Despre înregistrari de opera si spectacole „pe viu“

Un articol de COSTIN POPA

Putina istorie
De multe zeci de ani, media este fericit inundata de înregistrari lirice. Evolutia tehnologiilor le-a tinut pasul. Initial, au existat editii discografice speciale, realizate în studiouri, apoi – prin sporirea calitatii captarilor din sali –, au aparut cele asa-numite „live“, continând imprimarea integrala a unor seri de opera, care aveau avantajul conservarii precise a formei interpretative la un anumit moment, pe parcursul a câtorva ore de spectacol. Cu toate eventualele si inerentele imperfectiuni ale artistilor. Erau însa documente valoroase, mai ales pentru acele titluri si acei cântareti care nu avusesera posibilitatea sa cunoasca înregistrari speciale. Costurile mari cerute de orchestre si interpreti au obligat la un moment dat casele de discuri sa reduca drastic editiile de studio. Si atunci s-au cautat prin arhive editii „live“, dar s-a recurs si la un surogat, mai putin concludent din punct de vedere artistic. Dintr-o serie de spectacole, se înregistrau în sali mai multe seri si se facea o compilare între momentele optime. O metoda deloc binevenita. Melomanii, colectionarii au acceptat însa tot ce li s-a oferit în materie de discuri, fie pe suport celuloid sau vinyl, fie pe CD.
Epoca video a limpezit putin lucrurile. Televiziunile au fost un motor important. S-au transmis în direct spectacole, iar multe dintre ele s-au gravat integral pe casete VHS si, mai nou, pe DVD-uri. Aici a intervenit din nou factorul aleator, întrucât – în unele situatii – s-a procedat la înregistrarea mai multor seri si asamblarea partilor valabile. A aparut apoi filmul de opera, în care suportul sonor a fost captat fie direct, fie printr-un nedorit playback. Si, dupa cum orice pelicula necesita montaj, s-a recurs intens la acest procedeu – evident, nu în toate situatiile –, pentru ca produsul finit sa fie impecabil. Din nou, melomanii au fost fermecati.
În zilele noastre, expansiunea captarilor prin satelit a facut posibila transmisiunea directa, în timp real sau înregistrat, a spectacolelor teatrelor mari (Scala, Metropolitan, Covent Garden, Opera din Paris, Teatrul Liceu din Barcelona etc.), în sali de cinematograf, în sali de opera (numai la noi, în Bucuresti!), în piete, pe ecranele televizoarelor prin intermediul posturilor specializate sau, mai nou, prin Internet, fascinând publicul. Este si firesc, rareori ai ocazia sa te simti prezent în auditoriumurile celebre. Nu neg nici importantul efect al popularizarii genului.
Numitorul comun
Pentru toate asemenea evenimente, caci acesta este cuvântul potrivit, exista însa un numitor comun. Ne îndeparteaza, voit sau nu, de prezenta în salile de opera, de urmarirea „pe viu“ a spectacolelor (nu folosesc sintagma „live“, pentru ca este importata si utilizata pe scara larga în toate situatiile corespondente, descrise mai sus). Sigur ca un CD, un DVD, o transmisie cinematografica ne pun în contact direct cu marile voci de ieri sau de azi, cu montarile importante (unele care produc socuri), cu ilustrii sefi de orchestra. Putem sa ramânem doar la acest stadiu, desi are rolul lui, formativ si de cunoastere?
Cred ca nimic în lume nu poate înlocui prezenta publicului într-o sala, în spatiul creatiei, în care contactul cu artistii este nemijlocit si fluidul nevazut curge de pe platou pâna la noi, ambient în care aplauzele insufla energie pe sfânta scândura a scenei si în fotolii. Cântaretii respira acelasi aer ca si noi, reciproca este valabila iar sunetul vine direct, necaptat de microfoane, neamplificat, neredat prin difuzoare. Ne umple spiritele. Oricât de performanta ar fi electronica, nimic nu poate substitui relationarea dintre vocea ce face sa vibreze spatiul salii si urechile noastre. Îmi amintesc o experienta personala. Îl ascultasem pe Luciano Pavarotti în mii de ore de înregistrari pe discuri audio sau video. Ei bine, culorile vocii sale, asa cum le-am perceput „pe viu“ într-un spectacol cu „Tosca“ la Opera de Stat din Viena, nu fusesera redate de niciun suport electronic, de nicio linie audio-video, oricât de moderna si performanta ar fi fost. Splendoarea glasului lui Pavarotti trebuia perceputa în sala. Si nu numai a lui, ci a oricarei personalitati lirice daruite de Dumnezeu.
O paranteza. Experientele bucurestene au dovedit ca exista totusi un segment de public ahtiat dupa redarea prin difuzoare. Copiii de vârste scolare, nu mai mult. Sistemul poate fi acceptat data fiind importanta lui în procesul educational, de atragere catre arta lirica.
Pledoaria mea pentru auditia în sala nu se opreste aici, ci adresarea se îndreapta nu numai catre public, dar si… spre artisti. Exista melomani împatimiti care afirma sus si tare ca prefera înregistrarile audio-video, pe care ei însisi le numesc „conserve“ si nu calca în sala de spectacol. Este propria lor optiune. Mai surprins sunt când unii cântareti fac apologia captarii prin microfoane si amplificarii prin difuzoare, sub pretextul modernismului. Nu mai vorbesc de efectul „butoanelor“, prin care midinetele si tenorinii au devenit deodata… voci (mai) corpolente, derutând ascultatorii. De aceea, ascultând un disc sau urmarind un video, trebuie sa ne întrebam obligatoriu… oare cum si cât suna artistii în sala? Mai aud „pe surse“ (fara sa pot controla) ca si în anumite teatre mari se recurge în secret si cu discretie la amplificari. Mi s-a sugerat Arena din Verona si chiar Opera Metropolitan din New York. Greu de verificat. Si mai greu de acceptat.
Nevoia de schimbare
Revin si particularizez. Românii sunt dornici sa-si asculte ilustrii artisti care activeaza în strainatate, „pe viu“, în salile noastre, în spectacole, fara microfoane. Ca pe vremuri, când îi aveam pe Nicolae Herlea si Elena Cernei în transmisii directe radiofonice de la Metropolitan, dar îi ovationam de nenumarate ori pe iubita scena a Operei bucurestene. Unii (nu multi) dintre cântaretii de astazi au înteles dezideratele melomanilor nostri. Altii, din toate categoriile de vârsta, sunt înca rezistenti. S-au invocat diverse motive… lipsa invitatiilor din partea forurilor de concerte si spectacole (partial adevarat), lipsa banilor pentru onorarii, programele aglomerate ale artistilor, facute pe multi ani înainte, ca si imposibilitatea ca acestia sa se plieze unui context, sa recunoastem, inferior calitativ marilor scene internationale.
Ei bine, cred ca totul este solutionabil. Si invitatii se pot lansa (si s-au lansat pe diverse cai), si bani se pot gasi (desigur, tinând cont de contextul economic al României, coroborat cu renuntarea la ambitiile ca platile sa fie ca în Dubai sau la Scala, spre pilda), si nivelul calitativ poate creste spectaculos în prezenta unor mari oaspeti (ansamblurile indigene au dovedit-o cu diverse prilejuri, cele mai recente si concludente exemple fiind doua memorabile spectacole cu „Evgheni Oneghin“ pe scena Operei Nationale bucurestene), si programarile se pot face cu grija, tinând cont ca „ferestre“ se gasesc oricând. Navigând pe Internet, oricine poate constata ca aglomerarile artistilor nostri nu sunt chiar atât de dense si, cum teatrele lirice românesti îsi anunta cu mare întârziere afisele stagiunilor, se pot strecura din timp asemenea spectacole-eveniment.
Totul este sa existe dorinta „politica“ de ambele parti, atât a managementului teatrelor, cât si – mai ales – a cântaretilor si dirijorilor.
A oferi publicului românesc doar „conserve“ este un mare pacat. A le justifica în detrimentul auditiei „pe viu“ este unul si mai mare.
Ce se va întâmpla? Pâna la îmblânzirea spiritelor, ne multumim cu CD-uri si DVD-uri, cu filme si transmisii televizate. Nu e rau, dar, personal, îmi exprim speranta într-o schimbare. Nu mai e timp? Sustin contrariul, desi sa nu uitam ca vârsta biologica înainteaza, forma artistica se diminueaza, éclat-ul scade si cântaretii însisi se vor feri sa mai apara în fata publicului românesc, stiut ca foarte pretentios si, în plus, sensibilizat de refuzuri sau repetate eschive superficiale. Ce distributii minunate s-ar putea alcatui în România cu marii nostri artisti care activeaza în strainatate! Nivel de Scala, Opera din Viena si Covent Garden! Am fi de invidiat si cu adevarat europeni. Doamne ajuta pentru gândurile cele binevoitoare si generoase!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper