Unii parfumati, altii nespalati?

„Întrebarea este cum îmi mai arat eu fata maine la lucru“ sopteste Adriana. Si se face mica în întuneric, pe scaunul din sala de cinematograf. Barbatul ei, Iorgos, care sta alaturi, o aude. Si da si el amarat din cap.

Suntem invitati oficial la un film romanesc. Invitatia a fost primita prin forurile reprezentative ale Romaniei. Filmul a fost adus la Atena în cadrul unui schimb cultural.
Vestea am primit-o cu bucurie. Nu cunosteam filmul. Cunosteam însa multa lume din distributie. Actori de prima mana. Si ne-am gandit ca e un bun prilej sa ne invitam colegii greci sa vada si ei cu ce ne putem lauda. Am dat sfoara în tara. Ne-am framantat, ca nu cumva la o prezenta culturala din Romania, sa fie sala goala. Si ne-am mobilizat fiecare colegii si vecinii si rudele din familiile noastre mixte. Veniti, maine seara se prezinta un film romanesc. Actorii sunt de clasa înalta, probabil e o mare creatie.
Sala de cinematograf este eleganta, în centrul Atenei. E plina ochi. În randurile din fata, persoanele oficiale. Ai nostri. Ai lor. Ba, chiar, dintr-un exces de zel si oameni de pe la alte ambasade. Ziaristi. Personalitati din cultura. Cei din conducerea retelei de cinematografie ne primesc la usa. „Nu cunoastem filmul, ne spun. Dar ne-a fost trimis cu foarte bune recomandari. Va dorim o seara placuta“.

„Întrebarea este cum îmi mai arat eu fata maine la lucru“, sopteste Adriana de langa mine. Este angajata la o mare firma petroliera. Inginer, sef de sectie. Cu reputatie de mare specialist. Consilier la Bruxelles la Comisia Europeana. Nu si-a obtinut statutul de la o zi la alta. A muncit la sange. Si-a dat teste si supraspecializari. A îndurat invidia colegilor autohtoni, care acceptau greu ca sef un strain. Dar a rezistat. Si-a castigat printre ei un renume. Climatul de lucru a devenit excelent. Dovada ca acum, la prezentarea unui film din tara sefei lor, ei au dat curs invitatiei. Ocupa în sala cateva randuri. Cu uimirea înscrisa pe fete. Cu zambete strambe. Cu vechea invidie retrezita si pusa în actiune. Cum asa? Cineva dintr-un asemenea loc vine sa ne conduca pe noi?
Iorgos, barbatul Adrianei, a studiat si el în Romania. Studii serioase, la Facultatea de Medicina din Cluj. Cand, prin anii 1975, la revenirea în Grecia, si-a deschis cabinet, pe firma de la intrare a scris: „Dr. Iorgos Dimitropoulos. Studii în Romania“. Si în sala lui de asteptare clientii erau puhoi. Prezenta garantie.
Putini sunt cei care au vorbit în toate împrejurarile mai de bine despre Romania ca Iorgos. Ambasador netocmit si neplatit al tarii în care si-a facut o profesie. De unde si-a adus o nevasta scolita, emancipata. Si unde îsi trimite copiii-n vacante, în casa socrilor lui, cu biblioteca cat tot peretele.
Acum sta în sala de cinematograf si priveste ecranul pe sub sprancene. Din cand în cand, îi mai scapa si cate-o vorba de ocara.
Filmul se vrea în prima instanta o comedie. Gag peste gag. Se petrece într-un sat romanesc din campie. Candva, pe la începutul deceniului sase. Nu exista lume mai murdara decat cea prezentata pe ecran. Nu exista fete mai dezumanizate de bautura. Limbaj mai vulgar. Copii mai nespalati care-si sorb mucii. Barbati care se scarpina-n fund. Case tip cocina, cu un jeg solidificat de generatii. Carciumi slinoase, în care se zace la nesfarsit, se toarna pe gat si se spun mascari. Nu exista scene mai desuchiate. Împreunari mai animalice, mai la vedere, cu amanuntul speculat la maxim, însotite de racnete de sacali.
Poate ca prin alte parti la asemenea lucruri se rade. Poate ca în cadrul unei anumite estetici, ele au pret. Poate la modul asta se înteleg libertatea, modernismul, curajul artistului de-a spune lucrurilor pe nume. Cu acea odioasa pozitionare a omului care s-a scolit putin, a apucat sa-si treaca si el cartile pe maculatoare si acum, dintr-odata, tot ce reprezinta poporul caruia îi apartine, îi pute.
Si înca ce pute! Stam în sala de cinematograf si nu ne vine sa ne credem ochilor si urechilor. Nu suntem puritani. Apartinem Balcanilor. Si suntem fanii lui Kusturica. Kusturica, care a facut pentru lumea Balcanilor mai mult decat toate ambasadele la un loc. Fiindca nimic nu e la el gratuit. Fiindca nimic nu e lipsit de o imensa iubire de om. Omul, cu care el se identifica. Nu sta pe pozitia parfumatului, fata de nespalati. Nu-l batjocoreste. Nu se considera exceptia clarvaratoare, într-un mediu de degradati.
Stam în sala de cinematograf si nu ne vine sa ne credem ochilor si urechilor. În jurul nostru, grecii rad manzeste. A trecut mai bine de-o ora si în afara acestei demonstratii de ordura fixata pe pelicula rabdatoare, nu se întrevede nici o alta intentionalitate. Ba, parca… spre sfarsitul filmului… Ei, în final, uite! Asta era, vezi doamne poanta. Filmul se vrea politic. Are curajul de-a palmui mortul. Apare un grup de rusi în sat. Suntem deci în anii ocupatiei sovietice. Aflam ca slinosii de care am avut parte pana acum traiau fara sa banuiasca momentul mortii lui Stalin. Si li se interzice sa faca un bairam jegos, asa cum le e felul. Dar ei o fac dupa capul lor. Deci sunt victime. Asa se întampla cu noi, saracii, e concluzia filmului, care acum se vrea patriotic. Totdeauna a existat în istorie cineva care nu prea ne-a placut. Ca turcii, ca rusii, ca ungurii…Uite deci, ca filmul era cu clenci.

Iesim din sala si ne ocolim privirile. Ne ocolim si colegii. Ne întoarcem acasa cu capu-n pamant.
„Nu stiu cui sa scriu, îmi sopteste Iorgos. Vreau sa trimit o scrisoare în Romania. Poate ca lor acolo, le plac genul asta de filme. Sa se bucure dansii de ele. Pe noi însa sa ne scuteasca. Mi se rupe inima de mila neveste-mi. Nu merita Adriana asa ceva. Îti dai tu seama ce se va discuta maine la ea la birou? Si asa înghitim în sec cand apar în ziare prin toata lumea articole despre cutare roman care a spart o banca în Kolonaki, cutare romanca care se prostitueaza în Dortmund si strica preturile autohtonelor, cutare adolescent din Romania, care si-a înjunghiat tatal adoptiv la Paris, si asa mai departe. Tinem piept. Tinem capul sus. Spunem ca nu e adevarat. Ca noi cunoastem Romania, pe cand ei nu. Si acum… uite, vine Romania singura sa se prezinte…“

Ajunsa acasa, primesc niste telefoane. Unul de la traducatoarea mea, din Olanda. A plecat din Romania de la 21 de ani. Era în ultimul an al facultatii de limbi straine din Pitar Mos. A ajuns în Israel, la Haifa, Nu s-a putut adapta, A cunoscut un olandez care avea ambarcatiuni în port. A venit în Olanda. E de peste 40 de ani olandeza din Rotterdam.
„La un cinematograf din oras a venit un film romanesc, îmi spune. Am facut putina reclama, sa nu se trezeasca cei de la Ambasada cu sala goala. Mi-am adus prietenii. Au venit si colegii lui Jan si ai fetelor. Nu stiu… Filmul a fost foarte dur. Parca nu tin minte sa fi plecat eu dintr-o Romanie cu oameni atat de mizerabili. M-am jenat fata de invitatii mei…“

Vreau sa-mi vars supararea si o sun si eu la randul meu pe prietena mea de la Bruxelles. Îi spun întamplarea. Ei, se arata si ea patita, aici, de Ziua Nationala a Romaniei, s-a dat la televizor la ora de maxima audienta un film despre un autobuz de fete care plecau spre Occident sa se prostitueze. Tot asa, le-am spus tuturor cunoscutilor: Stati acasa si uitati-va la televizor. Fiindca avem niste artisti de cea mai înalta clasa. Saracii!

Scriu aceste randuri cu neîntelegere si cu durere. Fiindca trebuie sa constat ca ceea ce poate în Romania înseamna arta, pe noi, în diaspora, ne afunda-n dezastru. Sigur, creatorul este liber sa-si priveasca subiectul de pe pozitia lui. Sigur ca si noi, la randul nostru, ca romani ce suntem, trebuie sa ne bucuram de succesele cinematografiei romanesti, daca ele sunt decretate cu competenta. Ceea ce cer însa este sa fim si noi, cei care traim printre straini, crutati cat de cat. Viziunea asupra lumii nu e aceeasi din oricare colt al ei. Deci, nu ne atarnati bolovanul de gat!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper