Anul 1840

Un articol de C. STANESCU

Când „mesianicul utopic“ Grigore Alexandrescu dedica noului an 1840 cunoscuta lui poezie elegiaca, sceptica si dezabuzata de care, dupa socoteala lui Nicolae Manolescu, ne despart treizeci si patru de lustri, „mesianicul pozitiv“ si cel mai constructiv pasoptist, Mihail Kogalniceanu, increzator in anul ce vine si in cei urmatori, pune la cale programul si izbuteste sa scoata de sub tipar primul numar din „Dacia literara“. In numarul sau jubiliar (100-101, respectiv 1-2/2012), „Dacia literara (re)publica celebra „Introductie la „Dacia literara“„ a lui Mihail Kogalniceanu precum si documentele oficiale ce consfintesc nasterea si rapidul deces al revistei suprimate abuziv de cenzura anului 1840: e un contrast urias si pilduitor intre entuziasmul pasoptist al inceputului si brutalitatea taierii gâtului abia nascutei publicatii. Acest contrast indrituieste si confirma scepticismul cântaretului ruinelor, pesimistul si melancolicul poet Grigore Alexandrescu din „Anul 1840“. Un zid inceput si neispravit si „Dacia literara“ din 1840 – s-ar putea zice despre aventura din urma cu treizeci si patru de lustri a unei reviste plina de aspiratii. Dar ce inceput! In textul petitiei prin care cere sa i se acorde „invoirea“ de a edita noua si unionista revista tânarul de abia 23 de ani, efervescentul si constructivul Mihail Kogalniceanu, „roaga“ smerit si „dupa datorie plecat“ Secretariatul de stat „a-mi da trebuincioasa invoire“. Aceasta foaie, asigura el in preasupusa petitie, „va fi cu totul straina la orice interes politic, se va indeletnici numai cu literatura“ si, „fagaduind a fi urmator la toate regulele asazate pentru publicatiile periodice“, insista, cere si chiar roaga in formulele consacrate ale acelui secol ramas fanariot cel putin in forma, „pre inaltatul Secretariat de stat sa-mi deie si instructiunile trebuincioase spre a cunoaste care sunt datorintele, ce trebuie sa le pazesc catra cenzura, ca tipograf, ca editor si ca autor. Aceste instructii plecat le cer …“. Ceea ce inaltatul Secretariat si face cu vârf si indesat, putând stârni invidia si dorul de imitatie al tuturor formelor de cenzura sub care, cu plecaciuni mai mult sau mai putin perfide, a supravietuit cultura româna in cei 34 de lustri urmatori: „Cât pentru ceea ce se atinge de instructiile ce dumneata cei, lamuritoare de datoriile si regulele ce ai a pazi catra cenzura, Secretariatul de stat iti face cunoscut ca stapânirea, spre a opri imprastierea in public a ideilor si a principiilor primejdioase si crude, au socotit de cel mai mare folos asazarea unei cenzuri. Cenzura fiind deci menita a priveghea la toate lucrarile ce au a se da in public, a indrepta gustul, a inlesni pe drumul cel mai drept luminarea natiei, a opri orice poate fi impotriva religiei, impotriva moralului si impotriva legilor si asezamintelor tarii. Fiestecare individuu, ce lucreaza pentru public sau ca tipograf, sau ca editor, sau ca autor, este dator a-si lua incuviintarea cenzurii inainte de a-si imprastia lucrarea in public si insusi a o pune supt tipar“. Dupa ce-l asigura ca urmând „acestei regule niciodata nu vei ave a te teme de orice act arbitrar“, inaltatul secretariat il previne pe fostul „primejdios student“ (cf. G. Calinescu) asupra faptului ca „te vei sili a nu primi in coloanele Daciei decât aceia ce poate contribua la inaintirea literaturei, a civilizatiei, a ideilor sanatoase si a supunerei catra stapânitorul domn“, conditii in care „iti vei câstiga bunavointa ocârmuirei si multamirea compatriotilor“. Bunavointa ocârmuirei n-o va capata, decât din „ghenarie“ pâna in august 1840, dar „multamirea compatriotilor poate fi vie si sa dea roade si azi, când au trecut treizeci si patru de lustri. Dupa doar câteva luni abuzivul si ranchiunosul Mihail Sturza suprima revista: „Fiindca redactorul foii numita „Dacia literara“ in loc de obiesturi de literatura el s-a abatut in defaimari si prihaniri jignitoare bunelor rânduieli pe care se reazima sotietatea, ca intrând in particularitati de familie, s-au atins de anume persoane, pasind peste toata cuviinta, la care fiestecare din clasele sotietatii ar avea dreptate, incât au atâtat feluri de tânguiri si au dat prilej la intâmplari aparatoare din parte acelor obijduiti care foarte departe de a aduce un folos obstii, au ajuns a fi o pricina de scandal si de simtire invrajbitoare… si vazând, in sfârsit, ca aceasta foaie, din inceputul ei, culegând materiile sale din filele cele mai mârsave ale istoriei s-au nimicnicit si s-au facut vrednica de râs, incât desfiintarea ei ar fi fost un rezultat neaparat al displacerii cetitorilor“. Capodopera de stil veninos din cabinetul oricarei tiranii, aceasta „porunca domneasca nr.40 data la 23 august (!) 1840 pune ca intotdeauna ranchiuna, invidia, turnatoria si arbitrarul in spinarea „displacerii cetitorilor“. Smulsa din gura muta a „poporului suveran“, a maselor de „cetitori“, displacerea aceasta izbeste ca un buzdugan initiativele luminoase si actiunile democratice ale marilor vizionari si infaptuitori. S-ar putea spune ca in comparatie cu pesimismul realist din versurile melancolicului poet al „Anului 1840“ („Ici umbre de noroade le vezi ocârmuite / De umbra unor pravili calcate, siluite / De alte mai mici umbre, neinsemnati pitici. / Oricare sentimente inalte, generoase, / Ne par ca niste basne de povestit, frumoase / Si tot entuziasmul izvor de idei mici. // Politica adânca sta in fanfaronada, / Si stiinta vietii in egoism cumplit; / De-a omului marire nimic nu da dovada / Si numai despotismul e bine intarit“), increderea si optimismul cu care tânarul Kogalniceanu porneste la drum in promitatorul an 1840 sunt, ele, nerealiste, utopice si pâna la urma, chiar rizibile privite din perspectiva arbitrarului si interdictiei abuzive din porunca domneasca masluita si imbracata cu perfidie ieftina dar eficace in haina „displacerii cetitorilor“ jigniti in gusturile si asteptarile lor: nimic nou sub soare… Si totusi: ideile si nazuintele ce iau forme de program in „Introductie la „Dacia literara“„ vor ramâne deziderate capitale in toti lustri ce vor urma de atunci si pâna azi. Fara stropul de utopism al mesianicilor pozitivi, infaptuitori ai atâtor „inceputuri“ curmate si reluate la nesfârsit, nimic n-ar fi putut sa apara si sa insufle credinta intr-un viitor mai bun. Acesti „mesianici“ contrazic de fiecare data, cu fiecare „inceput“ ramas neispravit prin porunca domneasca, „incremenirea“ sau, cu vorba poetului, „impietrirea“: „Dupa suferiri multe inima se impietreste, / Lantul ce-n veci ne-apasa uitam cât e de greu; / Raul se face fire, simtirea amorteste / Si traiesc in durere ca-n elementul meu“. Providentiali, „mesianicii pozitivi“ apar si se manifesta impotriva „impietririi“, când „Raul se face fire“ si „simtirea amorteste“. Lasând la o parte pornirea pâna la un punct naturala spre scepticism si lamentatie in fata impietririi, un reflex pasoptist de incredere si optimism poate fi sesizat pâna si in cele mai inchise si „negre“ momente sau epoci istorice. Cu toata tristetea din meditatia romanticului visator si resemnat, a acestui „Young iesit din ruinele Târgovistei“, cum l-a numit Eliade, anul 1840, asteptat si privit de poet cu mefienta si foarte firave sperante, a fost un an fast, fie si considerat doar anul „Daciei literare“ a tânarului Mihail Kogalniceanu. Un tânar cu un rol politic capital in unirea din 1859, dar pe care o face mai intâi, ca intr-o repetitie simbolica, in scurta si glorioasa viata a „Daciei literare“ din 1840, anul tristetii lui Grigore Alexandrescu. Pe teren literar, tactica unionista a lui Kogalniceanu consta mai intâi intr-un omagiu adus predecesorilor din cele trei provincii românesti, cu „foile“ lor minunate dar locale. Cele mai bune foi ce avem astazi – spune el in „Introductie…“ – sunt „Curierul românesc“ al lui Eliade, „Foaia inimii“ a lui Barit si „Albina româneasca“ scoasa de Asachi: „Insa, afara de politica, care le ia mai mult de jumatate din coloanele lor, tustrele au mai mult sau mai putin o colora locala. „Albina“ este prea moldoveneasca, „Curierul“, cu dreptate poate, nu prea ne baga in seama, Foaia inimii nu este in putinta de a avea impartasire de inaintirile intelectuale ce se fac in ambele principaturi“. Sub „colora locala“ se pot intelege multe: nu doar localism ingust si orgolii regionaliste, dar si o anemica ori proasta administrare a valorilor spre un tel mai inalt, intrevazut cu o luciditate remarcabila de tânarul razvratit. Razvratit, dar respectuos nu doar din nevoi tactice cu predecesorii pe care se fereste da-i jigneasca. „O foaie, dar, care, parasind politica, s-ar indeletnici numai cu literatura nationala, o foaie care, facând abnegatie de loc, ar fi numai o foaie româneasca si prin urmare s-ar indeletnici cu productiile românesti fie din orice parte a Daciei, numai sa fie bune, aceasta foaie, zic, ar implini o mare lipsa in literatura noastra. O asemenea foaie ne vom sili ca sa fie „Dacia literara“; ne vom sili, pentru ca nu avem sumeata pretentie sa facem mai bine decât predecesorii nostri. Insa urmând unui drum batut de dânsii, folosindu-ne de cercarile si de ispita lor, vom avea mai putine greutati si mai mari inlesniri in lucrarile noastre. Dacia, afara de compunerile originale ale redactiei si conlucratorilor sai, va primi in coloanele sale cele mai bune scrieri originale ce va gasi in deosebitele jurnaluri românesti. Asadar, foaia noastra va fi un repertoriu general al literaturii românesti, in care, ca intr-o oglinda, se vor vedea scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, banateni, bucovineni, fiestecare cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul sau.“ Capodopera de diplomatie si tactica literara si culturala, „Introductia…“ lui configura cu aproape patru lustri inainte adevarata „unire in cuget si simtiri“ pe plan literar si cultural. Preocuparea lui si grija de a nu jigni si atinge orgoliile locale, pe care le dezaproba, sunt impresionante: coeziune si unitate mai presus de toate, impreuna cu respectarea ideilor, a limbii si a „tipului“ fiecarui component si participant la marea opera pe care o prefigureaza. Este cu siguranta mostenirea cea mai pretioasa pe care „Dacia literara“ a lui Mihail Kogalniceanu a pus-o la dispozitia urmasilor. La 150 de ani de la disparitia ei, o mâna de scriitori ieseni au initiat, in 1990, reaparitia „Daciei literare“. In „Cuvântul inainte“ al noii serii redactat de Val Condurache si Lucian Vasiliu, initiatorii precizeaza ca „noi nu re-editam istoria (…) nimeni nu se gândeste sa intre in rolul pe care l-a jucat Kogalniceanu. E mai usor sa inventezi o revista decât sa pleci, dupa un secol si jumatate, de la programul care a stat la baza literaturii noastre moderne. Ideea care ne calauzeste nu este imitatia. Noi nu refacem „Dacia literara“, ci, in prelungirea programului ei ne intoarcem la sursele spiritului critic.

Un factor esential de coeziune si dreapta judecata preluat din „Introductia…“ lui Kogalniceanu este principiul acestuia potrivit caruia „Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana“. Principiul acesta avertizeaza asupra intolerantei ruinatoare pentru singuratatea rodnica a dezvoltarii literaturii si a vietii literare oricâta „colora locala“ ar incapea in ele. Redactorii noii „Dacii literare“ avertizau inca din primul numar asupra noilor intolerante: „Disidenta a devenit un apanaj al talentului, colaborarea cu regimul – un semn de impostura. Numai judecata critica a operei poate aduce lucrurile pe terenul normalitatii. Ideal ar fi ca oamenii de litere sa fie constiintele timpului lor. Istoria ne demonstreaza ca aceste cazuri sunt mai degraba rare. Nu putem si nu avem dreptul sa citim literatura prin atitudinea civica a autorilor ei. Oricâta tristete si deziluzie ne-ar produce viata scriitorilor, priviti ca oameni, nu putem impinge judecata din planul vietii in planul artei“. Sau, cu vorbele concise ale lui Kogalniceanu, „vom critica cartea, iar nu persoana“. Este singurul criteriu a carui aplicare corecta impiedica scandalul si vrajba, pe scurt, intoleranta. In mesajele primite si publicate de „Dacia literara“ in numarul de fata revin adesea meritele revistei de a pazi legatul ramas de la Kogalniceanu, nepartinirea, obiectivitatea, echilibrul, judecata cartii. Dar concordia, conlucrarea, respectul reciproc si acel vis al ctitorului de la 1840 conform caruia revista va fi „un repertoriu general al literaturii românesti“ in care se vor vedea toti, ca intr-o oglinda, „fiestecare cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul sau“? Revista prestigioasa prin echilibru si stapânire de sine, „Dacia literara“ de azi poate fi un model si in aceasta privinta.    n
P.S. Cu exceptia „Convorbirilor literare“, care transmite un mesaj cald sub semnatura lui Cassian Maria Spiridon, mesagerii revistelor iesene absenteaza din acest numar aniversar al „Daciei literare“. Deocamdata.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper