Ce frunza-n vânt suntem!

Un articol de GEORGE APOSTOIU

În Consiliul de Securitate s-a înregistrat înca un esec al bataliilor pentru pace. De data asta, pentru pace în Siria. Cei cinci membri permanenti si alti zece membri nepermanenti au negociat (aici se potriveste verbul „a negocia“, altfel banalizat de mass-media pâna a-mi repugna din si folosirea lui la locul potrivit), saptamâni bune pentru adoptarea unei rezolutii de condamnare a presedintelui Bachar Al-Assad si a masacrelor armatei siriene. Ar fi fost un avertisment sever pentru un dictator care nu vrea sa ia aminte la lectiile administrate lui Saddam Hussein în Irak, lui Ben Ali în Tunisia, lui Hosni Mubarak în Egipt, lui Muammar Gaddafi în Libia. În cazul acestora, tot în urma unor negocieri, Consiliul de Securitate al ONU reusise sa adopte rezolutii care acopereau moral, politic si juridic masurile ce urmau sa fie întreprinse împotriva lor. Rusia si China au amendat, au subtiat cât au putut acele rezolutii dar, în final le-au aprobat. Comunitatea internationala, cum le place unor analisti sa numeasca întelegerile la care cad cei cinci membri permanenti ai Consiliului de Securitate, se manifesta solidar chiar si pe o platforma minimala. Era bine si asa. Acum, proiectul de rezolutie în chestiunea siriana urmarea sa puna capat represiunii armate din Siria. Liga Araba initiase o misiune de mediere la Damasc în urma careia întocmise un plan privind tranzitia acestei tari catre un sistem politic pluripartit care fusese integrat ca parte a proiectului de rezolutie. Textul nu convenea în aceasta forma Moscovei care a informat ca doreste sa faca un demers pe lânga Assad înainte ca proiectul sa fie supus la vot. Între timp, fortele guvernamentale siriene au reprimat sângeros o manifestatie a opozitiei în localitatea Homs. Potrivit BBC, este vorba de un adevarat masacru în timpul caruia au fost ucisi 260 de oameni. Votul în Consiliul de Securitate a fost precipitat, în alegerea momentului acestuia, probabil, s-a contat si pe o reactie emotionala la masacrul din Homs. Rusia si China au blocat, cel putin deocamdata, rezolutia. Pretextul: proiectul nu era echilibrat. Reprezentantul Chinei în Consiliul de Securitate a sustinut ca adoptarea proiectului este contra-productiva si nu ar rezolva problemele Siriei. Rusia, care urmarea sa împarta vina lui Assad cu cea a opozantilor, a fost vexata, în plus, si de faptul ca nu a fost asteptat rezultatul demersului pe lânga Assad. Dar cine are chef sa asiste impasibil si sa vada cum „competitorul“ ia singur potul! Asa se face ca, pentru a doua oara, Moscova si Beijingul au respins tentativele de condamnare a regimului lui Assad, folosindu-se de dreptul lor de veto. Un drept devenit suveran într-o organizatie internationala. Noi, restul, suntem frunza-n vânt. Cum frunza-n vânt am fost ori de câte ori alti membri ai Consiliului de Securitate s-au folosit de acelasi drept de veto si au împiedicat sa fie pusa lumina pe atâtea alte vinovatii în conflictele sau în razboaiele care nu se mai termina.
Merita sa cunoastem mai bine ce s-a vrut în cazul Siriei, dar si reactiile protagonistilor dupa respingerea rezolutiei, chiar daca rezultatul este unul de etapa, cum se spune în diplomatie.
Lumea araba a dezvoltat de mult si constant confruntari între marile puteri. Ceea ce se întâmpla tine de reechilibrarea polilor de putere, nu de reechilibrarea situatiei din Siria. Acest statulet din Orientul Apropiat are frontiere cu Turcia, Liban, Israel si Iordania si se afla în vecinatatea Iranului si a Irakului. O regiune în care reasezarea intereselor de tot felul se suprapune cu mostenirea unui trecut colonial tulbure si se încurca în drumurile petrolului. Tinuta ceva mai departe de conflicte, i-a venit si Siriei rândul sa intre în turbulente. De unde si preocuparea de a fi gasita o cale de punere a conflictului sirian sub controlul ONU. Dupa negocieri între marile puteri reprezentate în Consiliul de Securitate, doua tentative de adoptare a unei rezolutii au esuat. Deocamdata. Cel de al doilea proiect urmarea sa condamne represiunea în Siria si sa ceara presedintelui Assad sa degajeze terenul. Se spune ca i s-au dat mai multe variante de gazduire linistita. Nu a acceptat. Nu a fost corect nici cu Liga Araba când a promis ca accepta planul de tranzitie pe care l-a încalcat cu cinism imediat. Problema a trebuit sa ajunga din nou în Consiliul de Securitate. Batalia pentru rezolutie a fost reluata. Spre deosebire de situatia din Libia, Moscova nu mai cade usor la învoiala si vrea sa ia frâiele în mâna pentru ca Siria este un client vechi la armamentul rusesc. Occidentalii au si ei interese în regiune: militare, economice, strategice. Sunt destule motive, iata, ca furtuna din Siria sa nu se opreasca prea curând.
Înainte de supunerea la vot a proiectului de rezolutie, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, îsi informase partenerii ca se va duce la Damasc pentru a-l întâlni pe Assad. Într-un interviu dat canalului de televiziune „Rossia“ înainte de a parasi Moscova, el a precizat ca proiectul „nu convenea deloc“ Rusiei si ca a trimis secretarului de Stat Hillary Clinton modificarile dorite de Moscova; în scrisoare îsi exprima „speranta ca proiectul de rezolutie nu va fi supus la vot“. Lavrov a anticipat ca supunerea acestuia la vot „va produce un scandal“ la ONU. Premonitie!? În drum spre New York, el s-a oprit la München unde a participat la o conferinta de securitate la care a mai adaugat: „Eu nu spun ca rezolutia este sortita esecului…Îi voi vorbi despre aceasta doamnei Clinton“. Pe fond, Rusia si China se opuneau unei rezolutii prin care se cerea debarcarea presedintelui Assad. Dintr-un comunicat al Ministerului rus de Externe, vizita la Damasc a lui Lavrov avea ca scop „convenirea unei solutii de iesire pasnica din conflict“. În interpretarea ziaristilor de la AFP, Rusia încerca sa atenueze formularile severe din proiectul de rezolutie printr-o „echilibrare“ lingvistico-diplomatica ce presupune punerea pe acelasi plan a vinovatiilor. Adica sa fie condamnate atât masacrele armatei siriene si abuzul de putere de care se face vinovat Assad cât si violentele opozitiei. Ceea ce Washingtonul nu a acceptat. Moscova, ca si Beijingul, au opus vetoul si proiectul de rezolutie nu a trecut.
Sa urmarim reactiile la votul proiectului asa cum au fost retinute de publicatiile occidentale:
Alain Juppé, ministrul francez de Externe: autoritatile siriene „au facut înca un pas salbatic bombardând localitatea Homs… Este „urgenta iesirea Consiliului de Securitate din tacerea lui fata de denuntarea autorilor crimei… Comunitatea internationala trebuie sa recunoasca si sa sprijine dreptul poporului sirian la libertate, securitate si la alegerea viitorului lui politic…Cei care vor împiedica adoptarea unei astfel de rezolutii îsi iau o grea responsabilitate în fata istoriei“.
Hillary Clinton, secretar de Stat: era timpul ca ONU, Consiliul de Securitate „sa actioneze în forta“ în privinta Siriei. Vetoul „face responsabile“ China si Rusia pentru violentele comise la Homs“.
William Hague, ministrul britanic de Externe: Rusia si China „au abandonat“ poporul sirian opunând veto-ul în Consiliul de Securitate prin care se cerea condamnarea represiunii sângeroase din Siria.
Martin Schulz, presedintele Parlamentului European: votul Rusiei si Chinei din Consiliul de Securitate este regretabil; regimul Assad nu mai are nici un fel de legitimitate; el a cerut retragerea imediata a sprijinului dat lui Assad de fortele armate siriene.
Declansata mai târziu decât cele din Tunisia, Egipt si Libia, miscarea de rezistenta siriana intra în „regulile dominoului“ aplicate pentru eliminarea dictaturilor din statele arabe. Experienta din respectivele state nu a fost un sfetnic bun pentru presedintele Bachar Al-Assad. El a preferat „modelul libian“ al lui Gaddafi. Ca si Gaddafi, Assad a recurs la represalii armate, în ciuda tuturor sfaturilor si a avertismentelor care i s-au dat. Liga Araba a intervenit pentru mediere dar Assad a trisat si si-a încalcat promisiunile de cooperare pentru asigurarea tranzitiei. Opozitia a continuat sa fie reprimata, populatia civila sa suporte represalii. Esecul Ligii Arabe impunea o actiune mai ferma iar aceasta nu putea veni decât prin antrenarea autoritatii ONU si a Consiliului de Securitate. Potrivit Cartei, unul dintre scopurile fundamentale ale ONU este „de a mentine pacea si securitatea internationala si, în acest scop, de a lua masuri colective eficace pentru a preveni si a înlatura amenintarile la adresa pacii, de a reprima orice act de agresiune sau/si orice alta încalcare a pacii“. (Carta, cap. „Scopuri si principii“, art. 1). Consiliul de Securitate, la rândul lui, potrivit aceleiasi Carte, „constata existenta unei amenintari contra pacii, a unei încalcari a pacii sau a unui act de agresiune si face recomandari sau decide ce masuri vor fi luate… pentru mentinerea sau restabilirea pacii si securitatii internationale“. (Carta ONU, art. 39). Am dat in extenso prevederile legale pentru care Consiliul era îndreptatit sa intervina printr-o decizie proprie sau printr-o recomandare pentru Adunarea Generala. Conflictul sângeros din Siria constituie, în plus, un pericol la adresa pacii în regiune. ONU se dovedeste neputincioasa. Mecanismul decizional instituit cu mai bine de o jumatate de secol în urma, prin care un membru plin al Consiliului de Securitate poate, prin veto, sa blocheze reglementarea unui conflict este caduc. La atâtia ani dupa razboi, acest mecanism ne face frunza-n vânt. De aceea, secretarul general Ban Ki-moon a avut dreptate sa afirme ca votul din Consiliul de Securitate în chestiunea siriana „slabeste rolul ONU“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper