Romania europeana si nevoia unei noi generatii de sinteza

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Ne convingem pe zi ce trece ca nu este vorba numai de o criza a euro, ci una mai complicata a institutiilor comunitare europene. Va fi sau nu modificat Tratatul de la Lisabona, vom mai vedea. Ceea ce nu mai poate fi amânat este modificarea modului de functionare a Uniunii Europene. In ce ne priveste, atâta timp cât ,,proiectul european“ rezista sub o forma sau alta – un an, un deceniu, un secol –, România trebuie sa-l considere alternativa la evolutiile tulburi si necontrolate de pe continent si sa nu-l abandoneze. Suntem europeni prin istorie, cultura si aspiratii de civilizatie. Suntem latini prin limba, temperament si filozofie de viata. De câte ori am iesit din acest cadru nu a fost bine. Abaterile impuse de evenimente exterioare tendintei noastre naturale de existenta au avut consecinte peste care românii au trecut cu dificultate si intotdeauna cu pretul stagnarii sau al regresiunii. Ramâne sa acceptam ca europenismul nostru nu trebuie socotit nici dar vesnic si nici merit neconditionat. Abaterile de care aminteam stau marturie ca misiunea noastra europeana nu se impune de la sine.
Pe de alta parte s-a spus adesea ca dupa aderarea la NATO si integrarea in Uniunea Europeana, România nu mai are o tinta imediata. Adica un ideal de tipul celui pasoptist al statului modern sau al celui unionist de stat national. Sacul este plin acum, spun unii. Sa acceptam asertiunea. Nu suntem singurii in lume intr-un astfel de impas. Suntem un stat mic si, din pacate, nu mai putem avea – am avut in unele momente –, o politica mare externa. Politica noastra actuala s-a pretat cumva la toleranta si cinism. Are si unele victorii. Am revenit la resemnare in privinta drepturilor istorice – ma refer la Basarabia –, dar nu ne-am dezmembrat ca stat in 1990 desi pericolul a fost real. La resemnare am fost constrânsi, dar am imbratisat-o rapid din comoditate si oportunism politic. Si intr-un caz si in altul rezultatul este acelasi. De aceea, sa ne bucuram ca inca avem un stat. Resemnarea nu exclude, totusi, posibilitatea reluarii unui nou tip de ideal. Unul modern, aidoma celor ale altor popoare europene, care sa prezerve identitatea in conditiile integrarii. Datoare pentru un astfel de ideal este generatia noua, singura capabila si indreptatita sa valorifice câstigurile dobândite deja. Situatia de azi seamana oarecum cu cea din România Mare de dupa Unirea din 1918. Atunci, implinirea idealului unionist a pus in fata generatiei iesite din razboi o misiune noua denumita de Mircea Eliade ca fiind una a sintezei. Conceptul s-a nascut din participarea elitei intelectuale la o dezbatere articulata, pasionanta si pasionala uneori, motivata si argumentata in felurite chipuri, in jurul chestiunii ,,noii spiritualitati“. S-a declansat o dezbatere pe tema traditiei si modernitatii pe care, de fapt, o impunea stadiul de dezvoltare al României la acea vreme. Ce alegem din viata spirituala a satului si ce acceptam in modernitatea orasului? Are mai putina importanta parerea ca disputa s-ar fi iscat ca urmare a influentei puternice a cursurilor profesorului Nae Ionescu de la Universitatea Bucuresti („Filozofia Dumnezeirii“, 1920/21, „Realitatea vietii sufletesti“, 1921/22 si „Filozofia religiei“, 1923/29) sau ale istoricului Vasile Pârvan („Problema salvarii“, 1919/20 si „Drama antica“, 1920/21). Nu trebuie nici sa ne poticnim in devierea ideologica produsa de autoritatea si preferintele politice ale primului. Istoria le-a sanctionat si le-a clasat. Au fecundat ideile elite românesti care si-a antrenat energiile intr-o dezbatere clarificatoare. Rezultatul acesteia, exprimat cu claritate de Mircea Eliade, este de luat ca model: in absenta unui ideal, istoria trebuie sa scoata in lumina un nou proiect politic pentru generatia noua. Unul care sa contribuie la re-asamblarea componentelor unei natiuni. O astfel de generatie, crede Eliade, se naste dupa o mare catastrofa. Rezervele pe care unii le au fata de un astfel de rationament nu sunt indreptatite. Efectul pozitiv al acestui concept nu poate fi pus la indoiala. Primul Razboi Mondial a fost ,,marea catastrofa“ care a adus pe scena istoriei o alta generatie, una care isi avea exigentele ei. ,,Avem noi, oare, dreptul de a ne obiectiva, de a ne analiza, de a elabora concluzii asupra vietii noastre launtrice? Si – o putem?“, se intreba Mircea Eliade in 1927, pe când se afla ca bursier la Geneva (,,Profetism românesc“ 1, „Itinerariu spiritual“, pag. 20, Ed. Roza Vânturilor, 1990). ,,Noi, ‘generatia tânara’, trebuia sa ne gasim rosturile noastre. Dar, spre deosebire de inaintasii nostri, care se nascusera si traisera cu idealul reintregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata facut la indemâna. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de experiente. In credinta mea de atunci, experientele acestea nu erau menite sa incurajeze diletantismul sau anarhia spirituala. Ele ni se impuneau printr-o fatalitate istorica. Eram prima generatie româneasca neconditionata in prealabil de un obiectiv istoric de realizat. Ca sa nu sombram in provincialism cultural sau sterilitate spirituala, trebuia sa cunoastem ce se intâmpla, pretutindeni in lume, in zilele noastre“ (ibid. „Itinerariu spiritual“:,,Tânara generatie“, pag. 9). Intr-un astfel de moment, intelectualitatea ivita dupa Marea Unire de la 1918 s-a conectat, nu fara dificultate, la ideile politice ale Europei. Meritul acestei generatii este acela de a fi declansat o ampla dezbatere de idei, transformata uneori in batalie. Protagonistii s-au impartit sau s-au despartit in tabere. In general au recurs la argumente, dar au pus si patimi in joc. S-a uzat de convingeri fara sa se inteleaga de aici ca in spatele unora nu existau interese. Au fost avansate optiuni, solutii care au contat in constructia societatii românesti de dupa Razboiul de Intregire. La disputa dintre traditionalisti, ortodoxisti, mesianici, autohtonisti, slavofili si tabara modernistilor, cosmopolitilor, europenistilor, sincronistilor au participat reprezentantii gruparilor cultural-academice si scriitoricesti-publicistice de la „Gândirea“, „Societatea de Estetica“, „Forum“, „Ideea Europeana“, „România literara“, „Viata literara“ etc. Cu adevarat elitele vremii. Sunt memorabile conferintele publice sau interventiile in presa ale lui Mircea Vulcanescu, Constantin Radulescu-Motru, Pompiliu Constantinescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Eugen Lovinescu, Lucian Blaga, Serban Cioculescu, Tudor Arghezi, bineinteles, Mircea Eliade si ale multor altora. Traditionalistii acuzau pe modernisti de indiferenta la idealul national. ,,Ei se feresc cu totii de un crez national fiindca acest crez e singura formula mântuitoare pe seama unui popor inchegat intr-o unitate“ scria Octavian Goga in ,,Mustul care fierbe“, in 1927. Eugen Lovinescu era preocupat de sincronism si cauta clarificari ideologice in modernismul românesc. El, Lucian Blaga, Mircea Vulcanescu, intre altii, erau framântati de intelegerea cadrului ontologic al românilor. Nae Ionescu vedea deformat destinul României, pe care il socotea tragic. El a facut valuri cu avertismentul ca tara a intrat intr-un spectacol antinomic: fie consolideaza valorile ,,neamului“, fie intra pe calea pierzaniei, a cautarilor tulburi si, astfel, iese din logica istoriei. Fals. Ca si Nae Ionescu, Nichifor Crainic se refugiase si el in religie cu profituri politice evidente. Crainic respinge brutal ideea de modernitate si face piedestal istoric din traditie. Impulsiv si nedrept, el il jigneste pe Lovinescu socotindu-l ,,inventatorul maimutei imitatoare“. Crainic nu este scutit de replici pe masura, Arghezi il vede ca descalecator al neo-ortodoxismului si il trateaza de ,,cofetar ingretosat de cadaifuri (sic!)“.
Evoc aceasta disputa elitista nu pentru spectaculozitatea ei (este un regal de stil si de idei, va asigur!), ci pentru modelul constructiv si moderator pe care ni-l poate oferi azi. Avem nevoie de o dezbatere similara care sa pregateasca aparitia unei generatii la inaltimea momentului istoric prin care trecem. Suntem intr-un punct oarecum asemanator cu cel descris de Eliade in 1927.  De aceea ar fi de dorit initierea unei dezbateri academice – iata o sugestie pentru revista ,,Cultura“ –, pentru constructia unui nou proiect românesc de civilizatie: cultural, social, economic si politic. Un demers intelectual cu valoare prospectiva pentru definirea misiunii noii generatii pe care ne-o dorim, ca si Eliade, de sinteza. De la care România poate sa astepte clarificarea macar a perspectivelor imediate. Avem nevoie de opinii noi, moderne. Suntem intr-un moment pe care il putem asimila celui care il framânta pe Mircea Eliade: nu mai avem o tinta majora si trebuie sa ne ferim sa bâjbâim in istorie. Daca vom gasi un nou ideal, de tipul celui pasoptist sau unionist, cu atât mai bine. Dar daca nu, atunci sa ne adunam energiile pentru constructia institutiilor moderne de care are nevoie statul in etapa de integrare europeana pe care o parcurge. Trebuie sa cautam, sa alegem, sa hotarâm. Odata cu Eliade, trebuie sa acceptam ca pentru aceasta este nevoie de o generatie de sinteza. „Criza catastrofala“ prin care a trecut natiunea româna (razboiul, in conceptia lui Eliade), prin extensie poate fi asimilata cu criza prin care trece Europa si Uniunea Europeana. Ce ne dorim in aceste imprejurari? Sa-i intrebam pe specialisti si sa limitam cât mai mult ambitia politicienilor de a-si exhiba mediocritatea. Eliade poate deveni actual daca il citim atent, din perspectiva imperativelor noastre de azi: ,,Noi suntem, asadar, cea dintâi generatie torturata de imperativul sintezei. Aceasta se poate intelege meditând pluralele preocupari care ne chinuie si ne desfata. Si, indeosebi, maniera cu care valorificam si transportam elementele de cultura pe care le asimilam. Nu ramânem neutri, inregistratori, compulsori. Insufletim si sintetizam – organic, cu forte si intuitii izvorâte din autentica noastra fiinta interioara. E un semn al vremurilor tendinta catre sinteza. Dar noi, cei tineri, vom izbuti sa realizam sinteza cea mai completa, contopita in insasi personalitatea (noastra). Pentru ca noi cunoastem, induram si experienta mistica – cu toti fermentii, si fortele si coeziunea si luminile care le coboara in suflet“ (idem. „Itinerariu spiritual“, pag. 22).
Pentru a-l intelege pe Eliade in ceea ce spune trebuie sa ne schimbam. Un paradox al României – avem multe! –, face ca de mai bine de doua decenii disputele politice sa inabuse orice abordare calma si rezonabila a conceptelor filozofice, sociologice, economice sau ideologice cele mai potrivite destinului nostru european. Când se produc, daca se produc, discutiile sunt viciate de patimi si de incrâncenare oarba iar politicienii, complexati si oportunisti, cred ca cel mai bun lucru pe care trebuie sa-l faca este rabatul salvator pentru protejarea scaunului. Sa revedem cu obiectivitate cât rau a produs scolii românesti arbitrajul politic impus la revizuirea manualelor de istorie si in reformele succesive din invatamânt. Spiritul critic – putin constructiv la români – isi iese din matca, ajunge demolator. Inlaturarea argumentului capata pretentii de metoda, slujirea politicii devine cauza. Gândim inca dihotomic, in alb-negru. Pericolele vin de peste tot. O ingrijorare o produce chiar generatia tânara, bulversata sau dezamagita, care intârzie sa-si caute directii proprii. In fostele state comuniste este de inteles – nu si de acceptat –, apetitul pentru partizanatul politic, preeminent liberal. La noua generatie, in ciuda evidentelor sau a unor esecuri reale, partizanatul politic neconditionat este de evitat. Indoiala carteziana si rationamentul rece pot pune generatia actuala in conditia abordarii unui proiect de societate cu desavârsire european. Intârzierea in locuri comune este deja pagubitoare. Un exemplu il ofera lipsa de discernamânt cu care este tratata falsa lupta anticomunista intr-o tara in care aderarea la NATO, integrarea in Uniunea Europeana si, in mare, privatizarea avutiei nationale au fost facute cu concursul – si as adauga pentru unele cazuri, cu complicitatea la coruptie –, a reprezentantilor fostului regim. Nu este greu sa constatam ca anticomunismul nu este cu totul nevinovat si nici gratuit. Acum, la doua decenii de la prabusirea regimului de guvernare comunista, el acopera multe dintre nelegiuirile in numele carora este construit atât de particularul capitalism românesc. Pe acest fundal, tânara generatie trebuie sa-si asume o noua misiune. Cu discernamânt, cu luciditate, cu gândul la viitor. Neutralitatea sau absenteismul o tine cam de multisor de-o parte. Riscul este sa se trezeasca in afara experientei istorice tocmai in momentul in care România are nevoie de energia ei.  Nu bejenie, ci angajare cere acest moment dificil pe care il traversam ca urmare a minciunii din decembrie 1989, a erorilor ulterioare, a oportunismului si veleitarismului politic.
O noua generatie de sinteza este imperativul istoric al momentului. Altfel ne pierdem rostul si perspectiva istorica.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper