„Iarna asta-i fix ca vara“. Piata Universitatii 2012

Un articol de ***

Romanii sunt frumosi. A doua saptamana in piata

CATALIN STURZA

Minus patru grade. „USL, PDL, aceeasi mizerie.“ Ludovic Orban a fost huiduit copios, si nu o data, ci de doua ori, în Piata. La fel a patit-o si Petre Roman. În unele zile oamenii se aduna mai greu, abia se strâng câteva sute de protestatari. În altele – precum cea de joi, în care are loc mitingul opozitiei – piata da pe dinafara si multimea reuseste din nou sa ocupe si carosabilul. Trei jandarmi care sunt mobilizati, zi de zi, la Universitate stau de vorba, sub protectia anonimatului, cu un tânar jurnalist. Interviul face ocolul Internetului: „Noi vrem proteste. Am vrea sa iasa un milion de oameni în strada, sa nu mai avem ce face!“

În zilele linistite, Piata are un aer de Woodstock. „Iarna asta-i fix ca vara.“ Baietii din galerii sunt mai putini si fac corp separat, topaie si încing câte o hora. Sunt foarte multi tineri, multi studenti, de ambele parti – si la Universitate, si la fântâni.

Pe partea cu fântânile, în jurul unui tânar cu o portavoce despre care se spune ca ar fi asistent la SNSPA, media de vârsta e undeva la 25 de ani. Acolo sunt prezente, seara de seara, feministele si ONG-urile cu Rosia Montana – care nu e de pomana! Pe partea cu Teatrul National, oamenii sunt ceva mai vârstnici: pe la prânz, primii care vin în Piata sunt revolutionarii si pensionarii, iar mai târziu le întaresc rândurile monarhistii.

E impresionanta creativitatea pietei, spontaneitatea e atuul principal. Sloganurile sunt care mai de care mai inventive. „Udrea, nu uita, tara nu-i poseta ta!“ Unele sunt adevarate hyperlinkuri, iar Piata întreaga e un intertext. Pe o pancarta scrie, simplu, „Afara ploua“. Cine stie, cunoaste. Pe partea cealalta, la fântâni, e un afis mare cu „Scoateti cultura din duba“. Piata îsi citeaza deja propriile evenimente memorabile!

Se împart, pentru prima oara, manifeste. Printre ele, unul inspirat, pe un fond rosu. Sunt probabil niscaiva neomarxisti hardcore în spate, dar textul merita citat: „Suntem tipii aia înca saraci si cuminti care zâmbim umil când veniti si tipati la noi: ca nu muncim, ca bem, ca facem prea multi copii si luam ajutor social, ca suntem tarani, curve sau doar saracani (…), ca nu întelegem cum functioneaza capitalismul, ca tara are o mare bogatie numita mâna de lucru. Iar poporul-mâna-de-lucru nu e bun daca: e educat, are drepturi, nu e umil. Faceti business cu vietile noastre. Într-o zi mâna de lucru o sa va strânga de gât.“
Nici unul dintre fluturasii astia nu ajunge pe jos. Ma gândesc la fluturasii electorali împartiti, pe la toate alegerile, în Piata Universitatii: în doua minute, Piata ar fi fost plina de ei. Acum, poti sa cauti mult si bine un fluturas sau un manifest pe jos – toata lumea citeste, toti baga cu grija fluturasii în buzunar.

Ma întâlnesc cu mai multi prieteni cu care, prins ca tot omul în jobul de opt ore, planuiam sa ma vad de luni întregi. Acum am reusit, si foarte usor, chiar. Piata asta are multe efecte colaterale care îmi plac.

O tânara trece, în fiecare zi, cu niste foi si markere pe la toata lumea din Piata. Proiectul ei se cheama „Românii sunt frumosi“, iar ideea e sa scrii orice lucru bun îti trece prin cap despre români si sa intri apoi pe Facebook, acasa, ca sa dai un „tag“, sa-ti marchezi textul tau. „Peste cinci ani, sau peste zece, când ne vom uita înapoi, îti dai seama ce valoare vor avea lucrurile astea?“, ma întreaba domnisoara. Nu, nu e domnisoara, e chiar doamna, îmi povesteste ca a avut ideea împreuna cu sotul ei – probabil, cel care tine pancarta aceea mare, urmând-o prin piata. Eu scriu ceva cu civismul pe care l-au redescoperit românii; un prieten mai creativ e lovit subit de inspiratie si deseneaza un slogan misto, „Let’s put the man in Romania“.
Unii oameni au adus termosuri si oale cu ceai fierbinte. Un cuplu tânar, pe la 30 de ani, a înjghebat un fel de taraba, cu termosuri si pahare de plastic, pe o bancuta. „Sunteti comercianti sau binefacatori?“ „Luati un pahar de ceai fierbinte, noi am venit în fiecare seara aici si ne-am dat seama ca ceva lipseste: ceaiul!“ E foarte bun, are gust de scortisoara; la minus patru grade, nici ca se putea ceva mai potrivit.

Aflu de la unul dintre prieteni, care are un bun prieten militar, ca în armata s-a dat interdictie de participare pentru toti ofiterii: cine e vazut în Piata, zboara din armata instantaneu! Si nu numai în zona Universitatii – ofiterii români n-ar avea voie sa calce, în timpul protestelor, nici la Unirii!

O cafea în pasaj si câteva minute la caldura. La televizor, un filmulet cu camera ascunsa cu niste jandarmi care povestesc cum or sa împresoare Piata si or sa-i puna pe toti manifestantii în genunchi. Sus, în Piata, jandarmii par sa vina tot mai aproape de noi; vorba unei prietene – ca peretii unei custi.

Am auzit, la începutul protestelor, despre indivizi care se plimba prin multime si care încearca ba sa te convinga ca Basescu e un presedinte bun, ba ca n-are rost sa protestam, ca le dam apa la moara lui Crin si lui Ponta, ba ca Piata Universitatii n-ar fi cel mai bun loc pentru proteste, si ca se protesteaza mai bine la Cotroceni. Initial, am zis ca e doar paranoia Pietei. Nu mi-a luat mult si am dat, la rândul meu, nas în nas cu unul din astia. Era din categoria „Cotroceni“. Un individ foarte insistent, de care n-am reusit sa scapam decât mutându-ne pe partea cealalta, la National. Încerca sa ne arate ca ne pierdem timpul in Piata Universitatii, punând botul la povestea cu simbolul Pietei, si ca ar trebui sa mergem la Cotroceni. Frenezia cu care tot repeta „Cotroceni, Cotroceni“ batea la ochi de la o posta. Cineva, asadar, chiar se teme de Piata asta si de ce simbolizeaza ea!

Ce cauta Liviu Mihaiu în mijlocul grupului de la Universitate? Are o insigna pe care scrie „Fost golan, actual vierme“. Din guvernator portocaliu al Rezervatiei Deltei Dunarii, iata-l acum încercând sa se spele, în multime, ca sa iasa „curat“ si „apolitic“, la fel ca în 1990. Cam cât de fraieri crede ca sunt cei din jurul lui? Când în multime apare si Ioana Lupea, unul dintre prietenii mei nu se poate abtine si o întreaba cum îndrazneste sa vina în Piata. Nu raspunde, însa îi raspunde la întrebarea despre salariul pe care îl are, în acest moment, la TVR: 7 000 de lei.

Gerul a fost dublat, între timp, de viscol si ninsori. E din ce în ce mai greu sa te lupti cu vremea, dar nu ne oprim din scandat. „E cald si bine în multime!“ Doamne, ca frig mai e! Paltoanele ni s-au îmbibat de apa, cerem bis la ala cu „Cine nu sare“, ca sa ne mai încalzim. Pe la 10, toata lumea aplauda. Ninge grozav, dar si mâine seara e o zi.

 

Democratia se învata în strada sau cum se vede revolutia din Paris?

ANA PETRACHE

15 ianuarie

Sunt speriata, nu îmi vine sa cred, cum sa se bata oamenii în strada? Chiar în Bucuresti, prin Universitate, pe unde treceam zilnic sa ajung la scoala si la biblioteca? Ce naiba se întâmpla în tara asta? Unde o sa ajunga? Doar nu se cred la Primavara araba? Doar nu îsi imagineaza ca schimba guvernul în felul asta?

16 ianuarie

Am prieteni care ies în strada, sunt profund îngrijorata pentru ei! Doamne, ai grija de ei! Sper doar sa nu o încaseze, nici ei, nici altii asemenea, sunt totusi niste bieti oameni amarâti!
17 ianuarie

Protestele continua, dar e ok, fara violente, pot sa îmi vad de viata mea!

18 ianuarie

Bai, astia chiar continua? Deja nu mai e vorba doar despre guvern si presedinte, nici despre Legea Sanatatii, oamenii chiar sunt motivati, chiar au idei, cu toate ca sunt foarte diferite! Hmm, daca vorbesti despre mase, pare ca sunt proaste, fara scop, orientare, dar daca vezi chipurile, sloganurile, ideile diferite parca nu mai poti sa ramâi cinic.

20 ianuarie

Sunt profund impresionata de ce se întâmpla în tara. În ultima saptamâna nu am avut timp sa scriu pentru ca în Paris fiind încerc sa îmi gasesc o locuinta; chiar si daca ai bani pentru a plati chiria, aici nu o primesti pentru ca esti român si nu ai garant francez! (Nu e o scuza, e doar o forma de a atrage atentia ca Occidentul nu e o solutie pentru problemele noastre).
Oamenii s-au mobilizat, au învatat sa protesteze, sa ceara schimbarea si sa exerseze revolta civilizata, facându-se auziti!
Îmi pare din nou foarte rau ca nu sunt acolo, ca nu pot participa direct, încerc sa compensez prin mobilizarea de mâine, 21 ianuarie, din fata Ambasadei României din Paris, la ora 14. Românii din strada construiesc spatiul democratiei. Nu dispretuiti masele! Oamenii cu nevoile lor de acasa au venit sa exprime un mesaj, acel mesaj de lipsa caruia ne plângem de atât de mult timp. România s-a desteptat!
Prietenii din categoria „intelectuali sceptici fara afiliere politica“ ma îndeamna sa nu ma implic si sa nu consum energia de care vor profita liderii opozitiei, care nu sunt în mod fundamental diferiti de cei ai puterii. Da, politicienii formati de partidele opozitiei nu sunt calitativ mai buni decât cei ai puterii, dar, daca vom reusi sa îi schimbam pe cei de acum, vom arata tuturor partidelor ca nu pot sa faca chiar tot ce vor ei, ca exista limite, ca românii stiu sa puna limite! Schimbarea ceruta în piata e motorul democratie, politicienii de la dreapta si de la stânga, de la putere si din opozitie vor întelege ca, daca nu sunt capabili sa administreze tara, pot fi schimbati înainte de termen! Ca nu se mai poate sa doarma sau sa fure (ambele categorii sunt periculoase) patru ani dupa alegeri!
Ce poate schimba faptul ca iesim în strada? În primul rând pe noi, ne dam seama ca putem sa actionam, ca suntem o forta si putem sa îi constrângem chiar si fara a utiliza violenta!
Alte voci spun ca protestatarii nu sunt autentici pentru ca nu au un mesaj clar si comun. Pe mine pluralitatea mesajelor ma face sa cred ca oamenii aceia nu sunt manipulati, ca nu sunt victima unor forte oculte care vor sa schimbe actuala putere. Trebuie sa recunosc ca, la prima vedere, haosul cererilor te pune în încurcatura. Ce sa faci când unii vor monarhia, altii locuri de munca, altii alegeri anticipate, altii oprirea recalcularii pensiilor si altii demisia ministrului învatamântului? E clar ca nu exista o singura solutie magica la toate probleme lor. Nu sunt naiva sa cred ca daca mâine dimineata am avea guvernul perfect tot s-ar rezolva toate problemele oamenilor. Trebuie însa sa gândim si sa construim cadrul de rezolvare a acestor probleme. De ceva vreme, situatia se tot înrautateste, problemele se acumuleaza; într-o civilizatie normala un set de probleme este înlocuit de un altul, pe când la noi, setul de probleme initial nu face decât sa creasca. Numiti-mi o categorie politica sau sociala care sa fie multumita de ce se întâmpla în tara! As zice ca ar fi înca ok daca bugetarii ar fi nemultumiti si angajatii la privat ar fi multumiti (sau, poftim, invers, pentru cei de stânga), dar la noi nu mai exista nici o categorie socio-politica sau profesionala multumita. Iesitul în strada înseamna ca îti pasa, ca vrei schimbare, a guvernului, a presedintelui, a conditiilor în care se face politica în România!
S-a vorbit foarte mult despre faptul ca alegerile sunt deja decise de dinainte, nu pentru ca sunt cumparate, ci pentru ca nu ies la vot decât cei cu interese legate clar de un partid politic sau de altul. Oamenii din strada sunt acel rest, pe care fiecare partid viseaza sa îl mobilizeze sa voteze pentru el! Ei sunt acel rest pe care se poate construi o democratie reala – nu una apolitica, dar una în care societatea civila are ceva de spus despre agenda politicii!
Ei sunt restul de români cinstiti, civilizati, sinceri! Ei nu sunt o masa de intriganti, ci oamenii cu chipuri, dureri si suflete, cu pareri si nevoi! Sa fim alaturi de ei!

21 ianuarie
Revolutia în diaspora

Ieri au iesit în fata Ambasadei României din Franta în jur de 80 de studenti români al caror principal mesaj era solidaritatea cu ceea ce se petrece acasa. Cel mai reprezentativ slogan de aici mi s-a parut „Avem parinti si frati si vrem sa-i ascultati!“ Nu s-a strigat, s-a protestat pasnic, cu steaguri si pancarte, nu a fost o manifestatie partinica, nu s-a strigat nici „jos guvernul“, nici nu a fost organizata de USL demonstratia. Oamenii au venit pentru ca le pasa de ceea ce se petrece în tara si pentru ca vor sa fie împreuna cu cei de acasa. Un alt semn ca învatam democratia aici, jos, în strada, fara a reprezenta un partid sau altul, ca avem sanse sa construim o societate civila.
Fata de protestele din Roma si din Londra, am fost mai cuminti, trebuie sa recunosc ca nu aveam autorizatie si ca nu era nici un merit sa ne umfle jandarmii francezi. Saptamâna viitoare se va organiza o alta manifestatie, de data aceasta cu autorizatie. Francezii care treceau pe strada se apropiau sa ne întrebe de ce protestam, le explicam si ne urau curaj. Gestul acesta este si unul reparatoriu, voturile din Paris au contribuit la alegerea actualului presedinte, dar oamenii au dreptul sa îsi schimbe opiniile în functie de fapte.
22 ianuarie

Stau sa ma gândesc ce sanse de schimbare au oamenii din Piata Revolutiei (1)? Care dintre cererile lor ar putea sa fie îndeplinite? Evident, cele mai puternice tin de caderea guvernului, de demisia presedintelui si de producerea unor alegri anticipate. Probabil, doar aceste actiuni ar putea determina oamenii sa revina la normal. Dar asta presupune vointa celor de la putere de a actiona, de a tine seama de vocea celor din strada. Mi se pare incredibil ca într-o democratie parerea unor oamenii sa fie atât de usor ignorata!
Lipsa de atitudine a guvernului este tehnic vorbind cea mai buna actiune, stiu ca au doar de pierdut daca se apuca sa spuna ceva. Vor astepta ca oamenii plictisiti, obositi, vazând ca nu obtin nimic sa se întoarca în cotidian, mai lipsiti de sperante decât oricând, pentru ca actiunea lor a fost ignorata, mai scârbiti de politica, mai hotarâti ca oricând sa nu mai aiba de-a face cu politicul. Sau vor astepta pur si simplu ca oamenii sa raceasca sau sa scada temperaturile, vremea e de partea lor. Uzura lucreaza împotriva revoltatilor care vor obosi sa stea în frig. Important e sa nu renuntam la speranta! Veti spune ca speranta poate fi irationala si ca ar fi mai bine sa ne întoarcem la locurile noastre. Dar, dupa ceea ce ati aratat, puteti acum sa renuntati? Acum, când e abia începutul? Poate ca protestele din Piata Universitatii vor lua sfârsit dupa un ultim boom energic reusit la protestul sindicatelor de marti, dar Piata trebuie sa continue, trebuie sa continuam sa punem presiune pe politicieni. Daca nu saptamâna viitoare, atunci la urmatorul pas gresit. Sa le aratam ca povestea Pietei se poate repeta, pâna când vor învata lectia: democratia se învata în strada si se face cu cetateni, nu doar cu politicieni!

23 ianuarie

Stau sa ascult discursurile politicienilor din Parlament, nu sunt deloc multumita, puterea mimeaza supararea pe domnul Baconschi, din ciclul „mai bine sa cada el decât sa cad eu!“ Cred ca oamenii vor fi multumiti pentru ca cineva e totusi pedepsit! Opozitia vine cu solutii science-fiction – alegeri anticipate se produc daca toti membrii Parlamentului demisioneaza sau daca presedintele dizolva parlamentul, nu daca opozitia îsi da demisia! Oamenii înca rezista în frigul care se înteteste! Mâine politicienii vor avea tupeul sa joace Hora Unirii cu ei! Nu cred ca exista sistem de guvernare democrat fara partide, nu cred ca putem sa evitam sa avem de-a face cu politicienii, nu cred ca ne putem dispensa de reprezentare, parlament si institutiile statului. Nimeni în lume nu a facut-o fara repercusiuni cumplite. Nu este deci cazul sa inventam si noi un nou totalitarism al poporului care conduce. Suntem obligati, asadar, sa ne descurcam cu politicienii care exista deja, nu putem mima ca jucam cartea apoliticului, apoliticul si ne-mersul la vot înseamna tot câstigul „lor“, prin votul clientelar.
Exista o solutie, dar aceasta nu e de termen scurt: sanctionarea constanta a politicienilor corupti si a politicilor pe care majoritatea populatiei nu le vrea. Asta face întreaga Europa, acesta este jocul compromisului democratic. Singura diferenta este ca ei au abilitati mai bune la jocul democratic, mostenite din tata în fiu, pentru ca îl joaca de mult mai mult timp ca noi. Protestele din Piata Universitatii au aratat doua lucruri esentiale ce trebuie reamintite de fiecare data când va fi nevoie: (1) românii pot sa fie solidari si (2) pot sanctiona politicieni si politici publice. Odata ce vom repeta aceasta lectie de câte ori este nevoie, vom stii ca democratie se joaca si se învata în strada.
NOTE:
1. Recitind, îmi dau seama ca e vorba, în mod evident, de Piata Universitatii, doar ca locul aceasta a devenit pentru mine atât de tare o piata a revolutiei, înca chiar am scris Piata Revolutiei, asa ca ma decid sa las textul asa.

 

Consideratiile unui apolitic

MIHNEA RUDOIU

Prin statut, armata nu are voie sa participe la manifestatiile populare care se desfasoara în Piata Universitatii. Si nici sa faca politica.
De aceea, fiind cadru militar, am evitat sa ma deplasez într-acolo. Am si fost instruiti în acest sens. Habar nu am ce s-a petrecut. Pe viu. M-am uitat doar la televizor, ca milioane de altii. Am sezut cu fundul într-un fotoliu si, plin de nedumerire, am privit zapacit la cele câteva sute de manifestanti care strigau din toti bojocii.
Nu am priceput doleantele lor. Si nici care era rostul razmeritei. Pe de o parte, violente si jandarmi scosi din pepeni, pe de alta, scandari pasnice si jandarmi plictisiti. Câteva dosare penale. O duzina de slogan. Urlete. Bolovani. Garduri smulse. Gaze lacrimogene. Frig.
Ba, la un moment dat, mi se pare ca s-a blocat inclusiv traficul si masinile nu au mai putut circula prin zona. Eram acasa, la Ocnele Mari, când s-a întâmplat asta. Am fost foarte bucuros ca ni s-a interzis sa mergem în acea zona, fiindca, m-am gândit eu atunci, poate nimeream cu masina exact când era blocata circulatia rutiera pe Magheru.
„Ce noroc pe capul meu!“, am zis cu voce tare.
Parintii au spus si ei: „Foarte bine v-a zis. Si nici sa nu te duci, ca poate te trezesti c-un bolovan în cap si venim sa te luam de la Urgenta.“
Aici, m-am simtit tentat sa deschid o discutie de nisa cu ai mei legata de sistemul medical de urgenta, unul din motivele – nu sunt sigur – pentru care se iscasera manifestatiile, dar exista riscul ca discutia sa ia o turnura politica si eu, în calitate de militar, nu am voie sa fac politica. M-am abtinut.
Între timp, au venit unchiu-meu cu matusa-mea sa ne dea noutatile:
-Voi ati observat ce se întâmpla la televizor? Se revolta lumea.
Unchiu-meu adusese o sticla de vin „Lacrima lui Ovidiu“. Era o vreme de sarbatorit si lacrimat pentru popor. Taica-meu a destupat sticla si am baut cu totii. „Sa dea Domnul sa fie mai bine“, a fost urarea generala.    4
„Va referiti la domnul presedinte?“, am întrebat eu respectuos.
Nu se refereau, cica.
Nu am insistat.
Ne-am înveselit cu totii si ne-am asezat, la loc, nerabdatori în fata televizorului. Cu un an în urma, cumparasem o plasma cu diagonala de 100 si ceva de centimetri. Când ne uitam la el, parca eram acolo, cu manifestantii, si participam direct la desfasurarea evenimentelor. O senzatie incredibila. Matusa-mea, furata de val, se ridicase în picioare si scanda lozinci fluturând mâinile în aer ca microbistii, iar uneori ni se parea ca fumigenele jandarmilor nimereau în sufragerie, drept în fotoliile unde sedeam cu paharul de vin în mâna si priveam înmarmuriti relatarile de la fata locului. Febra evenimentelor ne cuprinsese pe toti si aproape ma simteam vinovat ca asist la ele, fiindca nu aveam ce cauta acolo! Absorbit cum eram de imagini, ma prinsese atât de mult atmosfera de la Universitate, încât îmi era teama ca vreun coleg mai zelos sa nu îmi observe prezenta si sa ma raporteze a doua zi superiorilor pentru a fi tras la raspundere ca am încalcat prescriptiile militare.
Unchiu-meu, cam dupa un sfert de ora de benoclat la teve, a adaugat usor trist: „Si, totusi, ce putini au iesit în strada!“
Pe o nota cât mai apolitica cu putinta, l-am întrebat de ce nu a iesit si el în strada.
A raspuns taica-meu în locul lui: „Ce sa caute? Sa-l nimereasca un cataroi în cap si sa mergem dupa el la Urgenta?“
Unchiu-meu l-a contrazis pe tata si a zis, cu mâna la inima, ca, atunci când se vor strânge în strada câteva zeci de mii de protestatari, el va fi primul care va iesi din casa si îi va îndemna si pe altii sa-i urmeze pilda. Momentan, însa, nu era cazul. Ce se întâmpla acum în capitala, la minus doua grade, era doar euforia unei adunaturi de bezmetici naraviti de la bautura, care nici macar nu stiau ce vor în afara sa rupa gardurile si sa darâme tonetele cu ziare si flori.
„Cu asemenea indivizi, a tinut sa sublinieze unchiu-meu, nu se poate face schimbare. Uite, tu stii macar ce vor astia?“
I-am zis ca, fiind apolitic, nu am habar de revendicarile celor din strada si nici nu ma intereseaza, caci daca m-ar interesa, s-ar putea sa descopar ca problemele care-i framânta pe cei care au iesit în strada sunt si ale mele si atunci în capul meu s-ar petrece o mare batalie între datorie si constiinta, ca în marile romane psihologice, si ca mie nu îmi plac luptele interioare, întrucât am fost educat sa le prefer p-alea reale, din teatrele de operatii. Totusi, ca sa nu par ignorant de-a binelea, am mosmondit, cu jumatate de gura, cum ca lumea, probabil, s-a adunat afara fiindca dorea ceva legat de taxa auto. Cred ca li s-a facut lehamite de taxa auto, am conchis eu cam nehotarât.
„De ce crezi asta?“, m-a întrebat iar unchiu-meu.
„Asta nu mai stiu, l-am potolit eu rapid. Ti-am zis, pe militari nu-i intereseaza politica. Nu stiu de ce vor sa dea jos taxa auto.“
„Si, atunci, de ce te uiti la televizor, daca nu pricepi nimic din ce se întâmpla si nici nu te intereseaza?“
I-am zis, cu toata onestitatea, ca nu aveam de ales. Dupa cum observa si el, ai mei posedau un singur televizor si, din acest motiv, nu ma puteam uita la filmul „Ofiter si gentleman“ de pe MGM deoarece ei preferau sa se uite la bezmeticii aia violenti din strada si nici afara nu avea sens sa ma plimb, fiindca era pustiu, toata lumea statea în casa si urmarea la televizor ce se petrece în Piata Universitatii. Si culmea e ca, am completat scos din sarite, nimeni nu stie ce se petrece exact acolo.
„Nu-ti fa tu griji d-asta, m-a pus la punct tata. Mâine, la prima ora, va iesi presedintele si va explica cetatenilor ce s-a întâmplat cu adevarat în strada.“
Matusa-mea, ca sa detensioneze situatia, a întrebat-o pe mama daca îi place Hugh Laurie din „Dr. House“, fiindca ea nu pierdea niciun episod, dar mama a zis ca ea urmareste numai serialul „Escrocii“ de pe AXN si a mai adaugat ca azi, la prânz, era cât pe ce sa i se arda friptura la tava.
Mama si cu matusa-mea s-au dus apoi la bucatarie, ca pe ele le durea capul de la atâta revolutie sau ce Dumnezeu o fi acolo, iar tata cu unchiu-meu au ramas sa stabileasca ce e de facut în zilele urmatoare si mi-au zis ca, daca tot ma uit ca tolomacul la televizor si nu pricep gravitatea evenimentelor care au loc, mai bine sa ma duc la magazin sa mai iau o „Lacrima lui Ovidiu“.
Dupa ce m-am întors cu vinul, i-am lasat sa discute între ei politica si eu m-am retras în camera cealalta, unde, dupa ce m-am schimbat în pijama, m-am bagat în pat, m-am uitat zece minute pe TVR la un film cu karate si asa am adormit.
În zilele urmatoare, declaratia presedintelui, de care a pomenit taica-meu, nu a aparut pe nicaieri si cum noi, la serviciu, discutam numai chestiuni de serviciu si doar foarte, foarte rar ce mai pomenim, sa zicem, de tâtele doamnei Luciu Nicoleta, care, apropos, a nascut trei copii, sa-i traiasca, iar la televizor degeaba ma uitam, întrucât mai toate erau partizane, în sensul ca fie erau de acord sa fie scoasa taxa auto, fie nu erau de acord, iar la televiziunea publica erau doar Moianu Raluca si un serial, daca nu ma însel, vietnamez, care înfatisa episoade din istoria eroica a poporului vietnamez, am hotarât sa întreb un prieten care, aproape seara de seara, demonstra pasnic în apropierea huliganilor care se îndeletniceau cu ruptul gardurilor.
Si l-am întrebat în felul urmator:
„Ce vrea lumea din piata?“ Dar sa-mi expuna situatia cât mai obiectiv.
Si el a început astfel:
„Bai, tie ti-au luat din salariu, nu-i asa?“
Mie nu-mi place când cineva îmi raspunde la întrebare cu o alta întrebare, asa ca i-am dat peste nas si i-am zis de la obraz ca armata, ca si celelalte institutii bugetare, într-un efort de solidarizare cu politicile guvernamentale de reducere a cheltuielilor…
Prietenul meu m-a rugat sa nu mai recit pe dinafara ca un troglodit învârtit cu cheita, ca doar nu am creierul spalat.
I-am spus ca nu îl am spalat si l-am rugat sa ma lase sa vorbesc, ca, daca m-a întrebat ceva, probabil vrea sa afle si raspunsul.
„Bine, hai, continua“, a spus el.
Si i-am zis înca o data ce-i mai spusesem si înainte: ca armata, în marele ei efort de solidarizare cu restul institutiilor bugetare… face… ca noi nu ne dam în laturi de la sacrificii, ne coalizam cu mic cu mare ca sa punem pe butuci datoria nationala, ca pentru militari, de la cel mai mic în grad pâna la cel mai mare, împreuna cu ministrul în persoana, prosperitatea natiunii si binele ei suprem sunt deziderate…si altele asemenea.
Ori de câte ori prietenul meu încerca sa ma opreasca, eu ridicam tonul si-i acopeream cuvintele, ca sa pot termina ce am de spus.
Dupa o jumatate de ora, m-am oprit.
„Ai fi în stare sa vorbesti asa toata ziua, nu-i asa?“
„Eu rostesc, l-am pus din nou rapid la punct, doar ceea ce se vede cu ochiul liber si observa toata lumea, anume ca armata, în marele ei efort de solidarizare…“
Si i-am expus iar, punct cu punct, ideile pe care se parea ca nu le pricepuse mai înainte.
„Auzi, tu ai vorbit vreodata de capul tau sau asa esti tu?“
Asta m-a scos din sarite. În loc de orice raspuns, i-am declarat ca armata este de partea poporului si ca noi nu facem politica, ca nu stim noi d-astea, si ca mai bine mi-ar spune ce s-a petrecut în Piata Universitatii, ca asta ma intereseaza pe mine.
A consimtit pâna la urma.
Se pare, a început el pe un ton domol si filozofic, ca oamenii au niste cereri si d-aia s-au adunat, ca sa si le exprime în mod public. „I-a ajuns cutitul la os“, asta a fost formularea lui. „Cui?“ am vrut eu sa stiu. „Cum cui? Poporului.“ I-am atras atentia ca, dupa parerea lui unchiu-meu, care le are cu politica, fiind si consilier la primaria din Ocnele Mari, în piata se adunase doar o mâna de derbedei si ca acestia nu erau reprezentativi pentru popor. „Tie ti s-au parut niste derbedei aia?“ m-a chestionat el furios, dar eu am ocolit provocarea lui cu finete si nu l-am lasat sa ma atraga într-o polemica politica, pentru ca, i-am explicat condescendent, noi suntem apolitici si nu stim noi d-astea si altele asemenea. El m-a atentionat ca aia din Piata sunt la fel de reprezentativi ca si cei din Parlament, si ca numar, si dpdv al calitatii. „Ba chiar, a apreciat el, cei din Piata redau mult mai limpede culoarea si pulsul natiunii decât cei de acolo. Cel putin, neoficial.“ „Dar oficial? am sarit eu intrigat. Care-i diferenta dintre oficial si neoficial?“ „Pai, oficial, ca sa vorbesc oarecum pe limba ta, a spus prietenul asta al meu, patria noastra este cea mai mândra si mai frumoasa de sub stele.“ „Si neoficial?“ „Si neoficial“, a zis el si a trecut mai departe cu relatarea impresiilor de la fata locului.
A mai zis ca acolo sosisera în special copywriteri de la agentiile de publicitate, care încropisera un fel de concurs ad-hoc având ca tema câteva nume proprii de personalitati contemporane, iar cele mai bune slogane ajungeau la televizor. Si cica milioanele de telespectatori de acasa care sedeau cu sufletul la gura si priveau crispate la teve turnura evenimentelor cu ultimele update-uri la lozinci intrau dup-aia pe Facebook si votau cu „like“ cele mai bune dintre ele.
„Aha, m-am lamurit eu, cu asta carevasazica se îndeletnicea privirea capruie si blânda a maestrului Naumovici B. Vrea sa descopere talente pe care sa le integreze apoi în miscarea nou înfiintata de el si care, în fond, nu e altceva decât o agentie publicitara deghizata! Wow!“
Cât de genial trebuie sa fie omul, m-am gândit atunci în sinea mea. Într-o tara unde, din momentul în care te trezesti si pâna pui cornul în perna, totul ar fi, chipurile, minciuna, prefacatorie si sarlatanie, genialul Naumovici B. a realizat ca o manifestatie de denuntare a respectivelor tare nu poate fi, evident, decât o pacaleala si, în consecinta, a circumscris întreaga scena de la Universitate unui sublim act de butaforie, determinând lumea sa dea like-uri la pancarte inspirate, pentru ca el sa culeaga apoi crema manifestantilor si sa-i vâre la el în miscarea sa publicitara de reanimare a tarii. Wow!
Wow wow!
„Si ce altceva?“ am încercat sa-l mai descos pe prietenul meu.
Dar nu mai avea timp. Pleca la manifestatii.
„Nu vii si tu?“
„N-ai vrea sa-mi iau cumva si uniforma?“ am raspuns eu, cu obisnuitul meu sarcasm, la întrebarea lui impertinenta.
Scrutând debandada din mintea mea, m-am îndreptat spre casa. Ma straduiam sa pun cap la cap informatiile pe care le capatasem si mergeam usor alandala, pe unde ma purtau pasii. Abia când am auzit niste scandari în departare, am realizat ce gafa impardonabila eram pe cale sa comit. Eram uite-atâta de aproape de Piata Universitatii. Am oprit imediat un taxi si m-am suit în el. „Încotro?“, m-a întrebat taximetristul. „Acasa la mine, cât mai repede“, si i-am dat adresa. Inima îmi batea surd, ca un ciocan învelit într-o cârpa umeda. În apartament, dupa ce mi-am facut un ceai de rostopasca, m-am mai linistit. Am deschis televizorul, pe TVR. Inima mi-a revenit la loc. Era emisiunea îndragitei prezentatoare Moianu Raluca. Dar linistea nu dura mult, caci, în timp ce urmaream vrajit cum încerca ea sa cupleze niste domni naspeti si nefericiti cu niste doamne la fel de naspete si nefericite, prietenul acesta al meu mi-a dat telefon, ca sa ma uit la teve, ca se întâmpla ceva extraordinar.
Eu aveam suspiciunile mele legate de televiziunile de la noi si i-am zis ca, daca doreste sa ma uit, ar face bine ca televiziunea în cauza sa fie BBC, CNN sau Al Jazeera. Doar în ele aveam încredere, si asta îndeosebi când faceau comentarii despre alte tari decât a mea. În schimb, fusesem prevenit ca posturile nationale, cu precadere cele aservite intereselor unor moguli, prezentau stirile interne subiectiv si distorsionat, dezinformau în mod obstinat publicul cu privire la evenimente, mai ales pe partea politica, la care, dupa cum am mai afirmat, eu nu ma pricep si, asa stând lucrurile, ma puteau pacali foarte lesne. Din fericire, aveam întelepciunea sa nu ma las prostit de vorbaria lor insidioasa si, când se petrecea în tara vreo tulburare si lumea iesea de nebuna sa revendice mai stiu eu ce-i trecea prin cap, preferam sa ma uit la Moianu Raluca, la Bugs Bunny sau la „Ofiter si gentleman“, care este filmul meu favorit din toate timpurile, acolo fiind vorba despre un ofiter care reuseste sa fie, simultan, si gentleman si, pe deasupra, mai este si om de onoare si curajos si sexy si iese si basma curata din sfâsietoarea lupta care se da în sufletul lui între ratiune si simtire. Pentru cine nu stie, actorul principal este, bineînteles, marele Richard Gere, care dup-aia s-a facut budist ca Dalai Lama si, Dumnezeu stie de ce, a divortat de Cindy Crawford. Ma rog, fiecare cu-ale lui. Însa pe mine, unul, marele Richard Gere m-a inspirat sa dau în viata reala o interpretare magistrala rolului interpretat de el în film.
Sper ca mi-a si reusit.
Si, cum ziceam, m-a sunat prietenul asta al meu. Am cedat insistentei lui si, dupa ce am lasat-o cu un oftat pe Moianu Raluca sa se chinuie singura în studiou cu invitatii flamânzi de dragoste, am mutat suspicios pe postul respectiv. Zic suspicios, pentru ca toata lumea de buna credinta cunoaste ca postul în cauza, nu-i zic numele aici, ca nu vreau sa-i fac reclama, este aservit mogulilor.
Diversiune sau nu, ce-am vazut acolo m-a lasat masca. Un locotenent – ba unul în uniforma – se alaturase protestului din Piata Universitatii. Probabil, mi-am zis, o fi vrând si el sa dea jos taxa auto. Sau poate a compus un slogan cazon misto despre Rosia Montana cu care sa-i ia mau’ genialului Naumovici B., în speranta c-o sa fie cooptat dup-aia part-time în agentia lui publicitara de reînnoire a României.
Dar lucrurile nu stateau cum mi-am imaginat.
Ofiterul vorbea cu glas tare si ferm despre nevoia de restabilire a demnitatii umane, atât printre civili, cât si pentru cei în haina militara, despre faptul ca nu mai suporta umilinta si suferinta celor din jur, spunea ca îsi iubeste tara si ca face ceea ce face tocmai fiindca o iubeste, si nu fiindca ar urmari sa dezonoreze armata si altele asemenea.
Deci, cum spuneam, am ramas masca. Ma învârteam cotcodacind de unul singur prin camera, iar inima îmi batea surd, ca un ciocan învelit într-o cârpa umeda, asa ca mi-am mai facut un ceai de rostopasca. Dupa ce m-am linistit un picut, mi-am luat pijamaua, m-am suit în pat si am cautat sa ma dumiresc ce vroia sa zica cu asta ofiterul ala zurbagiu acolo, în Piata Universitatii.
Mi-am cercetat prin creier o jumatate de ora. Degeaba. Nu mi-a sunat nicio alarma. Nici macar un clopotel. Tacere deplina. Bezna. Aproape ca-mi auzeam neuronii sforaind. Fireste, cei din armata cunosc ca, daca ai o problema, o raportezi pe cale ierarhica si astepti frumos solutionarea ei. Daca se poate. Iar daca nu se poate, înseamna ca nu se poate si basta. Adica, daca tii neaparat mortis, raportezi superiorului tau ca nu mai poti îndura umilintele si jignirile aduse poporului si ce alte aiureli mai visezi tu noaptea, îl rogi sa transmita problema ta mai departe si vezi dup-aia ce raspuns îti da ministrul. Sau seful SMG. Poate amândoi rezoneaza si îti dau dreptate. Cine stie. Sau poate amândoi te trimit la un control psihologic. Cine stie.
Dar în niciun caz nu sfidezi regulamentele. În niciun caz n-o iei pe aratura de la Cuca Macaii la Universitate, tantos si ferchezuit ca la parada, si începi sa te dai în stamba ca speaker-ii din Hyde Park. Asa ceva nu se face. Regulamentele sunt codul bunelor maniere pentru militari. Adica, ori respectam codul bunelor maniere pentru militari, ori nu mai respectam codul bunelor maniere pentru militari?
Eu sunt pentru.
Pentru respectat, adica.
Eram, deci, foarte debusolat. Nestiind ce reactie sa am, sau daca trebuie sa am vreo reactie, am vrut sa-mi sun sefii sa-i întreb daca e necesar sa fac ceva ca sa-mi probez devotamentul fata de patrie si armata, dar, dupa ce am zabovit mai cu atentie asupra ideii, mi-am zis ca, daca e sa fie, vor avea ei grija sa ma sune. Oricum, ei stiu cel mai bine ce trebuie facut, nu trebuie sa-mi bat eu capul cu asta.
Ce am facut în continuare?
Pai, ceea ce, probabil, orice om normal la cap ar fi facut în locul meu: m-am mai uitat o data la „Ofiter si gentleman“.
Era fireste.

 

Dosar coordonat
de Catalin Sturza

Un comentariu pentru “„Iarna asta-i fix ca vara“. Piata Universitatii 2012”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper