Despre premii (I)

„Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slavindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tau umbra. (…)“

Pentru a fi onorat cu un premiu, se presupune, fireste, ca ori ai facut ceva exceptional, ori ai dovedit ca esti cel mai bun, dintre cei care au concurat, pentru premiu, alaturi de tine. Cum regimul comunist îsi dorea sa aiba si acest monopol, al acordarii de premii, se pare ca democratia ne-a adus cu sine si dorinta de a ne razbuna si de a alunga frustrarile neonorarii cu premiile pe care credeam a le merita, vreme de jumatate de secol. Pe scurt, nu stiu în câte alte tari europene se acorda atâtea premii, ca în România. În domeniul culturii, cel putin, facând abstractie de Presedintele României, care a acordat, în sapte ani de mandat, cam de 50 de ori mai putine decoratii (pentru oamenii de cultura, sa ne întelegem, nu pentru ofiteri!), decât predecesorii sai în ceilalti 15 ani, aproape ca nu exista autoritate publica sau organizatie neguvernamentala care sa nu se preocupe de aceasta problema. Sa nu ne iluzionam în ideea ca cei care acorda aceste distinctii o fac de dragul culturii! Nu. O fac de dragul lor însisi (de asta am si ales motto-ul din Eminescu; nu era o referinta la vreun anumit personaj politic: Honi soit qui mal y pense). Este o ocazie (mai ales, în cazul politicienilor ajunsi în fruntea autoritatilor publice) de a arata celor multi si celor saraci (aici ma refer, mai ales, tocmai la oamenii de cultura), ca ei, cei care ne conduc, înteleg arta, iubesc cultura si citesc carti. Am fost martor la momentul în care cutare politician, înainte de a conferi o diploma unui mare pictor a întrebat, stupid: „Cine e asta?. Desigur, pentru ca e greu sa inventezi foarte multe categorii de premii, ele sunt copiate de la un caz la altul. Astfel, au proliferat, de 20 de ani încoace, premiile „de excelenta?. În fapt, este vorba despre un decalc din limba engleza, facut de cineva care nu stie suficient de multa engleza, încât sa înteleaga ce înseamna un false friend, motiv pentru care, în loc sa acorde un premiu „pentru merit“ (cum ar fi fost o traducere corecta a termenului excellence, în acest context) s-a gândit ca suna mult mai frumos „de excelenta“.
Desigur, exista oameni de cultura si… oameni de cultura. Cei mai populari sunt, desigur, actorii care apar în telenovele sau în spectacole de revista si cântaretii (ca de exemplu, fetele alea îmbracate în ii si fardate ca „pe centura“). Tot cam acestia sunt si cei care primesc alt fel de premii: sponsorizarile. Îmi amintesc de un foarte cunoscut sponsor, care cheltuieste mii de euro pentru a onora niste actori pe care îi considera vedete, dar care nu ar sprijini un tânar muzician sau scriitor nici cu 50 de lei. Desigur, fiecare face ce vrea cu banii lui. Doar ca dragostea respectivului nu este una chiar pentru actori, ci pentru sine – pentru ca vedetele, spera el, îi pot aduce notorietate, în vreme ce un tânar talent, de care nu a auzit, înca, nimeni, nu.
Cei care lucreaza în muzee sau care trudesc pentru punerea în valoare a patrimoniului cultural fac figura de vesnic debutanti, în aceasta lume. Fara a fi onorati, nici macar în institutiile în care lucreaza (afisarea numelor creatorilor unei expozitii, în sala de expunere si trecerea lor în catalogul sau în brosura care însoteste expozitia sunt, înca, raritati!), ei ramân necunoscuti marelui public. În plus, nu sunt, de regula, persoane prea amuzante, pentru ca lumea nu prea râde de ei, se îmbraca, de cele mai multe ori, decent (atunci când nu se îmbraca saracacios, de-a dreptul) si, deci, nu apar nici la emisiunile televizate. E adevarat ca multi dintre ei nu prea stiu sa vorbeasca în public (ori îi uita Dumnezeu cu microfonul în mâna, ori spun banalitati sau sunt gâtuiti de emotie); dar cei mai multi dintre ei chiar merita aprecierea contemporanilor, pentru ceea ce fac.
În lipsa unei puternice organizatii profesionale (asa cum este, de exemplu, UNITER, pentru domeniul teatrului), constatând ca singurul premii acordate în domeniul patrimoniului sunt cele instituite, în anii ’90, de Comitetul National Român al Consiliului International al Muzeelor (ICOM), de Uniunea Nationala a Restauratorilor de Monumente Istorice (UNRMI) si de Uniunea Arhitectilor din România (UAR) – asta, lasând la o parte diverse premii „de excelenta“ oferite de organizatii neguvernamentale anonime sau chiar de muzeele însesi –, în 2001, Ministerul Culturii a luat (la ideea secretarului de stat Ioan Opris) decizia de a acorda, în fiecare an, premii pentru truditorii din domeniul patrimoniului. Începând din 2002, gala de acordare a acestor premii a coincis cu organizarea Conferintei nationale a specialistilor în domeniul protejarii patrimoniului cultural national (o initiativa a aceluiasi Ioan Opris, datând din 1993, si întrerupta în perioada 1995 – 2000). Ministeriatul lui Theodor Paleologu a coincis cu abandonarea atât a organizarii Conferintei, cât si a acordarii premiilor (si abandonate au ramas, pâna în ziua de azi, pe acelasi motiv de „criza“). Desigur, ne putem întreba în ce masura un minister este îndreptatit sa acorde asemenea premii. Principial, as spune ca nu. Premiile de acest gen trebuie sa fie acordate de breasla, nu de autoritati. Numai ca breasla este prea slaba. Din acest motiv, atunci când a stat în puterea mea de a decide, am considerat ca este preferabil sa abdic de la principiu, pentru a putea oferi, unor oameni care muncesc imens si primesc prea putin de la societate, o recompensa minima pentru ceea ce fac foarte bine. Oarecum, în aceeasi ordine de idei, în 2008, la initiativa ministrului Adrian Iorgulescu, Guvernul a început acordarea (anuala) a unor Premii Nationale pentru Arte, diplomele fiind însotite de consistente sume de bani. „Anual“ a însemnat, pâna la urma, un singur an, pentru ca guvernarea Boc a renuntat si la acest stimulent, considerând, probabil, ca premiile Academiei Române sunt suficiente (este o simpla presupunere; nu s-a oferit nici o explicatie formala, cea informala fiind ceva de genul „pe criza asta, sa mai dam si premii“?). Nu pot decât sa observ ca, în ultimii ani, cel putin, la nivel central, s-a cam renuntat la premierea specialistilor în domeniul patrimoniului cultural, sarcina fiind trecuta pe umerii puternici dar incompetenti (ca de aia sunt umeri, nu capete) ai autoritatilor locale.
Si totusi, ce premii, cât de cât, prestigioase, mai pot spera sa primeasca, azi, muzeografii si muzeele din România?

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper