Roland Garros, mon amour (35)

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Despre primul lui turneu de Grand Slam, Andre Agassi are amintiri întunecate. Era în 1986, el avea saisprezece ani si, fireste, lua parte la competitia de Mare Slem de pe pamant american, la Flushing Meadows. Nu mai fusese niciodata la New York si, pe langa metropola estica, Las Vegas-ul natal sau chiar si Miami pareau niste vetuste orase de provincie. La New York totul era mai mare, prea mare. Strazile, aglomeratia, traficul, stadionul. Ba pana si miza. Oricum, Andre nu s-a adaptat nici o clipa, avea probleme imense în a aprecia corect intervalul necesar ca sa ajunga de la hotel la terenuri, mai tot timpul se gasea în întarziere. Asa cum avea sa scrie în autobiografia sa, turneul si toata experienta prilejuita de participarea la acesta se vor dovedi „o palarie prea mare“ pentru pustiul de saisprezece nascut în desert si format la Bolletieri, în Florida. De altminteri, avea sa si piarda lipsit de glorie în primul tur, în fata unui tenisman trecut de 25 de ani, britanicul Jeremy Bates, care nu era mai valoros decat baiatul-minune, însa stia ce înseamna un Grand Slam. Andre nu aflase înca, la acea data…

În 1977, la optsprezece ani, un alt american, si el considerat wonder-boy al tenisului iancheu, un new-yorkez roscovan si pistruiat, cu par carliontat si valvoi, pe nume John McEnroe, debuta într-o competitie de Mare Slem, însa în Europa, pe zgura Roland Garros-ului. El aterizase la Paris fara sa aiba habar de experienta cu totul exceptionala a tenisului de Grand Slam. În plus, era timid, temator, avea clasament slab iar vantul îi sufla prin buzunare!
Prima descindere la Porte d’Auteuil coincide cu prima revelatie: stadionul si parcul sportiv îl impresioneaza, desi Forrest Hills-ul din New York era înca si mai amplu. Ce-l socheaza pe Johnny este stilul, vanitatea si bunul gust frantuzesc, la fel si atmosfera destinsa, cu patina de boemie, ceva ce el nu cunoscuse la New York. Pustiul se înscrie în turneul rezervat juniorilor, dar încearca si marea cu degetul, regasindu-se pe tabloul calificarilor de seniori. Disputa doua tururi, pe care le trece, nu fara emotii, caci, pe langa noutatea reprezentata de o competitie atat de importanta, mai este si dificultatea ridicata de suprafata, zgura rosie, europeana, care e mai lenta decat hard-true-ul negru-verzui iancheu.
Natural, viitorul Big Mac, acum doar un obscur si foarte talentat junior american, locuieste la un hotel îndepartat de parcul tenisistic parizian, un fel de hostel pentru amarasteni. Ultimul obstacol înainte de a patrunde între primii 128 de jucatori este partida decisiva, cea din turul al treilea al calificarilor. Una care este programata dimineata, iar lui John i se cere sa vina la ora opt si patruzeci si cinci de minute la terenuri. Însa new-york-ezul cu radacini irlandeze e atat de sarac, încat nu are ceas desteptator. El îl roaga pe receptioner sa-l trezeasca pe la sase dimineata, însa barbatul refuza categoric. La cati bani a platit pentru camera nu îi va face americanului o asemenea favoare! Pe scurt, McEnroe, dupa ce se da de ceasul mortii pentru a împrumuta de la cunoscutii sai, participanti la Roland Garros, un desteptator, într-un final, resemnat, renunta, pregatindu-se pentru o lunga noapte alba. Pe care o petrece în picioare, în fata lavaboului, pentru a se spala din cand în cand pe ochi si pe frunte cu apa rece.
La ora sapte este deja la stadion, însa portile sunt ferecate. Johnny mai asteapta si acolo si, cu ochii carpiti de somn, intra pe teren pentru a juca un meci în care este decis sa dea totul. Este însa tanar, plin de energie, talentat si razboinic, iar jocul îi merge. Castiga, intra pe tabloul principal si este înstiintat de organizatori ca va primi Saizeci de dolari pe zi. Sub imperiul maximei urgente, cel care va deveni Bad Boy McEnroe cauta un alt hotel, mai de Doamne ajuta si mai ales mai apropiat de terenuri, unde se duce teleghidat pentru a se odihni. Atunci a dormit John douazeci si patru de ceasuri la rand. Suficient pentru a trece doua tururi si pe tabloul principal… El se va opri în „16“-imi, rezultat mai mult decat onorant, tinand seama de statutul sau si de aventurile prin care trecuse.
La juniori se descurca mult mai bine si se califica în finala, una programata chiar pe Centralul parizian, înaintea finalei „mari“, dintre Guillermo Vilas si Brian Gottfried. O partida la care daca asista zece spectatori si în care McEnroe îsi da prima oara masura de tenisman coleric, certaret si chiar isteric! Însa pentru ca o întalnise la restaurantul jucatorilor pe mai vechea lui partenera din Douglastone, Mary Carillo, John o invita pe fata sa se înscrie în proba de dublu-mixt a seniorilor. Mary e de acord si, minune, acest cuplu forjat ad-hoc se catara pana în finala, pe care o si castiga, spre surprinderea nedisimulata a tuturor! Fireste, nici la acea finala publicul nu s-a înghesuit, cu toate ca era vorba de un turneu de Mare Slem. Dar pentru McEnroe avea sa fie ultima oara în viata cand va trece nebagat în seama de public! Peste doua saptamani, pe gazonul de la All England Club, Bad Johnny va disputa semifinala seniorilor, iar spectatorii aveau sa descopre un imens jucator de tenis. Însa totul a început la Roland Garros, pe terre battue…

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper