Note pe marginea postcomunismului (III)

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

„An diesem, woran dem Geiste genügt, ist die Grösse seines Verlustes zu ermessen.“ s„prin ce multumeste astazi spiritul trebuie masurata întinderea a ceea ce el a pierdutt
„Die Philosophie aber muss sich hüten, erbaulich sein zu wollen“ s„Filosofia însa trebuie sa se fereasca de a voi sa fie edificatoare“t
Hegel, „Prefata“ la „Fenomenologia spiritului“ (trad. Virgil Bogdan)

Daca ar fi sa comentez titlul unei mici si istete lucrari asupra umorului politic din Est, intitulata „Le Communisme est-il soluble dans l’alcool?“ sEste comunismul solubil în alcool?t (1), as spune ca, iata, comunismul n-a fost solubil în alcool, dar s-a dizolvat întrutotul în lumea marfii si a dinamicii sale. Lumea comunista a sfârsit prin a se confunda cu un imens esec, cel al modelului ideal de American Way of Life etalat în serialele americane „Dallas“, „Dynasty“ si altele, difuzate masiv de televiziunile din Europa comunista prin anii ‘70 – ‘80 ai secolului trecut. Aceste produse ale unei realitati fantasmatice livrate de uzina de vise hollywoodiana functionau ca o veritabila supapa de siguranta, luxul pentru toti prezentându-se pe ecrane ca „realitate“ hedonista a consumerismului, cu mult mai atragatoare decât imaginea fericirii incerte promise de realismul socialist, cu moralismul sau îngust si mic-burghez. Altfel spus, nu ideile lui Marx, Engels ori Lenin au triumfat acolo unde birocratii comunismului proclamau revolutia în numele proletariatului, ci, silentios si apofazic, tocmai obiectele din marile magazine si hipermarketuri sau din fast food-uri – privite drept chintesenta a fericirii si a democratiei occidentale; – ele au fost acelea care au doborât, în sfera subiectivitatii, comunismul real. Astfel, aproape c-am putea afirma ca subiectivitatea joaca aici un veritabil rol de infrastructura.
De vreme ce criteriul post atribuit regimurilor ulterioare celui comunist trimite la mostenirea lor, în el ar rezida diferitele manifestari ale esentei modernitatii tardive ca nihilism radicalizat. Asa ca regimul comunismului real trebuie regândit si imaginat chiar în câmpul modernitatii tardive generalizate. Caci daca regimurile comuniste s-au naruit în post-urile lor, exhibând semnalmentele unei modernitati radicale, uneori, în unele aspecte, chiar ale unei postmodernitati bine instalate, faptul s-a putut întâmpla fiindca ele au fost moderne de la un capat la altul – deci nici vorba de vreun „frigider al istoriei“, expresie care facea deliciul anticomunistilor primitivi ce tunau si fulgerau prin universitatile noastre, în anii ‘90 ai secolului trecut. Daca, deci, esenta post-comunismului este cea a comunismului real se intâmpla pentru ca acesta din urma a reprezentat, in acelasi timp, atât un raspuns modern alternativ la exploatarea burgheza (dar nu cel narodnik, slavizant, românizant sau maghiarizant etc. – folosit uneori pe post de ersatz), cât si producatorul unei modernitati târzii care îl anihila, spargând limitele sociale si politice pe care el însusi le instaurase. Ca modernitate, comunismul a fost regimul politico-economic care a produs clasele de mijloc, cu idealurile lor consumeriste ce au sfârsit prin a-l delegitima.
Daca iei seama la societatea produsa de comunismul real, vreme de saptezeci de ani în URSS si vreo patruzeci în statele satelite, observi, fara îndoiala, prezenta din ce în ce mai accentuata a modernitatii celei mai radicale, desi nu înca suficient de coapte. – Un fapt atât de evident, încât uneori ma întreb la ce bun sa-ti pierzi vremea cu semidoctii care pretind contrariul? Nu voi mai face aici analiza fenomenologica a acestei modernitati, pe care am întreprins-o pe larg în ultimii ani, în textele mele din „Postcommunisme fin de siècle“ sPostcomunism la sfârsit de secolt si „L’Europe postcommuniste“ sEuropa comunistat (L’Harmattan), dupa cum si în capitolul „De la chute du communisme à la tiers-mondisation ou l’acheminement de la modernité tardive en Europe de l’Est“, din „La Grande braderie à l’Est“ (Bruno Drweski & Claude Karnoouh (coord.), Le Temps des Cerises, 2004) si, într-o versiune mai extinsa, în „Genealogia postcomunismului“ (editia româneasca si engleza), aparuta la Editura Idea din Cluj.
Orice s-ar spune, chiar de la aceasta dinamica a modernitatii radicale sau tardive trebuie plecat pentru a reinterpreta din punct de vedere filosofic situatia de dupa comunism. Daca esenta (Wesen, ceea ce se pastreaza, în prezenta sa intangibila, din fiinta particulara) modernitatii intensificate se manifesta concret printr-un numar de realizari teoretice si practice în stiinta si în tehnica, atunci, incontestabil, sistemul comunist a fost una dintre ipostazele acestei modernitati. Daca esenta modernitatii se întrupeaza într-o structura sociala articulata în jurul productiei industriale, atunci sistemul comunist a fost absolut modern, chiar hipermodern. Daca esenta modernitatii pretinde crearea unui sistem de învatamânt la scara larga, vizând pregatirea de ingineri si cercetatori stiintifici în numar cât mai mare, atunci sistemul comunist e un exemplu perfect de modernitate. Si daca aceasta productie de tehnicieni înalt calificati genereaza un socius al claselor de mijloc aflate în expansiune si care pretind accesul la bunuri sociale si materiale tot mai diversificate, atunci sistemul comunist, cu toate restrictiile si disfunctiile sale, i-a facut destul loc (2). Si daca, în fine, esenta modernitatii implica în domeniul social al dezvoltarii sale o subiectivitate a civilizatiei divertismentului, a culturii si a sportului-spectacol, atunci comunismul – cu tot militantismul sau grosolan – a produs-o si pe aceasta, întetind-o progresiv pentru a fi la unison cu Occidentul capitalist.
Care este, asadar, aceasta epoca a fiindului (Seiende) care pecetluieste caderea comunismului? Nu-i oare chiar sfârsitul primului moment de autentica modernitate din aceste tari ale Europei, aflate înca, în primele decenii ale secolului al XX-lea, la periferia arhaica a capitalismului? Caci – daca tot spui pisicii pisica – trebuie sa accepti si aceasta realitate, oricât de ascunsa va fi fost ea sub doxa leninista: taranii au fost aceia care, în esenta, au înfaptuit revolutiile comuniste din secolul XX, atât în Europa, cât si în Asia ori în America Latina. Astfel, în zona cea mai putin dezvoltata a Europei, comunismul real a produs masiv modernitate sociala, economica si culturala; sociologic, aceasta e ilustrata de masificarea proletariatului urban – muncitori, ingineri, cercetatori, functionari în servicii – oameni care inainte nu traisera decât din forta bratelor si se descurcasera cum putusera, iar acum îsi închiriau forta de munca în schimbul unui salariu. Or, conform schemelor istorice deja experimentate în Vest, vreme de trei decenii dupa Al Doilea Razboi Mondial, societatile comuniste, devenite societati ale claselor de mijloc salariate (dublate, în unele tari, ca Ungaria, de o puternica clasa de mijloc a mestesugarilor independenti), au facut un compromis istoric cu puterea, cerând – partea lor la împartirea beneficiilor – o societate a divertismentului si a consumului. Adica destinul tuturor tarilor dezvoltate din Occident (Japonia facând, din acest punct de vedere, pe deplin parte din Occidentul istoric). Odata încheiat acest prim stadiu al modernitatii, mai mult sau mai putin reusit în functie de modalitatile efective ale puterilor locale (3) – ca si cum o necesitate ontologica, aceea a Gestell-ului, s-ar fi impus devenirii –, a fost nevoie sa se treaca la stadiul urmator, care nu însemna depasirea precedentului, ci intensificarea lui, fara limitele si frânele impuse de o birocratie captiva în molozul unor reglementari acum fara rost.
Dar cum a fost cu putinta o mutatie de o asemenea amploare, o privatizare cvasi-totala a economiei, si mai ales cum a fost ea acceptata de popoarele fascinate de speranta unei noi Parusii: consumul fara grija zile de mâine, ca în serialele americane? Cum sa crezi ca poti, în acelasi timp, sa pastrezi toate avantajele comunismului si sa le câstigi pe cele ale capitalismului? Ce s-a ales de protectia statului, de serviciile publice, de posibilitatea de a asigura fiecaruia un loc de munca si drepturi sociale minimale, de sanatate, de învatamânt, de transport? În mod clar, conducatorii din anii ‘80-‘90, cei mai informati dintre ei în privinta situatiei economice a URSS-ului aflat în competitie cu Statele Unite, au înteles ca primul ciclu de aculturatie a „mujicilor“ cu masinile si programele unei lumi industriale se încheiase si ca, într-un fel sau altul, trebuia trecut la stadiul urmator, caruia prima sa structura, birocratico-politica, nu-i putuse da curs. Întelesesera asadar ca transformarea generala a economiei la finele dominatiei etalonului aur si o revolutie tehnico-informatica de importanta capitala – a informaticii pe toate fronturile – schimbasera dispozitivul mondial la începutul anilor 1970 si ca nicio tara nu se putea sustrage regulilor impuse de aceasta revolutie, atât în domeniul schimburilor comerciale si financiare, cât si în tehnologie. Sistemul de redistribuire al statului a fost prin urmare descompus, s-a renuntat la acea parte din angrenajul industrial sovietic considerat depasit, în tarile satelite el fiind cu totul scos la mezat, pentru a se accede la posibilitatile cvasi-infinite oferite de piata libera, care de fapt ramasese (si ramâne) controlata în mare parte de fostele elite si de progeniturile lor. Ca aceasta transformare s-a facut pe modelul descompunerii-recompunerii, ca în fosta URSS si în tarile satelit, sau ca s-a desfasurat ca o reconvertire spectaculoasa si totalmente inedita a partidului comunist, ca în China, nu trebuie sa mire, caci oamenii sunt mai degraba gânditi de timpul în care traiesc, decât îsi gândesc ei timpul. Nu e nicio tradare la mijloc, cum crede, repetând-o ad nauseam, acea extrema stânga incapabila sa priveasca în ochi josnicia si lasitatea umana si sa traga din asta cuvenitele concluzii despre natura omului! Caci, cu exceptia conflictelor nationaliste (din fosta Iugoslavie, Tarile Baltice sau din Caucaz), niciun popor nu s-a împotrivit disparitiei statului protector, fie el unul autoritar si dictatorial, si nu s-a opus pietei fara limite, supraconsumului si supraexploatarii. Toti erau deja acolo, prezenti în sânul socialismului si al comunismului real: si adoratorii Vitelului de aur al consumerismului, si alienatii societatii spectacolului. Când s-a ajuns la fundul paharului, situatia economica a lumii sovietice (cu imensele sale erori fata de om) n-a mai nascut decât o singura speranta: visul american.
Asadar, o data în plus, timpul, logica în care se dezvolta esenta formei-substanta Capital (respectiv ceea ce se pastreaza în sine si pentru sine din forma-substanta Capital), înscrisa în Tehnica, în calitatea ei de ultima metafizica a modernitatii, timpul este, zic, ceea ce comanda discursul Dasein-ului în era post, iar nu invers; asadar subiectivitatea. Fapt care ne conduce firesc la interpretarea imploziei comunismului european si a mutatiei chineze drept o reactualizare-radicalizare a unicului autentic subiect al istoriei modernitatii târzii: nu proletarul, ci Capitalul si capitalistii. Acestia din urma reprezentând întotdeauna clasa mondiala în chip obiectiv stapâna a finantelor si a productiei si, subiectiv, clasa dotata cu o hiperconstiinta a intereselor sale de clasa; singura care stie sa întoarca, altfel spus, în folosul sau lupta de clasa, fara a slabi, fara a se lasa furata de mirajul industriei culturii si a sportului prin care altminteri e abrutizata, cu voia ei, populatia.
Ceea ce ma conduce, logic, la revizuirea uneia dintre afirmatiile idealiste ale lui Marx si Lukács – anume ca revolutia proletara nu e posibila decât în momentul unificarii obiectivitatii si subiectivitatii subiectului istoric intr-un tot comun, pe care doar proletariatul l-ar putea întruchipa… La scara timpului istoric al esentei formei-substanta Capital, între momentele de exploatare maximala si cele ale keynesianismului, se pare ca doar capitalistii au fost pe punctul de a reusi aceasta unificare între obiectivitate si subiectivitate, dincolo de hazardul si incidentele neprevazute, inerente devenirii umane. Fapt ce ar trebui sa le dea de gândit acelora care viseaza înca revolutii peste revolutii, repetând, ca pe niste mantre, blocaje analitice care, la urma urmei, nu exprimau decât naivitatea generoasa si plina de speranta a epocilor inaugurale, ale vremurilor de inocenta politica a proletariatului –, sau, mai rau, afundându-se în iluziile falsei constiinte reformiste nutrite de viclenia Gestell-ului (punerii laolalta, com-punerii, dispozitivului) tehno-stiintific. Dupa cum a aratat adesea Heidegger, exista moduri de a fi anti– ce rezida în aceeasi determinatie a acelui lucru împotriva caruia se ridica (4)… iar în cazul de care m-am ocupat pâna acum, este vorba de dinamica unui deja-acolo aflat în asteptare (postcomunismul), care urma nestingherit, sub camuflaj, drumul comunismului institutionalizat de stat. Si, dupa cum bufnita Atenei îsi ia zborul la venirea noptii, adevarul i-a fost revelat abia când a disparut prin implozie, post factum, – ca reînnoire dinamizata a figurii nihilismului. Postcomunismul se vadeste, asadar, dupa douazeci de ani, ca element-cheie al desavârsirii capitalismului de tipul al treilea – stadiu ultim al mondializarii tehno-financiare.

Paris, septembrie 2011 – ianuarie 2012

Traducere din franceza de
Teodora Dumitru

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper