Epiderma revolutiei

Un articol de CLAUDIU GAIU

Frantz Fanon, „Piele neagra, masti albe“, traducere Vasi Ciubotariu, prefata Ovidiu Tichindeleanu, Editura Tact, Cluj, 2011

 

Recenta republica orientala a UE, România traieste cu întârziere episoade similare cu cele ale istoriei fostelor colonii sau tarilor europene înapoiate din anii 50-70 (Portugalia, Spania sau Turcia, caci pe atunci nimeni nu se îndoia de caracterul european al ultimei): exodul de mâna de lucru ieftina spre Apus si consecintele dramatice ale unei rapide depopulari si pierderi de creiere si brate de munca. Si mai întâi a fost dispretul pentru „capsunari“, apoi admiratia pentru devizele ajunse în supermarketurile de acasa. Nicio reflectie în toate acestea! Primii care au tras un semnal de alarma au fost clinicienii din sectiile de psihiatrie: un numar însemnat de internari erau legate de traumele prin care treceau familiile separate pentru perioade mai scurte sau mai lungi. Pe urma, s-au mai facut auzite sporadic câteva voci de dascali: odraslele celor plecati, lasate în grija atenta, dar de multe ori neputincioasa, a unor bunici pensionari, deveneau apatice, dezinteresate. În fine, Universitatea s-a simtit chemata sa-si spuna cuvântul: studii de psihologie, certificate de granturi, au demonstrat ca dezintegrarea comunitara elibereaza femeile din inferioritatea rurala si din ignoranta caminelor cvasitaranesti ale micilor orase; politologii au explicat migratia ca parteneriat între state egale. Pentru a vedea adevarul dincolo de perdelele de fum întretinute de prostia interesata sau naivitatea oportunista a noilor cercetatori în noile specialitati ivite în ultimii ani, eliminând încet, încet influenta umanioarelor, e urgenta reluarea textelor prime ale anticolonialismului. De aceea publicarea recenta a volumului „Piele alba, masti negre“ (Editura Tact, 2011, trad. Vasi Ciubotariu) nu are nimic exotic. Denuntarea constructelor sociale naturalizate – alb, negru, salbatic, barbar, semi-civilizat – sunt obiectul cartii din 1952 a tânarului doctor antilez Frantz Fanon.
Este o lucrare angajata si personala combinând psihologia sociala, analiza poetica si memoria propriei vieti: doar un „studiu clinic“, va sustine autorul, care nu este înca revolutionarul angajat din „Blestematii pamântului“ (1961), ci proaspat psihiatru iesit de pe bancile Facultatii de Medicina din Lyon. Lectura atenta a lui Sartre, audierea cursurilor lui Merleau-Ponty, ale caror reflectii razbat în analizele lui Fanon, au confirmat si îmbogatit concluziile unei experiente de viata deja marcata de rupturi sfâsietoare: fracturile societatii martinicheze, razboiul mondial purtat în calitate de voluntar în trupele franceze, rasismul ofiterilor din metropola, iar dupa scurta perioada de euforie a celebrarii victoriei, uitarea si abandonul combatantilor întorsi de pe front. Negrul nu stie ca e negru de la începuturile veacurilor, dar o va afla în mod dureros! Critica biologismului, rezultata din avântul studiilor freudiene, nu este de ajuns. Pentru a surprinde suferintele individuale este necesara o prealabila investigatie sociogenetica. Este pasul facut de Jung împotriva maestrului sau: inconstientul colectiv aflat la baza celui personal. Doar ca Fanon nu poate admite continutul imuabil si mitic din aceasta ipoteza. Si oricum colonizarea a distrus culturile traditionale scutindu-i pe cautatorii de arhetipuri ancestrale de scufundari în timpuri fara glas. Sociodiagnosticul lui Fanon va urmari situatia actuala, raportul de forte prezente, istoria recenta, educatia si productiile culturale ca simptome ale unor traume colective. Nu esenta mitologiei sau studiul simbolurilor ancestrale ne va elibera, ci analiza lumii din jur cu radacinile ei violente. Indianul cel bun din western-uri este mostenitorul pieilor rosii salbatice ce reprezentau la începuturile cinematografului o irationalitate nimicitoare. Acum, teroristul islamic i-a luat locul si fara aceasta demonizare cinematografica opiniile publice occidentale ar digera mai greu mitralierea alaiurilor de nunta afgane. Atunci, prin cele doua portrete ale indianului, natiunea colonizatoare americana îsi facea uitata crima initiala a exterminarii autohtonilor. Denuntarea unei etnologii nascute în sprijinul colonialismului merge la Fanon mâna în mâna cu risipirea iluziilor nationalismelor nascute din explorarea trecutului. Nu în descoperirea vestigiilor unor splendide civilizatii africane vor afla popoarele moderne raspunsuri la provocarile de azi.
Recunoasterea rolului primordial al economicului în crearea si supunerea periferiilor îl conduce pe autor la o analiza a „epidermizarii“ acestei stari de fapt: corporalizarea inferioritatii. Trupul fiecaruia este instituit de privirile celorlalti care întiparesc în negru, odata cu culoarea, memoria antropofagiei, riturilor barbare ale exciziei, sexualitatea dezlantuita, povara sclaviei parintilor. Privirea care instituie nu trebuie sa fie automat rasista, caci poate reflecta aceeasi mizerie umana sub aparenta bunei constiinte: cel ce adora negrii e la fel de bolnav ca si cel ce îi detesta; cel ce-si însoteste invitatia de autoflatare: „poftiti, noi nu suntem o casa cu prejudecati“ nu e mai descuiat la minte; intelectualul rafinat care tine sa precizeze ca Aimé Césaire e un excelent poet negru de limba franceza nu e un model de libertate în gândire. „Studiul clinic“ devine pamflet nemilos în denuntarea acestor chipuri ale ipocriziei. Sub tonul frivol si senzual al femeilor emancipate se ascunde tot fatarnicia: „Uite ce frumos e negrul asta!“, iar autorul nu vede alt raspuns: „Negrul frumos se caca pe dumneavoastra, doamna!“
Teoria lui Fanon nu se tradeaza prin refuzul intelectual al practicii sau estetizarea gestului politic. Analiza sociala este ceruta de cazurile întâlnite în spitalele algeriene, în periplurile africane sau reconsiderarea societatii antileze. Simptomele colonilor sau colonizatilor difera de cazurile clasice din manualele metropolei: ofiteri tortionari ai regimului colonial care-i cer recuperarea unui echilibru mental care sa le permita practicarea torturii fara remuscari, imposibilitatea familiilor martinicheze de a dezvolta nevroze oedipiene, permanenta tensiune a localnicului arab. Înfruntarea concretului îl fereste de iluzia unor lupte abstracte. El denunta tradarea lui Sartre din „Orfeul negru“, prefata unei antologii de poezie franceza africana si malgasa, unde lupta tinerei generatii de culoare este prezentata ca un moment dialectic al constituirii societatii fara clase. Comodul universalism, adoptat în numele clasei proletare universale, este gata sa priveasca cu simpatie, dar si cu superficialitate, confruntarile coagulate în termenii rasturnarii asupririi rasiale sau a luptei nationale pentru independenta. Frantz Fanon nu va ezita sa ia armele de partea Frontului de Eliberare Nationala în Algeria si sa militeze mai apoi pentru o revolutie pan-africana. Nici momentele, nici situatiile nu sunt la alegerea noastra, dar depinde de fiecare de a gasi curajul si inteligenta de a privi realitatea sau cum spune ultimul paragraf al acestei carti: „Ultima mea ruga: O corp al meu, fa din mine, mereu, un om care întreaba!“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper