Câstigatorii nu arata ca noi

Un articol de FLORI BALANESCU

Vasile Baghiu, Depresie, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012

 

Depresia „se ia“, „se da“, este un flagel sau un virus sezonier? „Depresia“ lui Vasile Baghiu sigur se ia, este ca o boala pe care o cunosti foarte bine, pe dinauntru si pe dinafara, mai ales din înserarile inefabile si din noptile în care ai fost atât de apasat(a), dar ai gasit în tine puterea de a merge si în ziua urmatoare, impunându-ti sa crezi ca peretii încaperii sunt replici ale lui Don Quijote si ca nu esti atât de singur(a) pe lume.
Volumul semnat de Vasile Baghiu debuteaza cu un poem ce insufla calm, în ciuda greutatii sale semantice. Autorul stapâneste nu doar teoria psihanalitica, dar si experienta supusa analizei, el scrie traind si supravietuieste scriind. Mai stie ca pentru un experiment de tip freudian e nevoie de (macar) doi:
„Investigarea melancoliei de catre Freud pune în lumina/ aceste tendinte generale maniaco-depresive sau schizoid-depresive/ pe care le resimt si în mine în doze suportabile, omenesti,/ însa nimic nu limpezeste gândul negru de noapte care/ ma mentine în sforul cel mare al bolii,/ tragându-ma spre adânc, turbulenta unui sentiment/ de vinovatie, probabilitatea de a fi aici si aiurea/ în acelasi timp, ca în filmele sf sau – mai bine -/ ca în poemele himeriste de demult, dinainte de faza turistica./ (…) / Îmi vei lua apararea/ când nimeni nu va mai fi de partea mea în dezbaterile toropitoare?/ Tu esti o protectoare discreta, în viata si în poezie,/ oriunde pasii ma poarta spre incursiune temerara, riscanta,/ în teritoriile ostile ale vietii libere de orice promisiune,/ în cadrul potrivit al conventiei ce ne mentine membri/ ai vreunui grup în care ne place sa ne stim parte, sau/ în cluburi de tipete si distractii peste limite suportabile.“ („Ecuatia secreta“)
Maniera de a spune lucruri pe întelesul unei majoritati relative (care stie cine a fost Freud si cu ce se ocupa el), pe un ton calm, liniar, cumpanit, atrage deseori remarci negative, tocmai dinspre aceiasi pretinsi întelegatori, care au fost obisnuiti la scoala si în familie cu ritmul si rima à la Cosbuc sau Goga, cu „adevarurile simple“, pipaibile ale vietii si naturii. Sau, dimpotriva, cu poeti mai recenti, carora le lipseste „organul“ pentru a fi în raspar cu corectitudinile de toata mâna. Coborârea în tainitele speriate ale eului s-ar putea sconta, însa, cu ceva pierderi. În cazul poetului Vasile Baghiu aceste piederi sunt asumate din start, deoarece omul si intelectualul cu acelasi nume stie ca „paralela cu scene din romanele cu subiecte istorice/ e binevenita“: „…A te scufunda/ în durere pare/ o alegere constienta, dar este mai mult abandon de sine,/ o trecere dintr-un pavilion în altul, pe întuneric,/ la sanatoriu, cu halatul alb descheiat si fluturând/ de o parte si alta,/ himeric, pe deasupra oricarui tip de imaginatie. Vei scrie/ pentru mine o scrisoare de mâna/ ca si cum nu ai sti în ce data suntem?“ („Foaie de temperatura“).
Starea din care scrie poetul este ca un puzzle al ipostazelor bolii, pe care el însusi le-a verificat în timp, dar nu singur, ci cu martorul-pereche, femeia care îl însoteste de-a lungul întregului traseu „depresiv“, si pe care o angajeaza printr-o continua interogare: „Avantajul unei situatii de boala este convietuirea/ cu tine însuti, desi mai degraba ai prefera uneori sa stati cât mai/ departe unul de altul si fara posibilitatea/ de a va vedea des. Esti multumita de felul în care/ au evoluat lucrurile cu noi în ultimul timp?“ Desi „toti se feresc sa vorbeasca despre asta“, marturisitorul acestei „Depresii“ stie ca un om e capabil sa înteleaga durerea (altuia, a comunitatii) si sa o transfigureze în memorie comuna: „Avansarea în teritoriile parasite de speranta ale bolii/ se face dupa o metoda verificata de mai multe/ generatii în sir“ („Metoda verificata“).
Citind poem dupa poem, devine aproape imposibil sa citezi doar unul. Cartea ar trebui citita integral, cu voce tare, poate chiar în Piata Universitatii acestui prevestit catastrofic an 2012. Dedublat, Baghiu este tras de o mâna de catre poetul sensibil, de cealalta, de catre omul cetatii prabusite, la fel de sensibil la soarta alor sai, cu care nu poate întemeia un club al depresivilor, pentru ca depresia, nu-i asa, este o afectiune ce se petrece în solitudine, ca si moartea. Dar Baghiu gaseste mereu tonul si coerenta potrivite: „Nu este deloc întelept/ sa pozezi în victima, pentru ca nu traim în tara milei,/ ci într-un judet al disperarii,/ unde cinismul e lider, bataia de joc secretara/ pe probleme de/ aparare, iar metafora o reprezentanta/ vigilenta a publicului“ „(Judetul disperarii“). Mai departe: „Când nu-mi apartine initiativa sunt model/ de stat deoparte, cuminte,/ supus unei ordini subîntelese. Pot sa ma prezint/  chiar mai bine,/ dar e ok si asa, oricum, numai sa scap de loviturile/ prin surprindere pe care viata le aplica programat“ („Partea buna a vietii“).
Depresia lui Vasile Baghiu ia uneori turnuri neasteptate, devenind o rezerva strategica pentru luarea în raspar a defetismului românesc, alimentat de gargara propagandistica din toate vremurile: „…Prins în plasa melancoliei, pot fi învins,/ pentru ca orice slabiciune/ mai poate fi dusa pe picioare, numai/ tristetea provocata de acel dor românesc nu,/ numai melancolia neagra si pastoasa, venita din locuri necunoscute în care/ nu am fost niciodata, nu,/ numai privirea ratacita pe strazi din orase straine nu./ (…)/ însa noi nu traim în regatul proverbelor de consolare,/ ci în tara promisiunilor de viitor,/ în care copiii nostri vor trai mai bine,/ iar nepotii chiar mai bine, si tot asa,/ din generatie în generatie“ („Tara promisiunilor de viitor“).
În aceasta tara cu un prezent perpetuu ce traieste în viitor ca într-o casa fara ferestre, lipsita de trecut, pe care „elitele“ îl recunosc doar în masura în care pot face alimentarea cu combustibil propagandistic, poetul îsi ofera câte „Un bonus de speranta“ („De fiecare data când cineva face anunturi serioase/ despre viitor, / încerc sa nu-mi modific programul. Ai vazut cât de usor/ se pot aduce în fata lucrurile care stau/ pe rândurile din spate, draga mea?“), dar numai „…atât cât permite atmosfera/ si cât de dispusi/ mai sunt toti cei ce înca în inimile noastre au locuri/ de prieteni“ („Un bonus de speranta“).
Titlurile poemelor construiesc din mers, de la sine: „Efect de apropiere“, „Tot ce vine din urma“, „Surdina“ („Ma pot astepta la orice, ma pot întoarce la proza/ sau alte specii de viata, pentru ca mi se impune/ o revenire de pe un drum pe care începusem/ sa merg chiar bine.“), „Proba de viitor“ („…Iar tremurul vocii, când vrei sa spui/ adevarul cel incomod, e de aici din lumea noastra umana,/ e din perimetrul perfectiunii, din scoala supravietuirii.“), „Vina este undeva la mijloc“ („Îmi lipseste sanatoriul/ si recunosc – nu cu jumatate de gura – ca vina/ este undeva la mijloc, între dorinta de a fi ceva ce nu am mai fost/ si placerea acomodarii în spatiul predestinat al morbiditatii târzii“), „Bursa nefericirii“ („…Un câstigator nu arata ca mine./ Este nevoie de multa pasiune pentru a aduna/ auto-excludere, dusmanie de sine,/ sabotarea oricarui semn de progres personal,/ trecerea lejera la un nou sistem automat de înregistrare/ a persoanelor predispuse la stilul de viata imaginar“), „Din tot ce nu se potriveste cu nimic“, „Perspectiva de invidiat“, „Ce se pregateste din umbra“, „Depresie“ („ iar daca dai semne de graba toate iesirile se închid automat,/ iar lifturile se blocheaza, în asa fel încât/ nicaieri nu se mai poate pleca/ si de niciunde nu se mai poate/ face cale întoarsa, cum nici ramânerea pe loc nu devine/ o optiune demna de luat în seama, ceea ce restrânge alternativele/ la una singura, si aceea pe termen limitat“) si atâtea altele.
În poemul „Mai bine“ îl recunoastem întrucâtva pe acel Vasile Baghiu care semneaza în nume propriu apeluri si proteste publice, exprimând în egala masura revolta fata de nedreptati politice si sociale si fata de conformismul „diplomatic“ al breslei: „Mai bine sa nu spui tot, ci sa topai în jurul/ punctelor de vedere eclectice, alese din atâtea,/ de departe mai interesante si mai legate de viata asa cum e,/ alergând dupa atitudini prietenoase si zâmbete,/ pe drumuri care nu duc nicaieri, gasind cel putin/ acel înteles deloc usor de explicat, mai mereu inaccesibil,/ chiar aprope de râu unde oameni necunoscuti/ se bucura de clipa în plina lumina.“
Vasile Baghiu trece din partea „maladiva“ a existentei sale – în care stapânesc melancoliile, nostalgiile, nemultumirile, revoltele firii, depresiile – în cea „normala“, sociala, administrata de reguli si legi respectate tacit, asa cum se trece din noapte în zi, uneori cu vise mai limpezi ori mai încifrate, alteori cu relevante cosmaruri. Forma sa de exprimare este aceasta poezie ce scruteaza deseori adânc în cititor, facându-l sa dea pagina dupa pagina, nerabdator sa gaseasca infirmari sau confirmari ale propriilor treceri prin circuitul vietii si mortii.
„…Poezia nu poate sa ofere protectie, în ani când/ timpul nu este prietenos“. Si noi stim bine asta, chiar daca putini recunoastem si chiar si mai putini acordam credit unui poet ca Vasile Baghiu, în acesti ani, deveniti decenii, orbecaind printre cadavrele mai mult sau mai putin simbolice ale ideologiei. Poetul „Depresie“-i este în cautarea simplitatii, „în pofida impactului ei dureros“ („Motorul-poezie“), constient ca „Zâmbetul ar putea sa nu fie suficient“, desi experienta l-a învatat „ca este necesar pentru a avansa“ („Am învatat din experienta“).
Eu scriu despre poet asa cum îl descopar în poezia lui, dublat de un intelectual cu principii etice si morale subliniat conturate, recognoscibile în mediile literar si civic. Despre poezie, fara sa tina cont de omul care a scris-o, vor scrie criticii. Unii critici. Poetul Vasile Baghiu este fidel memoriei sale si ma întreb (fara sa astept raspuns, îl stiu) daca nu asta conteaza cu adevarat: „Memoria e vraiste, parazitata securistic, statistic,/ multiculturalistic,/ artistic, si striga mereu în urma, copil care-am fost,/ sa ne întoarcem o clipa privirea, unde se vede mai clar/ si mai curând, poate, ca progresul nu este/ numai sa mergi înainte, ci mai ales sa faci pasi înapoi,/ ca viata nu este cum ai vorbi despre viata la o cafea,/ ci mai ales cum ai trai propria viata în zilele vietii tale de azi, ca moartea nu este numai o linie/ sub care se opereaza calcule aritmetice iscusite, ci mai curând o linie de start pentru întrecerea/ fara miza si fara finish“ („Viata nu este cum ai vorbi“). Da, viata este cum ai face, nu doar vorba, nu doar forma, „invidii si gelozii omenesti“, cedari, taceri sau „Crize puse pe îngrasat“ – cam acesta fiind inventarul ultimilor douazeci si doi de ani, ce-si trag seva din antedecembrism („din ropote de aplauze se trece usor în rapait de bocanci pe strazile/ odinioara potrivite pentru plimbari,/ din povesti de adormit copiii/ se face transferul la marile romane cu aerul ca asa trebuia sa se întâmple“ – „Crize puse pe îngrasat“).
O imagine perfecta pentru a da chip depresiei este construita de poet tot în poemul „Crize puse pe îngrasat“, caci se pare ca de la o vreme numai crizele ne mai tin pe unii dintre noi lucizi, în stare de veghe, în aceasta lume globalizata, în care identitatea este tot mai mult o aparenta salvata: „…crize puse pe îngrasat numai pentru/ cei ce sunt în fiecare secunda pe faza, în fine, tristeti/ ca la carte, / cu tot cortegiul de simptome care permit/ o încadrare corecta/ în patologic, de unde nici nimeni nu te mai scoate,/ de unde nici nicaieri nu mai poti pleca,/ unde ramâi gânditor,/ apasat, învins, întors cu spatele la lumea care nu întelege/ nimic din ceea ce traiesti/ în timpurile noastre contemporane“.
Este, în opinia mea, poemul ce trebuia sa încheie acest consistent volum de poezie. „Depresie“ este un zoom peste starea de fapt a firii noastre în al doilea deceniu al secolului XXI.

Un comentariu pentru “Câstigatorii nu arata ca noi”

  1. februarie 17, 2012 la 1:03 pm

    Cu tot respectul pentru stilul adoptat de poetul Baghiu si cu riscul asumat al versului clasic,imi ingadui sa-mi exprim aici „Depresia”
    Daca eu sunt acesl ce sunt acum / nimic mai mult,nimic nici mai putin / E clar si evident ca umbra sum / Si e exclus ca altul sa devin //Desprins de sensu-mi existential / Si de vigoare suflului vital / Ma irosesc ca paiul dus de val / Golit de orice puls esential // Nimic nu-mi da substanta si nimic / Nu ma sustine om intreg sa fiu / Nimic nu-mi da temei sa ma implic / Mai mult decat nisipul din pustiu // Asa cum sunt,doar umbra unui vis / Ne-nstare de nimic,nimic nu fac / Sunt elementul cel mai compromis / Al unei lumi ce mi-a venit de hac.
    Cam asta ar fi problema.Se poate ceva mai tris si adevarat ?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper