La Opera Româna din Cluj-Napoca, „Nabucco” de Verdi

Un articol de COSTIN POPA

Am ramas stupefiat când pe pagina de Internet cu programul lunii februarie la Opera Nationala Româna din Cluj-Napoca am citit „Alexander Hausvater – Nabucco ’12“. Ia uite, domnule, „Nabucco“ nu mai e de Verdi, ci de Hausvater! Vorba Marelui Inchizitor din „Don Carlos“: „Sacrilegio infame!“. Sigur ca redenumind spectacolul – ’12 vine, desigur, de la anul 2012 –, reputatul regizor crede ca primeste si dreptul de paternitate asupra opusului. Sau poate editorii website-ului considera asa. „Sacrilegio infame!“ Orice ar dori unii sau altii, „Nabucco“ ramâne de Verdi si numele lui Verdi trebuie sa preceada titlul, chiar daca autorul conceptiei productiei este altul.
Asadar, dupa controversatul, ca sa nu spun hulitul, „Trubadur“ bucurestean, regizorul si-a încercat din nou fortele si imaginatia în teatrul liric. Într-adevar, puterile si ideatica lui Hausvater sunt fara granite. „Nabucco ’12“ le iradiaza. Rareori se distinge pe o scena o asemenea bogatie de evenimente, o asemenea împreunare de planuri, o asemenea diversitate de miscare. Regizorul are oroare de stagnari si, chiar cu riscul distragerii atentiei, propune continuu actiuni în subsidiarul firului tramei. Luminile si proiectiile dinamice pe fundal (light design/video Lucian Moga) îi sunt aliati de nadejde. Simetriile în atitudini, în deplasarile prin platou si în gestualitate sunt refuzate apriori. Spectacolul curge si, între tablouri, rugaciunile monodice ale cantorilor evrei fac legaturile, întretin atmosfera. Ca întotdeauna, Hausvater se ajuta de o armata de balerini (coregrafia Jakab Melinda), figuranti, plus unsprezece actori, sase copii… Populeaza o scena care nu arata niciun moment saracita.
Derapaje si aberatii
În toata aceasta dimensiune gigantesca pe care o confera productiei, purtat pe aripile incontestabilului sau talent, impulsionat de fantezie, exploatându-si inventivitatea, regizorul scapa frâiele. În „Nabucco ‘12“, prima parte mi s-a parut mai echilibrata. Apoi, abundenta copleseste si duce la rezolvari derapante. Ma gândesc la dansatorul-mim (Daniel Moga) care comenteaza permanent actiunea (aveam oare nevoie?), la balerinii (!?) care dubleaza duetul Abigaille-Nabucco din actul al III-lea, la acrobata la trapez (!?) care însoteste Profetia lui Zaccaria din finalul aceleiasi scene. Nu sunt nici macar pleonasme, ci gaselnite aiuritoare. Cred ca Hausvater a tras, totusi, ceva învataminte din spectacolul cu „Trubadurul“, dar nu pe de-a-ntregul.
Mai grav mi se pare faptul ca regizorul, sedus – este evident –, de tempii verdieni, oricare ar fi ei, se simte inspirat si chiar dator sa-i exploateze. Numai ca o face într-un sens aberant, prin miscare dansanta ritmata cvasi-moderna, cu sacrificarea substantei dramaturgice venite din muzica. Pilde sunt peste tot, dar cele mai mari absurditati sunt pe corul levitilor ce urmeaza rugaciunii lui Zaccaria din actul secund, apoi prin dansul cu Tora pe sonurile din celebrul cor al sclavilor sau prin miscarile aproape hilare ale fidelilor lui Nabucco pe cabaletta acestuia ce urmeaza ariei „Dio di Giuda“. Nu orice Allegro înseamna dans. Datoria oricarui regizor este sa oficieze pe altarul compozitorului, sa-i patrunda esentele derivate din portativ, sa serveasca textul îngemanat cu muzica, nu sa profite de ritmuri într-o directie aproape peiorativa. Îl iubeste Hausvater din tot sufletul pe Verdi? Marturisesc ca uneori ma îndoiesc.
Transe de istorie
Productia cu „Nabucco ’12“ este o extinsa istorie a poporului evreu, din antichitate pâna în veacul trecut, pornind de la întâmplarile descrise în libretul lui Temistocle Solera, trecând prin Holocaust si ajungând pâna la Independenta Israelului din anul 1948. Originala viziune se sustine si autorul ei o decupeaza în veridice transe de viata, desigur, în cheie moderna. Atmosfera este foarte bine redata, cartile si simbolurile sacre nu lipsesc – Tora, Menora (n-am înteles de ce are noua brate în loc de sapte) –, ritualurile sunt la locurile lor. Nu lipsesc deportatii care intra în camerele de gazare (publicul a sanctionat timid nuditatea lor) iar finalul aduce bucuria generala.
Universul lui Hausvater este nelimitat. Îsi ia libertati simbolice, chipul lui Nabucco este initial al unui dictator care colapseaza nu prin traznet, ci sub imperiul scrierilor sfinte, detentia sa se face în camasa de forta iar Abigaille se sinucide, în chip de terorista, detonându-si centura cu explozibili. Sunt extrapolari care functioneaza în context.
Foarte important si realizat mi s-a parut lucrul cu artistii-cântareti. Regizorul i-a însufletit, miscarile si gesturile au fost convingatoare, personalizarea eroilor, puternica.
Decorurile (Dobre-Kóthay Judit) sunt simple si schematice, dar performera este autoarea costumelor, Viorica Petrovici, proaspat nominalizata la Premiile César. Într-o asemenea varietate de personaje, sacerdoti, razboinici, oameni din popor etc., creatoarea a desenat o multitudine de costume care nu seamana unul cu altul, specifice locurilor. Un efort maxim, remarcat prin detalii, plastica a culorilor, totul de la simplu la extravagant.
Buna interpretare muzicala
În plan muzical si nu numai, dirijorul Adrian Morar a fost campionul absolut si fara repros al serii. A oferit o lectura coerenta, subtila, cu tempi corecti extrasi din marea traditie de interpretare a opusului. Corul si Orchestra Operei Nationale Române din Cluj-Napoca l-au urmat îndeaproape si au cântat admirabil. Publicul a simtit si a acordat baghetei cele mai sustinute ovatii. La polul opus au venit contestarile vocale catre regizor.
Balansând între plusuri si minusuri, distributia a fost echilibrata si îi amintesc aici pe baritonul Fülöp Martin (Nabucco), soprana Madeleine Pascu (Abigaille), basul Calin Cozma (care l-a înlocuit în rolul Zaccaria, pe parcurs, pe Sorin Dragos Draniceanu, aflat în clara indispozitie vocala), mezzosoprana Iulia Merca (Fenena), tenorul Sorin Lupu (Ismaele).
Si, sigur, a venit bis-ul, atât de intens mediatizat. Corul „Va, pensiero“ a fost reluat, dupa ultimul acord din partitura, de solisti, cor si de… publicul caruia i s-au aruncat de la balcon fluturasi tricolori cu textul în limba româna, în timp ce în sala unduiau drapele nationale. Superba atmosfera însufletitoare! În strada, se desfasurau protestele acelor zile. Trimiterile au fost evidente, mai ales când, la aplauze, merituosul dirijor al corului, Corneliu Felecan, a aparut în halat de medic si cu stetoscopul dupa gât. Una peste alta, un veritabil „colpo di teatro“ cu adânci semnificatii.
Cu toate scaderile, „Nabucco ’12“ la Cluj-Napoca ramâne o productie importanta. Va tine ea afisul, convingând publicul de virtuti si invitându-l la critica? Vom vedea. Vizionând înregistrarea premierei din ianuarie, mi s-a întarit convingerea ca Alexander Hausvater este un însemnat gânditor al scenei care, din prea multa efervescenta si transpunere prea masiva a ideilor, trece pe lânga mari productii. Aceeasi senzatie am avut-o si la „Trubadurul“, si la „Nabucco“. Sa asteptam esentializarea.

Un comentariu pentru “La Opera Româna din Cluj-Napoca, „Nabucco” de Verdi”

  1. martie 13, 2012 la 2:41 am

    Nu mă pricep la opera dar l-am văzut pe regizor într-o emisiune tv „necenzurata” şi pot să vă asigur că a avut aceeaşi profunzime şi ingeniozitate ca în piesă şi este un român adevărat…
    ceea ce multor oameni de cultură actuali le lipseşte, din păcate

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper