De pe soclul lui Caragiale, inapoi in Parlament

Un articol de IONUT VULPESCU

Daca ar fi sa ne jucam putin cu tipologia lui Caragiale, ca tot suntem in anul si lumea lui, situatia in care ne aflam acum poate fi descrisa destul de usor. Cetateanul Turmentat, iesind de la Tipatescu, incearca sa ajunga la sectia de votare spre a-si rezolva, in fine, enigma („Eu cu cine votez?“). El ajunge la o intersectie, unde sageata care indica sectia il indeamna sa o ia pe o anumita strada. Desi consiliat sa o ia pe acea strada, Cetateanul Turmentat o ia insa in directia opusa. Dupa un timp, nu numai ca nu ajunge la sectia de votare, dar se rataceste intr-o fundatura, in afara orasului. In loc sa se acuze pe sine, ca nu a respectat nici sageata indicatoare, nici sfaturile, Cetateanul Turmentat da vina pe… politica. Si ii pune pe toti in aceeasi oala si ii acuza in bloc, si pe unii, si pe altii, de impasul in care se afla.
Motivul pentru care am recurs la tipologia lui Caragiale este evident pentru oricine a urmarit, fara partinire sau macar fara orbire, ceea ce se intâmpla, de trei saptamâni incoace, in spatiul simbolic al Pietii Universitatii. Simbolic de doua ori: in primul rând, pentru ca aici s-au mai petrecut evenimente semnificative in istoria noastra recenta, si in al doilea, deoarece, spre deosebire de Piata Universitatii din 1989-1990, cea de acum sta, vrând-nevrând, sub ochii lui Caragiale. Controversata compozitie instalata in fata Teatrului National, care reprezinta sculptural opera caragialiana, contempla seara de seara infruntarea intre adevar si minciuna, intre disperare si manipulare, si furnizeaza participantilor pietre si posturi de observatie. Ceea ce nu inseamna, Doamne fereste!, ca protestele, disperarea si devotamentul celor din Piata trebuie considerate ca facând parte din decorul teribilului monument.
Nu: nu din acel Caragiale, buf si grotesc, fac parte manifestantii de buna-credinta. Ci dintr-un alt Caragiale, care, cu o cutremuratoare luciditate, ne avertiza in 1906: „Urmasii nostri vor plânge, caci noi am râs destul“.
Râsul in România s-a transformat, oficial, in hahaiala, de vreo câtiva ani incoace, dar predictia lui Caragiale, departe de a fi infirmata, a devenit o definitie mereu valabila a societatii românesti. Hahaiala nu este un semn ca urmasii celor care au râs destul continua sa râda. Aproape totul e de plâns in România. Si când totul e de plâns, ce mai e de facut? Când institutiile statului se comporta ca agentii electorali ai lui Pristanda, riscând sa fie confundate cu mascaricii nereusiti de pe soclul amintitului „munament“, mai putem iesi din logica lui Caragiale?
Caci, in avertismentul lui Caragiale, râsul pus sub acuzatie nu e râsul sanatos provocat de o gluma buna, ci luarea in râs a oricaror chestiuni serioase, a solutiilor competente si a regulilor. Bref, o hahaiala avant la lettre. Or, de vreme ce nu politica ne-a dus aici, ci hahaiala, nu e cazul sa abandonam politica, dupa cum ne indeamna unele pancarte agitate de jandarmi in civil. Iesirea din criza in care incompetenta si hotia au adus politica româneasca nu poate fi gasita tot in grobianism si cinism, ci in politica. Din aceasta dilema nu putem iesi. Si nici nu trebuie.
Pentru ca orice alta solutie, din afara politicii, chiar de ar aduce o  detensionare de moment – de care ma indoiesc –, ar produce daune enorme in timp. O pseudo-solutie, fie ea iacobina sau bizantina, de autoritate nedemocratica sau de „mica intelegere“ pe sub masa, ar compromite ideea ca buna administrare a tarii este rezultatul aliantei dintre idei bune si politicieni responsabili. A asimila buna guvernare cu „reforme“ ce izvorasc dintr-o „vointa geniala“ (iar nu din studiu onest, competent si responsabil), „reforme“ impuse cu parul unei natiuni ce le respinge, este suprema iresponsabilitate a politicianului.
Intr-o natiune pasionata de politica, asa cum e natiunea noastra, e de altfel curata demagogie sa afirmi ca nu e posibila o politica buna si ca nu exista buni politicieni, doar pentru ca tu, dupa ce ai instalat câte un Pristanda in fruntea fiecarei institutii fundamentale a statului, ii pui sa se ciomageasca intre ei, ca sa nu uite sa-i ciomageasca pe aceia care nu gândesc ca ei. Exact ca sus-pomenitul Cetatean Turmentat, Presedintele României, alaturarea celor doua sintagme este, desigur, un capriciu al fictiunii, refuza evidenta, intoarce spatele cifrelor si dovezilor, dupa care se mira ca realitatea il respinge mai ceva ca o cancelarie occidentala si, in consecinta, nu gaseste ceea ce cauta.
De fapt, toata tara a devenit o scena in care oamenii isi plâng de mila, contemplând distanta enorma dintre sperantele care le-au fost insuflate, cu cinism si demagogie, in 2004 si 2009, si napasta care i-a lovit, pe cât de neasteptat, pe atât de cumplit. Napasta asta este produsul  ultimilor 3-4 ani, in care solutia politica a fost refuzata cu indârjire. Nu ca dupa Revolutie am fi fost ocoliti de napaste, dar exista si la acest capitol niste ierarhii. Consecinta este pierderea sperantei, evidenta pentru oricine contempla cu ochi limpezi realitatea de azi si o compara cu cea din trecutul recent. Pierderea sperantei este devastatoare pentru moral si pentru clarviziunea necesara proiectarii viitorului, intr-o lume care seamana tot mai mult cu un razboi nedeclarat.
Pierderea sperantei, rezultând din blocajul politic si constitutional total – pentru cã un rol in naratiune il joaca si institutia menita sa asigure interpretarea pozitiva a Constitutiei, nu numai Turmentatul! –, mai produce o mutatie grava, ce risca sa anuleze toate progresele inregistrate, in ordine politica, dupa 1989. Pierderea sperantei legitimeaza, ne place sau nu, violenta si formele de manifestare politica neprevazute de lege, daca nu de-a dreptul ilegale. Deoarece violenta este nelegitima numai din punct de vedere politic, democratic si juridic. Din punct de vedere organic, ea este justificata de obligatia morala a omului de a supravietui si de tendinta lui naturala – recunoscuta in unele Constitutii – de cautare a fericirii. Când blocajul politic este total, când regulile democratice sunt incalcate, iar justitia devine un instrument de manipulare si conducere autocratica, legitimitatea organica a violentei nu mai poate fi stavilita de nimic. In nici un caz de postari tembele pe bloguri sau de revocari de ministri ce nici nu trebuiau numiti. Este ceea ce risca sa se intâmple, la o scara mult mai mare decât in ultimele doua saptamâni, in viitorul apropiat sau in eventualitatea unei noi crize economice in Uniunea Europeana.
Iata de ce tin sa afirm ca România poate fi guvernata bine, daca se revine la o abordare politica (se-ntelege, de natura democratica si constitutionala). Daca se revine la dezbaterile in Parlament, refuzate cu desavârsire in ultimii trei ani. Daca inceteaza politica Puterii de racolare de majoritati in afara votului, care impiedica si celelalte partide sa demareze o operatiune de selectie a valorilor, pe alte criterii decât cele care au dat atâtia „alesi ai neamului“ santajabili. Daca se incepe o opera – recunosc, migaloasa si nespectaculoasa –, de administrare a tarii.
Pâna la urma, este suficient ca natura ilegitima a actualei majoritati sa fie recunoscuta, cu toate consecintele ce decurg de aici, pentru ca lucrurile sa inceapa sa mearga mai bine. Daca nu te mai preocupa sa nu votezi impotriva guvernului, ai mai mult timp sa te gândesti daca nu cumva indicatorul pe care scrie „Sectie de votare“ e pus acolo tocmai pentru a-ti arata directia cea buna.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper