei nestiutori de iubire, pentru ca lor „Cu aceasta credinta la va fi mai usor sa traiasca / si sa moara“ („Milosc szczesliwa“ – „Iubire fericita“).
Cu aceeasi empatie si gingasie nedisimulate introspecteaza si universul ambiental al necuvântatoarelor, încercând sa le înteleaga cauzele si atasamentul unora fata de om. Postându-se în locul unei pisici parasite, îsi exprima compasiunea decantând starile emotionale ale felinei fidele într-un apartament gol, în absenta stapânului. Acesteia i se pare ca nu s-a schimbat nimic: „Aparent nimic nu s-a mutat, / dar totusi e mutat“. Un semnal al parasirii este acela ca „lampa nu mai lumineaza“. Prin introspectia în psihicul pisicii, poeta desprinde relatia strânsa a acesteia cu prietenul si protectorul ei fara de care este în pericol. Pisica stie ca pasii de pe scari sunt straini, ca mâna care punea pestele pe farfurie nu e aceeasi, ca cineva nu-si începe ziua la ora potrivita, ca iscodirile prin dulapuri sau pe sub covoare n-au dat niciun rezultat. Nu-i ramâne sarmanei parasite decât sa-l astepte pe cel plecat si sa-l faca sa înteleaga ca nu se face sa parasesti o pisica: „Numai sa se întoarca el, / numai sa se arate. / Va afla ca asa ceva cu pisica nu se poate. / Ca si când deloc n-ar voi, / se va merge în directia lui, / încet, / pe labele foarte suparate. / Si nici sarituri, nici mieunat la început“. („Kot w pustym mieszkaniu“ – „O pisica într-un apartament gol“).
Delicatetea, finetea, cu care Wislawa Szymborska se apropie de oameni, de animale, de lucruri este, putem spune, latura definitorie a atitudinilor sale poetice, iar prin limbajul si mijloacele artistice adecvate, prin simplitate si transparenta, prin expunere galesa a motivelor lirice, a reflectiilor de natura pilduitoare, dovedeste aptitudini creatoare inexorabile.
Si animalele circului îi trezesc compasiunea pentru felul în care învata miscarile comandate, cum ursii tin tactul din picior, cum leul sare prin cercul de foc, cum merge maimuta pe bicicleta, cum prezinta carafa elefantul la porunca dresorului, cum danseaza câinii masurându-si atent pasii. Toate aceste figuri improprii lor, desi învatate sub pocnetul biciului, o determina pe sensibila poeta sa exclame cu duiosie, dar si cu un anume avertisment categoric: „Mi-e rusine mie, omului“ („Zwiertzeta cyrkowe“ – „Animale de circ“).
Întreaga existenta ambientala îi trezeste poetei ratiuni si reflectii dintre cele mai aparent obisnuite, dar cât de profund psihanalizate. Nu-i scapa nici pericolele societatii contemporane. În poemul „Terorysta, on patrzy“ („Teroristul privea“) pune în scena un moment plin de suspans dramatic, pe care îl priveste, ca de obicei, prin ochii protagonistului, aici ai teroristului. Este anuntata o ora a exploziei unei bombe: treisprezece si douazeci. În cele patru minute tensionate ramase pâna la deflagratie, viata se deruleaza firesc, în fata incintei unde e plasata bomba. Teroristul trecut pe cealalta parte a strazii, la o distanta protectoare, priveste cu o perfida compasiune la derularea filmului: „Femeia în jacheta galbena intra. / Barbatul cu ochelari negri iese. / Baietii în blugi vorbesc. / (…) Fata trece cu o panglica verde în par. / (…) Daca a fost atât de proasta si a intrat. / (…) Nu mai intra nimeni. În schimb intra un plesuv gras. / (…) Timpul, cum se târaste el. / Poate acum. / Da, acum. / Bomba a explodat“.
Destinul uman în integralitatea lui este surprins de pana îngrijorata a poetei poloneze. Îsi exprima, pe lânga atitudini si compasiuni, si preferintele multiple din care desprindem portretul sau intelectual si psihologic. Wislawa Szymborska, într-un poem, repeta obsesiv la început de vers verbul Prefer: cinematograful, pisicile, stejarii de pe Warta, pe Dickens în locul lui Dostoievski, sa iubesc oamenii, sa nu afirme, culoarea verde, exceptiile, ilustratiile vechi, absurditatea scrierii versurilor, moralistii, bunatatea vicleana a naivitatii, pamântul în civil, câinii cu cozi netaiate, ochii luminosi, sertarele. Dar si alte lucruri mentionate în alte poeme, cu aceleasi accente ironice întelegatoare.
Critica poloneza, dar si cea straina, devoaleaza temele principale ale poeziei sale: societatea si conditia umana, dar si spiritul independent, stilul elegant, intelectualizarea accesibila a poeziei, fiorul liric discret ancorat în sensurile variate ale ironiei, metaforele  originale si sugestive, interogatiile continue (într-un poem spune ca întrebarile naive sunt cele mai urgente), o veritabila poetica a îndoielii, scriitura ludica, paradoxala si contradictorie, abordarea zâmbitoare a temelor grave etc.
Iata ce scria Czeslaw Milosz în introducerea la volumul „Cudownie targ“ („Târgul miraculos“): „Iata o poezie extrem de neînduratoare… o comparatie cu viziunea deznadajduita a lui Samuel Beckett pe care o sugera si Philip Larkin. Totusi, în contradictie cu acesta, Szymborska ofera o lume în care se poate respira“. Iar Stanislaw Baranchak spunea în „Cronica cartilor“, din „New York Times“: „ Spiritul, inteligenta si caldura sunt ingrediente la fel de importante în combinatia de calitati care o fac neobisnuita, iar fiecare poem al ei este atât de memorabil“.
Wislawa Szymborska a fost si ramâne o poeta singulara a literaturii poloneze si universale prin validarea în textele sale poetice, dar si în eseuri a acestor calitati de comprehensiune umana si de exprimare lirica într-o estetica personala.

Nota: Versuri din cele traduse de
Toma GRIGORIE si Zdzislaw HRYHOROWICZ

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper