Simtamânt bucurestean, sentiment universal

Un articol de GEORGE NEAGOE

Florin Iaru, Fraier de Bucuresti, Iasi, Editura Polirom, 2011, 256 p.

Adunate în volum, foiletoanele semnate de Florin Iaru în magazinul „(B) 24 FUN“ sub genericul „Povestirile din Bucuresti“ si-au modificat functiile. Initial, prozele (amestec de fiziologie si tableta) erau niste articole. Îi delectau pe cititori, în marea lor parte studenti „capitalisti“ care frunzareau revista în cautarea câtorva recomandari de petrecere agreabila a timpului liber.
Fiziologia bucuresteanului
Nimeni nu rasfoia publicatia distribuita gratuit fiindca stia ca acolo cutare nume detine rubrica permanenta. Istorisirile lui Florin Iaru se pliau totusi pe câteva necesitati intelectuale nepervertite filologic. Înainte de toate, îi apartineau unui nativ bucurestean. Astfel, coeficientul de credibilitate sporea. În plus, majoritatea confunda autenticitatea cu adevarul. Vremurile se schimbasera, nu si oamenii. Un bastinas – un barbat descurcaret, ager, cinic, flegmatic, ignorând la nevoie politeturile – arata ca nu merita sa luam viata în piept, ci în balon. Prin urmare, cineva care ar fi urmarit (aproape) saptamânal respectivele interventii ar fi identificat prototipul smecherului de Bucuresti. Or, prima surpriza facuta de autor în carte consta în alegerea unui titlu opus orizontului de asteptare mentionat anterior. Exista suficiente explicatii. Se pot invoca argumente de natura personala, anume ca paginile alcatuiesc spovedania unui învins si ca, la fel ca în poezie, spiritul mucalit camufleaza groaza. În ceea ce ma priveste, motivele sunt strict literare. Asezate în serial, textele din „Fraier de Bucuresti“ se înrudesc cu „Arta de a fi pagubas„ de Niculae Gheran (aspect sesizat de Cristian Teodorescu într-o recenzie). Povestasul îsi adora urbea, întrucât ea îi acorda identitatea. Pretutindeni se resimte înacrirea celui fortat de împrejurari politice sa piarda certitudini. Încheierea studiilor universitare cu repartizarea obligatorie în afara Bucurestiului, demolarile de dupa 1980 si mineriada din 14-15 iunie 1990 sunt praguri nefaste. Nici ironiile nu substituie trepidatia generata de interventiile discretionare: „A dracului provincie, ti se lipseste de piele ca marca de scrisoare. Sfârsitul anilor ’70 era dramatic. Proaspat profesor la Galati, nu ma dadeam batut, sa nu ma uite lumea. Îmi aranjasem orarul sa am liber luni (aici nu încapea discutie, era cenaclu), iar marti dimineata, la cinci jumatate, eram pe peronul Garii de Nord. La noua coboram la destinatie, la zece eram în clasa:/ – Bonjour, mes élèves!/ – Bonjour, camarade professeur !“ („Criza de stil“, p. 144). Decupajul aminteste de versurile lui Alexandru Musina („Lectiile deschise ale profesorului de limba franceza A. M.“), cu mentiunea ca Florin Iaru semnaleaza discret ca propaganda confiscase limbile straine. Pretutindeni, domnii fusesera înlocuiti de tovarasi. Scriitorul propune de nenumarate ori un sistem de indicii aparent neimportante, care se demonstreaza indispensabile în procesul de familiarizare cu momentele invocate. De pilda, parasirea casei copilariei si stabilirea într-un apartament de bloc aduce o remarca fara noima explicita: „Apoi au zidit gaura lui Dinamo, Luminita s-a pupat cu alt baiat, iar eu m-am mutat pe Bulevardul 1 Mai, la Piata Clabucet, dar careia toata lumea îi zicea, nu stiu de ce, Chibrit. Acolo, Pobedele au devenit, peste noapte, niste vehicule banale“ („Fericire frantuzeasca“, p. 26). De ce automobilele fabricate în U.R.S.S. dominau carosabilul din cartier? Soferii, nimeni altii decât vecinii de scara, erau ofiteri ai Securitatii.
Publicistul a devenit prozator tinând cont de niste constrângeri. Pe de o parte, sa nu depaseasca 2000 de semne, ceea ce înseamna aproximativ 25 de rânduri redactate electronic în format A4. Pe de alta parte, procedând ca atare, sa fixeze diferite etape din atmosfera orasului natal în perioada 1970-2000. Al doilea obiectiv nu se reduce la memorialistica. Strategiile narative si limbajul destupat prevaleaza. Florin Iaru impune de la început conventia ca orice relatare este demna de rostit. Desigur, nu toate se ridica la acelasi nivel. Publicistica echivaleaza si cu improvizatia sau, în cel mai bun caz, cu fictiunea. Iar inventia în „Fraier de Bucuresti“ se refera la ambalaj, nu la marfa. Principala trasatura a volumului tine de maniera asamblarii tehnicilor tipice povestirii cu ascultatori. Autorul sta în mijlocul auditoriului, împartasindu-i câte ceva din propria întelepciune. Numai ca experientele sale nu tind catre gradul maxim de generalizare. De altfel, rareori întâlnim accente moraliste, desi fiecare fragment este anticipat de un antet cu nuanta gnomica. În planul de maxima profunzime, povestitorul se înstraineaza atât de locul natal, cât si de sine. Interesul principal se datoreaza paritatii între redactarea scrisa si expunerea orala. Neîndoielnic, aici discutam despre maiestrie. Interjectiile, structurile eliptice, adresarile catre asistenta, cliseele (cele animaliere ajung sa agaseze: „cu catel, cu purcel“), registrul colocvial, eufemismele, invectivele domolite creeaza senzatia ca evenimentele sunt senzationale si ca acum trebuie destainuite. Altminteri, nu se va mai afla nimeni în stare sa recupereze metropola ultimelor trei decenii din secolul trecut.
Povestile lui Stan Patitul
Poate faptele sunt de exceptie: senzationale, grotesti, la limita supravietuirii. Dar inteligenta naratorului le învesteste cu asemenea atribute. Caracterul documentar, jovialitatea si aluziile provin dintr-o reteta. Voi încerca s-o deconspir pornind de la „Povestea barabulei“ (p. 96-97), unde regasim toate aromele. Mottoul ales implica rezolvarea unei probleme semantice printr-un dialogul imaginar. Prozatorul îsi revendica autoritatea de a lua cuvântul în fata multimii curioase, glasuindu-le în numele patriotismului local: „Bucuresteni, voi nu prea stiti ce e aia o barabula“. Destinatarii fiind deja selectati, îi ramâne oratorului sa le ofere explicatia regionalismului, sa se faca înteles, adica sa fie concis si sa întrebuinteze sintagme-standard: „Hai, sa nu va mai fierb! E un cartof!“. Rezolvarea enigmei duce la pasul urmator – dezambiguizarea contextului, masura valabila în egala pondere pentru alogeni si pentru tinerii din Capitala postceausista. Textul ofera o dare de seama despre efectele nefaste ale totalitarismului, avertizându-i pe nostalgici: „Cartoful a fost, pentru concitadini, marea problema a Epocii de Aur. Cine nu-si lua sacul din prima strigare risca sa nu mai guste piuré de Revelion. Stiu ca e greu de înteles acum, dar asa era!“. Pregatiti lingvistic si istoric sa percepem adecvat lumea „fraierului“, ne întâmpina o ultima bariera: transformarea fiziologiei în flux epic, trecerea de la reconstituiri antropologice la derularea întâmplarii ilustrative. Asistam la noi lamuriri, care, de aceasta data, au legatura cu ideologia comunista, în speta cu metodele de educare aplicate pentru a duce la colaborarea claselor. Discursul dobândeste polisemie. Insinuarile simpatice se încarca si cu teroarea declansata de directivele abuzive: „Ei, pe când începea scoala, noi, elevii, eram de planton la muncile asa-zis agricole. Sfârsitul lui septembrie si începutul lui octombrie însemnau chiul si munca voluntara. În 1971 ne-am facut practica agricola la cartofi, spre Straulesti. Trebuia sa-i sortam. Cei frumosi – la extern, cei mai amarâti – la consum, cei stricati – la porci“. Citatul precedent permite analiza cu doua perechi de ochelari. Ambele ajuta la sesizarea subtextelor. Cu una, surprindem tragismul, imposibilitatea evadarii din sistemul represiv. Orice elev se obisnuia inconstient cu formele terorii. Deplasarile organizate pe ogoare semanau cu lagarele sau cu stagiul militar. Mai grav era ca acolo adolescentii participau la înfometarea programata a populatiei. Nu toata lumea primea ratia de tuberculi chirciti. În schimb, parca animalele se ghiftuiau în permanenta, fara sa le pese de calitatea produsului. Cu alta, întrezarim antifraza. Desigur ca întovarasirea cu roadele pamântului provoca accese de furie, însa îi disciplina pe tineri, deprinzându-i cu normele travaliului socialist – absenteismul si fusereala –, conform principiului „noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc“. Doar nu se astepta cineva ca baietii sa-si tachineze colegele numai dupa ce s-au interesat daca au atins cifrele de plan: „Cu laditele-n fata si cu praful anti-gurguie pe fata, ne faceam ca muncim, laolalta cu profii. Mai strecuram o sticluta, mai palmam un Amiral, mai trageam cu ochiul la fete. Cu basmalute, îmbracate în treninguri cârpacite, cu tenisi de o prospetime îndoielnica, nu mai pareau a fi misterele Parisului./ Asa ne pierdeam timpul câte o luna. Ne-aduceau si ne luau ca pe valize, în niste autobuze muribunde“. Secventa propriu-zis narativa se deruleaza fara sa-i observam pe protagonisti si fara sa ni se dea voie sa le auzim în totalitate mascarile. Termenii licentiosi se rusineaza împreuna cu emitatorii lor, asa cum craii lui Mateiu Caragiale îsi potolesc pornirile injurioase. Tineretul progresist îsi devoaleaza tendintele reactionare, scandând lozinci împotriva regimului. Miscarea este imediat sanctionata politic si educational: „Pâna într-o zi, spre sfârsit, când din îmbulzeala vesela a întoarcerii în oras, câteva voci de magari în schimbare au început sa cânte:/ – Frunza verde barabula/ noi muncim si luam o pâine!/ Am râs de s-a zguduit harabaia. Si numai ce reîncepem clasele, ca, hop, fostul nostru diriginte dintr-a noua, proful de româna, Moldoveanu, pune de-o sedinta UTC. Si unde nu începe, tunând si fulgerând, sa-i numeasca pe toti pacatosii care au sabotat munca patriotica? Cum? Au cântat cu barabula! Pricepeti, rima ascunsa./ Eram vreo zece. Ne-am ales cu o exmatriculare pe doua saptamâni, urmata de o examinare la sânge. Patru pe linie si pedanti profesori. Asa era sa pierd anul. Blestemata fii, barabula!“ („Povestea barabulei“, p. 96-97). Imprecatia rascumpara supliciul, aducându-l pe furis pe cel nascut dintr-o jumatate de cartof regional, pe tapul ispasitor al Epocii de Aur, pe eroul bancurilor cu umor negru.
Prin dimensiuni concentrate si retorici dezlantuite sa-l captureze pe cititor în Bucurestiul de altadata, „Fraier de Bucuresti“ profita de pe urma axiomei care îi obliga pe înfrânti sa locuiasca în literatura câstigatoare.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper