In intimitatea realismului socialist

Un articol de ALEX GOLDIS

Ana Selejan, „Adevar si mistificare in jurnale si memorii aparute dupa 1989“, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011, 224 p.

 

O carte demna de interes a publicat recent Ana Selejan, cel mai harnic si dedicat documentarist al realismului socialist de la noi. Spun documentarist pentru ca cele noua volume ale „Literaturii in totalitarism“ au fost adesea gresit plasate in rândul cartilor de critica sau de istorie literara. In afara de o ordonare cronologica si de clasificari minimale, completate pe alocuri de un discurs frugal in continut dar inflamat in expresie, aceste carti nu fac in fond decât sa transcrie propriu-zis documente ale epocii. Ele au mai degraba aspect de texte comentate decât de volume critice autonome. Efortul autoarei nu trebuie minimalizat, in conditiile in care la inceputul anilor ‘90 posibilitatile tehnice ale cercetatorului român mai aveau inca prea multe in comun cu penuria optzecista, insa nici nu trebuie inteles drept mai mult decât este: o restituire documentara.
Senzationalismul
realismului socialist
Intr-un fel, Ana Selejan a fost cercetatorul potrivit in contextul potrivit. „Literatura in totalitarism“ combina, intr-o ecuatie destul de greu de inteles azi, rabdarea si devotamentul puse in slujba restabilirii „adevarului integral“ cu tonul vindicativ al „privirilor inapoi“ specifice primilor ani de dupa Revolutie. Cele doua impulsuri ale societatii românesti de atunci se gasesc sintetizate in demersul Anei Selejan: nevoia urgenta de a reda factualul istoric dupa mai bine de patru decenii de fals, plus nevoia de a identifica vinovatii si de a-i trage la raspundere. Nu calmul analitic, ci rabufnirile inchizitoriale sau ironia cenusie si aspra, cu valente compensative, sunt dominante in cartile Anei Selejan. Abia odata cu studiile ulterioare ale Sandei Cordos sau Eugen Negrici am inceput sa intelegem câte ceva din mecanismele de functionare a realismului socialist.
Mai grav e insa ca logica afectiva poate fi suspectata ca si-a pus amprenta asupra conceptiei antologiei si ca autoarea n-a ales intotdeauna exemplele cele mai relevante, ci pe cele mai „vocale“ si mai scandaloase. „Senzationalismul“ realismului socialist, daca exista unul, trece inaintea explicatiilor propriu-zise. Astfel incât insasi credibilitatea documentara a cartii Anei Selejan s-ar putea sa dateze in raport cu proiecte de anvergura mai recente. „Cronologia vietii literare românesti“, derulata de cercetatori ai Institutului „G. Calinescu“ sub coordonarea lui Eugen Simion, ofera – prin forta lucrurilor (a echipei) – o imagine mai nuantata si mai obiectiva asupra fenomenului.
Ultima carte a Anei Selejan, „Adevar si mistificare in jurnale si dupa memorii aparute dupa 1989“, nu paraseste sfera de interes a autoarei, insa schimba vizibil regulile jocului. Autoarea isi propune sa redescopere realitatea vietii literare sub stalinism nu prin documentele publicate ale vremii, asa cum a facut-o in cele noua volume, ci din marturiile memorialistice ale câtorva dintre protagonistii sai, de la Miron Radu Paraschivescu, Ov. S. Crohmalniceanu, Dumitru Micu sau Sorin Toma, pâna la Nina Cassian si Lucia Demetrius. „In ce masura jurnalele ori memoriile tiparite dupa 1989 ori declaratiile si interviurile unor scriitori sau personaje de decizie din perioada 1944-1960 lamuresc, ocolesc, rastalmacesc sau bagatelizeaza evenimente literare si culturale reprobabile savârsite in acest rastimp, in care acestia au fost direct implicati, ca victime sau, mai ales, calai?“ e intrebarea fundamentala a cartii. Tot un demers moral si nu unul analitic sta la baza cercetarii, insa permanenta confruntare dintre fata vizibila a realismului socialist si cea ramasa in umbra presupune o mobilitate a privirii de care Ana Selejan se achita onorabil. In paranteza fie spus, nimeni nu s-a aventurat inca in reconstituirea conduitei intelectuale secrete din timpul stalinismului, când dedublarea e ridicata la rang de institutie. Fara a o face sistematic, Ana Selejan e prima care se intreaba cu privire la raporturile individuale ale „intelectualului realist socialist“ cu provocarile regimului.
Sigur ca prin confruntarea discursului oficial cu confesiunile memorialistic destule pagini din „Adevar si mistificare“ incearca sa diminueze macar o parte din falsificarile fostilor dogmatici. Si, desi un jurnal nu e aproape niciodata garant al obiectivitatii, autoarea reuseste sa decupeze destul de bine partile reale sau macar verosimile din noianul de subiectivitati. Cel mai mult o supara pe Ana Selejan incapacitatea subiectilor sai de a-si recunoaste vina in constructia edificiului realist-socialist prin omisiune sau prin automistificare. Când nu pozeaza de-a dreptul in victime, Sorin Toma, Mihai Beniuc sau Ovid S. Crohmalniceanu tind sa-si minimalizeze retrospectiv rolul in aparatul literar al anilor ‘40-’50. Pe cel din urma, Ana Selejan il si prinde, detectivistic, cu minciuna. Racirea relatiilor dintre Crohmalniceanu si Ion Barbu dupa 1958 nu e inexplicabila, asa cum vrea sa ne faca sa credem memorialistul stalinismului, ci isi are originea in reluarea propriilor campanii contra „decadentistului“ interbelic. Daca n-ar fi trist si cinic, episodul ar putea trimite la anecdota absurda cu baba pe scari…
Sigur, astfel de precizari si clarificari sunt necesare, desi nu se poate spune ca cineva mai citeste azi naiv confesiunile sus-mentionatilor. Demersul Anei Selejan ar fi fost insa mai convingator daca si-ar fi luat câteva precautii conceptuale. Din pacate, autoarea nu prea face distinctie intre jurnal si memorii. Ceea ce n-ar fi chiar un capat de lume, insa atunci când e vorba de o investigatie pornita in directia „restabilirii adevarului“, lucrurile se complica. Daca se poate accepta, de pilda, ca un Crohmalniceanu sau D. Micu omit vinovat in restituirile lor anumite episoade infamante din propria activitate critica, mai greu pot fi imputate moral asemenea omisiuni din jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu. Nu e clar de ce-ar fi trebuit scriitorul, asa cum i se reproseaza in „Adevar si mistificare“, sa-si denunte rolul activ in promovarea literaturii oficiale, atâta timp cât e strict contemporan cu evenimentele si n-are avantajul distantarii sau al meditatiei retrospective. In plus, nu orice jurnal al epocii trebuie sa aiba agenda politica. Prin reprosul ca Miron Radu Paraschivescu se concentreaza doar asupra dramelor de creatie sau de amor, inregistrând vag si capricios transformarile societatii, Ana Selejan aluneca involuntar intr-un dogmatism à rebours.
Biografia generatiei
realist-socialiste
Din fericire, insa, astfel de ridicari moraliste de ton nu domina in „Adevar si mistificare“. Ceea ce s-a câstigat decisiv fata de cartile anterioare e tocmai nuanta. Nu numai ca scriitorii discutati aici nu sunt pusi la pachet sau condamnati fara drept de apel, dar fiecare dintre ei beneficiaza de o buna analiza critica, in care autoarea incearca sa desluseasca, cu toata empatia posibila in astfel de cazuri, ecuatia individuala a relatiei cu regimul. Din „calai“ absoluti, asa cum erau priviti in „Literatura in totalitarism“, cei in cauza n-ajung victime, insa devin oameni in toata regula, torturati deopotriva de avânturi, dileme contradictorii si slabiciuni. Ana Selejan reconstruieste, cu dexteritate de critic literar – probata prea putin anterior – portrete demne de retinut ale „generatiei realist socialiste“. Implicati, voluntar sau nu, in edificarea aceluiasi regim, fiecare ilustreaza o relatie specifica cu el. Si e surprinzator sa vezi ca in culisele acelui discurs oficial recitat la unison de toti actorii spatiului public se ascund asumari si atitudini diversificate. Dumitru Micu e portretizat de autoare ca „un personaj interesant, inzestrat si tenace, receptiv si ambitios, patruns de timpuriu de dorinta ridicarii si emanciparii“, facând mereu pe prostul tocmai pentru a se feri de primejdiile sistemului. Victor Felea e tipul interiorizatului care, chiar daca publica poeme pe linie, isi traieste dureros tradarea. Cu toata dualitatea lui, Petru Dumitriu ramâne un personaj tragic, „suspendat intre doua lumi“, fara aderenta la rigorismul statului sovietic, dar in acelasi timp mare inadaptat al spatiului occidental. In schimb, Lucia Demetrius  (retinuta ca „domnisoara burgheza intrata in epoca totalitarismului“) si Nina Cassian se afla intr-o concurenta acerba pentru pozitia cea mai privilegiata in sistemul literar al vremii. Pe ultima, Ana Selejan o rasfata chiar cu ironie moderata: „Fascinata si obsedata de succesul oficial, de dorinta de a fi o privilegiata a regimului, Nina Cassian cucereste mai greu bastionul gloriei literare decât pe acela al barbatilor literati“.
Fara a le ascunde compromisurile si fara a-i disculpa vreo clipa (seria „Literaturii in totalitarism“ ne-a convins ca faptul e exclus), cartea Anei Selejan deschide câteva portite catre o posibila biografie a generatiei realist-socialiste, interesanta oricând pentru relatia mai larga a scriitorului cu politicul. De aceea, desi nu la fel de necesara in context ca volumele anterioare, „Adevar si mistificare in jurnale si memorii“ e cea mai interesanta si originala carte a autoarei.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper