Note pe marginea postcomunismului (II)

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

„An diesem, woran dem Geiste genügt, ist die Grösse seines Verlustes zu ermessen.“ s„prin ce multumeste astazi spiritul trebuie masurata întinderea a ceea ce el a pierdut“t
„Die Philosophie aber muss sich hüten, erbaulich sein zu wollen“ s„Filosofia însa trebuie sa se fereasca de a voi sa fie edificatoare“t
Hegel, „Prefata“ la „Fenomenologia spiritului“ (trad. Virgil Bogdan)

Odata ce am stabilit ca nihilismul este esenta lumii noastre moderne, a Estului, dar si a Vestului, sa revenim la tema colocviului nostru – discursul asupra postcomunismului. Dupa 1989-1991, marea majoritate a universitarilor din tarile dezvoltate si eu însumi ne-am repezit asupra vocabulei „post-comunism“, folosind-o pâna la abuz, de cele mai multe ori fara a încerca macar o deconstruire a fundamentelor sale (au existat si exceptii desigur – între care se numara si câteva nume prezente la acest colocviu). În rest, foarte putini cercetatori au cautat sa discearna cu adevarat formele si modalitatile de continuitate si discontinuitate implicate de acest concept. Cei mai multi repeta pâna la satietate placa nesarata a unor politologii si ideologii politice servite de lachei cu spinarea croita pe temenea. În ce ma priveste, nu ma stiu stipendiat de cutare fundatii ce pretind ca apara democratia sau societatea deschisa; nu sunt nici poet, nici profet si, precum bufnita Atenei care-si ia zborul la venirea zorilor, îmi place sa gândesc si sa interpretez post factum. Am evitat însa a ma face de râs în fata studentilor cu prooroceli ce legau caderea regimului comunist de apocalipsa unui razboi atomic planetar: Dulce bellum inexpertis, scria în vremea lui Erasm1. Se pare totusi ca orice s-ar afirma în contra acestui profetism specific stirilor de scandal ramâne fara ecou în doxa momentului, în discursurile universitare – de-a dreptul fantasmagorice, unele – fiindca, dupa cum se stie, prostia nu ucide; ca atare histrioni sinistri ca BHL sau ca André Gluksmann si-au putut debita nestânjeniti neghiobiile, produse ale unei vanitati fara limita, ocrotite si raspândite de o presa tinuta sub calcâi.
Ce vedem însa în aceasta lume dupa disparitia – prin implozie, mai degraba, decât prin explozie – formelor politice ale acelui socialism real autointitulat comunism, care, pare-mi-se, semana mai bine cu regimul economic al unui capitalism de stat mai mult sau mai putin redistributiv, condus de o politica mergând de la dictatura totalitara cea mai ferma pâna la social-democratia de tip autoritar? Dupa implozia sistemului, zic, ce spectacol ne-a rezervat istoria? De buna seama, am asistat la extinderea triumfala a formei-substanta Capital, care, în anii 1990, asezonata cu un strop de parlamentarism reprezentativ (cel mai adesea unul de opereta) era clamata drept stadiul istoric indepasabil al devenirii politico-sociale mondiale – finalmente eliberata (sic!) de totalitarism. Iata, chipurile, sfârsitul istoriei! Profetia lui Marx s-ar fi adeverit dara, chiar în momentul în care socialismul real îsi lua talpasita! Câtiva ani mai târziu, dupa septembrie 2008, criza economica generalizata avea sa domoleasca grav acest entuziasm prematur2.
Sigur ca, în câteva luni, de la zona consumului privat la furtul legalizat al infrastructurilor enorme lasate de fostul regim, companiile occidentale au invadat piata, obligând la distrugerea (cu complicitatea vechilor-noilor elite politico-economice) unor industrii înca rentabile. Efectul a fost imediat: o cadere demografica masiva, o lenta, dar inexorabila crestere a somajului si a emigrarii3. Ce se schimbase, oare, în chip fundamental? Ierarhia societatii nu se mai stabilea prin raportare la Partidul comunist si la diversele sale institutii, ci în functie de resursele financiare ale fiecaruia si de retelele favorabile furtului din avutul public. Între business-ul gras, orchestrat în mare parte de fostele-noile elite ale partidului comunist si de politia sa politica si cresterea exponentiala a presse people, aveam cele mai grosolane caricaturi ale Occidentului, ca si cum Soros, Warren Buffet sau Ben Bernanke ar fi pus în practica aici bancurile porno-mondene de la „Gala“, „Voici“ sau din presa lui Springer. În schimb, alienarea populatiei ramânea pe pozitii, ferma, si chiar mai intensa, dat fiind ca saracia majoritatii resimtea cu atât mai acut lipsurile. Instrumentele de propaganda pentru controlul maselor scoteau la înaintare nu numai scheme, dar si persoane noi – numerosi intelectuali cu un succes obtinut prea repede pentru a fi cinstit, bunaoara -, dupa cum si metoda intensificarii publicitatii pentru marfuri si servicii si transformarea dezbaterii politice în scena de Grand-Guignol.
Trebuie recunoscut totusi ca, daca efectele economice sunt de speriat, aparentele sunt mai soft decât sub regimurile precedente! În doar câteva luni, cei mai multi dintre universitari, jurnalisti, cercetatori si întreaga lumpen-intelligentsia serveau deja studentilor, ascultatorilor si telespectatorilor zeama searbada a sfârsitului istoriei. O versiune triviala de hegelianism, în care capitalismul cel mai liberal era proclamat de Rank Corporation drept împlinire a Spiritului lumii si sfârsit al Istoriei, stadiu suprem al democratiei, pe care Fukuyama – cu aerul de negustor sadea – era însarcinat s-o vânda cu orice pret. Ba s-au gasit chiar, atât în Vest, cât si în Est, distinsi universitari si conducatori de seminare doctorale gata sa organizeze dezbateri savante pe seama unei astfel de ineptii.
Prabusirea vechilor regimuri a redesteptat, în acelasi timp, refrene mai vechi: s-a dat liber la redescoperirea valorilor crestine, amestecate de-acum cu libertatile bizbnisului si manipulate chiar întru blagoslovirea celor mai desantate escrocherii4. S-a dat liber, apoi, la reactivarea valorilor nationaliste cu iz rasist si fascist, scoase de la naftalina din cuferele scorojite în care zacusera – adormite, dar cu agresivitatea criminala interbelica intacta în potenta. Naivii care le crezusera îngropate în câmpul analitic al istoriei au facut-o pe barba lor. Sigur, istoria nu se repeta. Niciun Mussolini, Hitler, Szálazi sau Quisling la orizont, iar urmasii lor par mai degraba niste mascarici cu gesturi de automate decât demagogi cu verb redutabil, capabili sa creasca entuziasmul maselor si instinctul lor ucigas. Caci mulgatorii de fonduri de la UE împiedica orice deriva fascizanta în stil vechi, singura dictatura admisa si promovata acum fiind cea a marfii, deci a banului. Raspicat spus: nu ma încearca scâncete nostalgice, caci daca „filosofia nu trebuie sa fie edificatoare“, nici consolatoare nu trebuie sa fie când vine vorba de necazurile acestei lumi – o lume a „marilor cimitire de sub luna“ (Bernanos). Realitatea e însa aici, sub ochii nostri, si trebuie privita fara false mirari. Într-adevar, regimurile zise comuniste au fost cele care au generat acest capitalism salbatic fin de siècle, acest capitalism fara credinta si fara lege, incapabil sa respecte macar regulile adoptate de nou-alesele parlamente, într-atât aratându-se slugile sale, elitele compradores produse de regimul socialist precedent, de ahtiate dupa bani si obiecte, cu o cupiditate cinica demna de un Nucingen. Acesti maestri ai acumularii primitive n-au fost crutati de esenta modernitatii, confirmata zi de zi de ei, în praxis. Sigur, ideologii de serviciu (politologi, jurnalisti, sociologi, chiar unii antropologi etc.) si naivii altfel destul de numerosi printre specialistii universitari remunerati pentru interpretarea acestei lumi ex-comuniste nu si-au pus niciodata întrebarea banala: de ce saptezeci de ani de socialism dur, uneori foarte dur, în URSS, si în jur de patruzeci de ani, daca vorbim de tarile satelite, au avut, la urma urmelor (si a socotelilor) atât de putina influenta asupra comportamentelor economice si sociale ale oamenilor din era post? De ce în dezbaterile despre popoarele post au ramas atât de putine resturi din flacara luptei initiale pentru o societate mai dreapta? Raspunsurile, dinspre dreapta sau dinspre stânga, le stiu si eu, dupa cum le stiti si dumneavoastra – si nu de azi de ieri. Pe de o parte, mi se va spune:

– Dar, domnule Karnoouh, Gulagul! Totul vine de la Gulag, care a distrus nu atât referentii capitalismului, cât sperantele puse într-un socialism clamând venirea unei lumi mai bune, mai putin crude, mai putin barbare, în câmpul paradigmei socialism sau barbarie.
Nostalgicii, la rândul lor, vor spune:
– Singura greseala a fost tradarea elitelor politice si intelectuale în timpul Perestroikai, vândute Occidentului pe un blid de linte. Comunistii europeni, estici si vestici laolalta, au dat chix…

Da… si atunci?… so what? E clar ca lumina zilei. Nu-i nevoie sa tocesti bancile scolii ca sa pricepi. Dar de ce au esuat comunistii? Conform dreptei mereu diabolizante, fiindca au pus în opera o politica împotriva naturii umane, antiumanista. Dar este acesta un argument valid? Caci atunci ce este natura umana si ce este împotriva naturii umane? Vast program de reconstuctie metafizica! O spun din nou, chiar daca e la mintea cocosului: crimele în masa ale regimurilor totalitare au fost înfaptuite de oameni, nici mai mult nici mai putin decât de oameni „prea umani“. Dar, pe de alta parte, cât umanism e în economie si în politica – atunci când sunt puse în discutie suveranitatea si puterile statului? Caci umanismul este în raport cu esenta modernitatii – deci cu nihilismul – ceea ce este vaicareala fata cu esenta razboiului: vorba goale, buna de alinat constiintele lacrimoase culcusite îndaratul bunelor intentii în seminare universitare, conversatii în familie sau în palavrageala de bistrou. S-a întâmplat însa vreodata ca asa-numita „lume libera“ sa verse vreo lacrima pentru victimele razboaielor sale coloniale, neocoloniale sau ale interventiilor sale imperiale? Sau trebuie sa le dam, si de aceasta data, dreptate trotkistilor pe tema revolutiei tradate! Da, a fost tradata, macar în parte, dar, ca raspuns de fond, e o afirmatie mai mult decât nesatisfacatoare. Si Revolutia Franceza a fost tradata, si totusi a supravietuit fara probleme în liniile sale esentiale pâna spre mijlocul secolului al XX-lea! O alta voce spune ca URSS-ul s-a prabusit fiind constrâns de capitalism sa cheltuie sume din ce în ce mai mari pentru a se dota cu armament tot mai sofistifcat (avioane supersonice, rachete intercontinentale cu focoase nucleare multiple, „razboiul stelelor“). În parte, e purul adevar; dar China consacra azi sume înca mai importante pentru armament si cercetare spatiala si nu numai ca si-a conservat puterea economica, dar o sporeste odata cu puterea politica. Totusi, în lumina exemplului chinez, se poate deduce un fapt ce ne-ar putea fi de folos: anume ca acest comunism chinezesc, pretinzându-se comunism, si-a schimbat, în fapt, regimul economic – China devenind laboratorul de experiente al unui veritabil sistem mixt în care capitalismul privat stapâneste domenii foarte importante ale activitatii autonome, generând la niveluri rareori atinse, cu exceptia Statelor Unite la începutul secolului al XX-lea, o crestere economica si urbana faraonica si un consum de lux devenit scop principal al elitelor, în vreme ce afluenta produselor cu pret scazut (carora le corespunde si pretuirea scazuta a mâinii de lucru) a napadit tot mapamondul, din Occident pâna în pricajitul satuc african… Trebuie constatat însa ca China „comunista-ex-comunista-mereu-comunista“ se conformeaza, fireste în stilul sau, dominatiei mondiale a formei-capital, cu atât mai mult acum, în vremuri de mondializare absoluta; si nu numai ca i se conformeaza, dar contribuie intens la radicalizarea acesteia. China a devenit agentul principal al infinizarii fantasmatice a producerii mondiale.

Dar sa mergem mai departe. Ce putem descifra din epoca de dupa caderea comunismului dincolo de discursurile politicii-spectacol despre miscarea intelectualilor polonezi disidenti, care, de sub pulpana Solidarnosc, n-au ezitat, multi dintre ei, sa-si umple buzunarele cu gologani occidentali? La ce bun sa reluam predicile procapitaliste ale lui Havel, tinut o vreme la distanta, într-o închisoare destul de confortabila (nici pe departe comparabila cu cele staliniste sau de la Guantanamo!) ori bla-bla-ul SzDSz-ului maghiar (partid al democratilor liberi), format din fosti disidenti provenisi din elita tinerilor comunisti, disidenti alintati ai anilor 1980, supusi unei supravegheri mai degraba politicoase a autoritatilor kádariste („pâna la urma sunt copiii nostri“, spuneau batrânii aparatcici!). Ori istoriile obosite ale dlui Plesu, pseudo-disident român, beneficiar al unor burse de studiu în Republica Federala Germania la începutul anilor 1980 si al carui „exil“ la Tescani (în sudul Moldovei), în 1989, facea parte dintr-o înscenare a Securitatii care pregatea lovitura de stat din decembrie, acelasi an5… În mod clar, nu acest tip de discurs adormitor ajuta la întelegerea capitalismului salbatic post – de tipul celui din Statele Unite de dupa Razboiul de Secesiune, perfect ilustrat în recentul „There Will Be Blood“. O violenta barbara a capitalismului renascând fusese deja foarte subtil observata în Rusia, în epoca NEP sNoua Politica Economica a lui Lenin, din 1921, n. trad.t, de catre scriitorul si jurnalistul Joseph Roth6.
Dupa 1990, fiecare zi de post-comunism a fost, este si va fi, pâna la epuizarea tuturor resurselor, martora scoaterii la mezat a fabricilor si a materiilor prime din statele estice: demolarea si revinderea primelor la fier vechi sau cumpararea lor la pret de nimic si obtinerea de concesii dezastruoase pentru ecologia si economia locala, în ce le priveste pe ultimele.  Totul devenit posibil prin violenta politico-economica a capitalului occidental (FMI, Banca Mondiala, BCE, Bruxelles), în cârdasie cu diversi intermediari locali, fara ca populatia sa simta mari restristi în fata acestui – nici mai mult, nici mai putin decât – furt din proprietatea publica, deci a poporului însusi7. În plus – simplu epifenomen – epoca de dupa comunism a generat accelerarea delocalizarii a numeroase companii din Europa occidentala si chiar din Statele Unite, fapt ce dovedeste ca în postcomunism a plonjat întreaga lume occidentala, în simbioza cu cea ex-comunista. Cu rezultate evidente: natiunile din fostul bloc sovietic s-au trezit mai unite decât fusesera înainte prin sosirea masiva a unor produse identice pe pietele lor, si e vorba aici inclusiv de produse culturale si financiare, acestea din urma cu foloase frumusele – de vreme ce marea majoritate a productiei de bunuri prin munca salariata locala a fost ametita, vreme de cincisprezece ani, prin politica de credite, cu efect catastrofal, orchestrata de agentiile locale ale bancilor occidentale si ale marilor grupuri financiare internationale. În realitate, tocmai piata bunurilor de consum, a alimentelor, a programelor de televiziune, a cartilor, revistelor si a filmelor a fost cea care a multiplicat identicul la rang planetar. Caci mondializarea nu tine numai de finante si de „big business“, ci si de efectele imediate asupra consumului cotidian determinând atât experienta existentiala cea mai personala a oamenilor, cât si modurile de socializare care organizeaza în-comun-ul colectivitatilor8.
Totusi, daca toate aceste observatii ajuta la coagularea unui sens, ele nu ramân mai putin neputincioase în a oferi o interpretare profunda a marilor prefaceri din Est. La urma urmelor, cu exceptia loviturii de stat române, efectuate din ratiuni interioare foarte specifice si a razboiului care a sfarâmat Iugoslavia din ratiuni de geopolitica imperiala, „imperiul Raului“ a pierit prin implozie, fara mari conflicte, cumva s-a auto-dizolvat, desi atâtea suflete mari din politologie si chiar din filosofia politica preziceau ca abia un alt razboi mondial îl va pune jos; pâna si un spirit subtire precum Castoriadis se lasase prins în capcana unor asemenea prostii – cu doar sase luni înainte de prabusirea comunismului!
(Va urma)

Septembrie 2011

 

Traducere din franceza de
Teodora Dumitru

 

Note:
(1) „Razboiul le pare usor celor ce n-au trecut prin el“
(2) Iata ce sarcina i-au delegat stapânii inefabilului Fukuyama. Între timp, a trebuit sa se revizuiasca… Criza economica generata de hybris-ul capitalismului neoliberal a aratat spiritelor înflacarate sau numai bine stipendiate care este esenta acestuia prin neostoitul apetit pirateresc cu care bancile si institutiile financiare private s-au aruncat asupra fondurilor publice.
(3) Astfel, mai bine de trei milioane de români traiesc în strainatate: cei mai multi dintre barbati lucreaza ca muncitori necalificati în agricultura sau în constructii, iar femeile, în menaj, curatenie si ajutor pentru persoanele în vârsta. Efectele sociale si psihologice ale acestei emigrari masive, care atinge uneori mai mult de jumatate din populatia unui sat sau a unui orasel, sunt foarte adesea dramatice. Copiii, ramasi în grija bunicilor, a unchilor ori a matusilor, dezvolta diverse comportamente patogene, de la agresivitate uneori criminala fata de cei din jur, pâna la stari depresive ce pot duce la suicid.
(4) De exemplu, fraudele piramidale de tip Ponzi, ca frumos intitulatul „Caritas“, din Cluj, sau, în Albania, cea care era sa distruga o tara întreaga.
(5) La decesul celebrului jazzman român Johnny Raducanu, în noiembrie 2011, Andrei Plesu a publicat în cotidianul „Adevarul“ un necrolog în care amintea cât de placute erau serile când muzicianul venea la Tescani sa-l vada pe prietenul sau Andrei, dând acolo si un mic concert privat. Apoi, daca asta era strasnicia exilului, abia astept sa fiu si eu „surghiunit“ în aceste conditii, cu atât mai mult cu cât, daca e vorba de o manastire ortodoxa, momentul mesei este, fireste, înecat în tacere, dar atât de placut stomacului…
(6) Joseph Roth, „Reisebilder“, reluat în „Das Journalistische Werk“. Joseph Roth este si autorul celebrelor romane de tip sociografic având ca tema nostalgia dupa Imperiul Austro-Ungar si viata în Viena imediat dupa 1918, „Radetzkymarsch“ (1932) si „Die Kapuzinengruft“ (1938). Poate fi definit în acelasi timp ca opus al lui Musil si Schnitzler.
(7) Bruno Drweski et Claude Karnoouh édit., „La Grande braderie à l’Est“, Le Temps des Cerises, 2004.
(8) La Venetia, am vazut celebrele masti de carnaval purtând inscriptia „made in China“; în România, în Bulgaria si în Liban, am vazut icoane ortodoxe fabricate în China, iar la Paris, tablouri cu caligrafie araba vândute în fata unei moschei din arondismentul 18 – de asemenea fabricate în Republica Populara Chineza!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper