Un revoltat obosit

Un articol de LAURENTIU MALOMFALEAN

Andrei Dobos, Inevitabil, Casa de pariuri literare, Bucuresti, 2011, 64 p.

 

„In toate poemele electrocutante, vii – adaugati orice alt adjectiv – exista intotdeauna ceva mai mult, un element care trimite poezia dincolo de sine insasi si de cercul sau autoreferential, pâna intr-atât incât sa reproduca date ale constiintei. Nu numai sa reproduca, dar sa fie identica cu datele constiintei. (…) Ceva ireductibil la explicatie. Dar pe care corpul il recunoaste ca fiind ceva familiar. Intocmai cum reactioneaza (…) atunci când te indragostesti. Un gol in stomac. O apasare in piept. O stare de neasteptata usuratate si fericire. Iar ceea ce este recunoscut de catre corp nu poate fi obiectul textual, care prin sine insusi este inert, ci eu insumi in tot ce am mai intim si mai adevarat“ .
In urma cu deja cinci ani, Andrei Dobos debuta lightly cu „Manastur story“, tintind, intr-adevar, nu atât un volum de poetry, cât unul de proza cam gratuita. La recidiva – nu mai punem la socoteala carnetul underground „Apa tulbure, antifoane etc.“ (Biblioteca de poezie, 2009), reluat in cuprinsul acestui nou volum – autorul isi pastreaza tehnica de tip narativ, in care un pronuntat „bacovianism al scriiturii“ (formula folosita de Ion Pop, in cronica sa din „Tribuna“) se imbina cu modalitatea Noului Roman; cu alte cuvinte, privirea se plimba, la propriu si dezabuzat, pe suprafata lucrurilor.
De-reglând oboseala
Fostul echinoxist isi alege si pune ca moto neincrederea lui William Blake in simturi: „How do you know but ev’ry Bird that cuts the airy way, / Is an immense world of delight, clos’d by your senses five?“ Insa modul in care poetul intelege sa-l descrie se rezuma la juxtapuneri incântator de arbitrare, debusolante si nu atât comparabile cu tot atâtea lovituri in plex, pentru a-l parafraza pe Claudiu Komartin cel de pe blogul personal, cât repede cauzatoare de lector perplex: „Am venit sa ma odihnesc, / dar am uitat odihna ce-i, / un sant nu prea adânc / in care au tras cu grebla / frunze. Urme / de bocanci, de roata / bicicletei pe noroiul negru – / si-mi amintesc ca prin / septembrie doi neni mi-au / spus – pamântul asta / nu e bun la flori.“ („In vâltoare – II. Doi barbati au dat copilul pe linghispir“). Apoi, cel putin la inceput, poemele par simple traduceri dintr-o limba germanica – datorita (e)lipsei verbelor si topicii fortate – reusind uneori sonoritati ca-n Trakl, insa numai pentru ca in alte pasaje sa forteze nota reversul, id est aglomeratiile verbale, nominale, cu cât mai putine adjective posibile, trasând aiuritor notatii si personaje fugare, daca nu pasagere: „pe bicicleta, printre copaci / o femeie-n alb negru pedaleaza, / jucaria unui ciine / sub un nuc. Vintul o misca de colo-colo. / Adolescente // in camasi albe ; / pe snurul bine intins / haine la uscat / si nu poti sti / când se intâmpla din nou / si din nou.“ („In vâltoare – III. Câteva batai din aripi“).
Mai departe, Andrei Dobos nu-si poate refuza banalul dicteu suprarealist, asezonat cu  barbianul „incet, mai tare“, ce de-scrie laitmotivic un vis iminent: „Orbul din ce in ce mai adinc oarecum mai aproape / Fosnetul celor ce au fost si putin, insa numai putin, mai sunt / Cit sa-si agate cârligele de pereti, cât sa-si piarda ventuzele / Stratul de igrasie. (Un suvoi se duce mai departe / O felina cu blana lunga isi trece laba prin valuri / De câteva ori apoi tresare ca si cum ar fi trait un pericol inchipuit / Suvoiul curge mai departe ce auzi ce vezi / O creatura cu urechi lungi scoate capul din scorbura / O pasare uriasa zboara si tipa scurt pe deasupra / Copacii inalti si batrâni un peste sare din apa stropeste departe / Din ce in ce mai adânc oarecum mai aproape s…t“ („X“). Din acelasi gen fac parte suficiente scenarii – comic, ironic, ba chiar cinic-peisagiste: „Clopotul bate / ies batrâneii afara din casa. / Cineva sta linistit / pentru ca altcineva e agitat. / Cineva e destept pentru ca altul e prost. / Si tot asa. Pâna la urma / o batrânica schimba bani la chiosc. / Prin parcuri e plin. Racoarea / si siguranta ca ei sunt batrâni. / Batrâni si tineri. Toti vocifereaza. / O cioara cârâie din inalturi. / Musca munceste pe frunza de artar. / In prezenta mea.“ („Peisaj“).
De fapt, intreg volumul emana – daca nu chiar induce – lehamite cronica. Poetul ne spune ca „Urma pe care o lasa oboseala / e un caus in tina.“ (fara titlu) – dar la fel de bine putea fi calus in tina, banuiesc. De la un punct, motorul poetic se roteste ca un disc ras-stricat, capabil de un vers ilizibil ca „Dereglarea is here to stay“ („X“), reluat mai incolo, ceva mai pretentios, in varianta „duhul dereglarii“ – senzoriale, a tuturor simturilor posibile, se intelege. Sa mai notam reminiscentele din ciclul „Intâmplari pe strada Petuniei“, piesa de rezistenta din „Manastur story“: „Prietenul meu Vali l-am vazut ieri, era obosit. / Prietena mea sta acum in camera, e obosita. / Olga mi-a trimis aseara poze vechi, de pe Petuniei. / Eram tânar si cret. / Multe badoage pe masa caminului – lânga cutii cu sare, conserve desfacute. / Ulei. Peste tot ulei. / Prinsese floare. / Azi eu prind floare. In fotoliul inchiriat / stau nemiscat si lumea-mi sta la picioare ; / mucegaiul creste verzuliu, alb si opac.“ („X“). In fine, sa mai notam acele mostre de haiku finale, ce parca ne conjura sa ucidem clipa: „Facusem baie ; / mama imi unge blândele cu crema / Luna. Prin ferestre deschise / aer de vara, / insecte.“ („X“) sau „La riul cetos trec oameni pe pod. / Crang! Crang! / Crang! / Plonjeaza rate in apa calduta, si ea, / si ea. / Se imprastie ceata, din auzite / cum bat aripi pe corpul bondoc / si-n valuri.“ („X“).
Un revoltat, in fond
Insa firava carte nu e doar atât. Frica de oameni se traduce prin spaima depersonalizarii: „Când ma intâlnesc cu oamenii trebuie sa fiu atent / sa nu le preiau râsul, gesturile si dispozitia. / Rar ma pot abtine. Mi-e teama ca intr-o zi / o sa raspund la numele Petru.“ („X“). Din aceasta perspectiva, daca „Manastur story“ se termina cu presimtirea mortii, volumul de fata propune la sfârsit o supravietuire solitara. Doar ultimul poem al cartii poate fi considerat electrocutant, viu – adaugati orice alt adjectiv. Andrei Dobos ni se deconspira de-abia la final, ca revoltat incurabil, pus pe declamatii si patetisme: „Las omul-reptila sa fie omul reptila. / (…) / S-a vorbit tot timpul despre munca / s-a vorbit tot timpul despre libertate / s-a vorbit tot timpul despre bunastare. / Jocul asta da in clocot, iar oala-n / care fierbe a-nceput deja sa se clatine. / Nu ies din casa, nu caut companie, / nu am companie, nu am. Ce fericire / sa am, când bolile asteapta / adânc in structura, psihoza la suprafata / Daca deschide unul gura, daca deschid / eu gura, velociraptori pândesc / si ataca fara mila.“ (fara titlu).
Daca n-ar fi fost un atare poem de final, ar fi trebuit sa ma rezum la judecata seaca si trista cum ca poetul de fata cam scrie de parca n-ar scrie, de fapt ca si cum ar sta pe loc, obosit si blazat, eclectic si dezabuza(n)t. „Inevitabil“ ar fi fost un rezultat modest. Inevitabil, un volum evitabil. Asa cum e, si, mai ales, cum se termina, volumul ii permite lui Andrei Dobos un viitor aprig, in care mizantropia se casca subit la vedere, ca bunul cel mai de pret. Iar ceea ce este recunoscut de catre critic nu poate fi subiectul auctorial, care prin sine insusi este inert, ci poetul insusi in tot ce are mai intim si mai adevarat.

2 comentarii pentru “Un revoltat obosit”

  1. iulie 18, 2012 la 2:54 pm

    Inreranta abordare pe tema asta!

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper