Rememorari în Anul Caragiale (II)

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Asa cum subliniam în foiletonul de saptamâna trecuta, de-a lungul a 42 de ani, Caragiale s-a aflat mereu în atentia presei din Iasi, dar a fost si un colaborator fervent al ziarelor din capitala Moldovei. Sunt de remarcat în primul rând, din acest punct de vedere, „Evenimentul“, „Opinia“ si „Sara“.
În iunie 1902, „Evenimentul“ consemna depunerea la Teatrul Antoine a traducerii piesei „Napasta“, sub titlul „Fatale injustice“, si aparitia în „La Paix“ a unui comentariu despre aceasta drama sub semnatura lui Ivan Svoivid de la revista „Listok“ din Sankt Petersburg, care îl punea pe Caragiale alaturi de Tolstoi, Ibsen, Bjornson si Suderman. În cursul lunii martie a aceluiasi an, ziarul facea o intensa publicitate spectacolelor cu „Napasta“ pe scena Teatrului National din Iasi. Era perioada când la Curtea de jurati din jud. Ilfov se judeca procesul Caion. La 21 martie, „Evenimentul“ îsi informa cititorii: „Entuziasmat de succesul repurtat de I.L,Caragiale în procesul contra lui Caion, reporterul aduce la cunostinta publicului iesean vestea, cu caracter justitiar, ca, pe scena unui teatru din Berlin, se monteaza pentru prima oara o piesa româneasca si aceasta este tocmai „Napasta“ despre care junele Caion spusese ca ar fi plagiata“.
În numarul din 25 mai 1907, la putin timp dupa marea rascoala (de fapt, un razboi civil), „Opinia“ anunta: „Dl. Caragiale care, dupa cum stiti, se afla stabilit la Berlin, soseste în Iasi astazi cu expresul de Berlin“. Se precizeaza ca va sta aici „mai multe zile“. A doua zi, într-un articol intitulat „Caragiale“, era criticata dur nepasarea fata de marele scriitor: „…Sunt câtiva ani de zile de când cel mai mare prozator al tarii… a parasit tara nu numai cu corpul, dar si cu sufletul, cu talentul, cu dragostea. Caci e un adevar extraordinar de deplâns: Caragiale pare a fi parasit odata cu tara – si literatura româna, dorul de a crea, de a scrie, lipsind astfel proza româna de pana cea mai maiastra, de reprezentantul cel mai glorios din câti avem astazi în viata. E oare un act de razbunare, un semn de dispret, un gest de dezgust – faptul acesta ca un mare scriitor – si Caragiale ar fi fost un scriitor de înalta valoare în orice tara – întrerupe la un moment dat orice manifestare literara, ca si cum niciodata n-ar fi simtit trebuinta sufleteasca de a-si spune gândul, simtirea, trebuinta de a râde, de a deplânge, de a compatimi, de a zugravi – de a crea, într-un cuvânt? Cine stie! E însa o datorie sa marturisim ca acest scriitor superior n-a avut niciodata multumirea de a-si vedea talentul rasplatit si neputând – ca altii – sa-si comercializeze arta, coborând-o la productiuni dupa comanda si la creatiuni artificiale (…), iar tara n-a avut nici vremea, nici constiinta de a se emotiona de plecarea în strainatate a celui mai mare scriitor – tot asa precum astazi, în toiul alegerilor, prea putini vor tresari de bucuria întoarcerii lui! Dulce tara!“
Colaborator al ziarului „Opinia“, Caragiale refuza invitatia adresata de Asociatia studenteasca „Uniunea“ din Iasi: „Nu stiu cum sa va spun cât de rau îmi pare ca nu pot veni în mijlocul d-voastra. În urma recentelor incidente dintre d-nii studenti ieseni si ziarul „Opinia“, la care am onoarea de a colabora din când în când, întelegeti ce greu mi-ar fi sa profit de gratioasa d-voastra invitatiune./ Om din popor, fara nume de nastere, fara avere, fara sprijin, mie nu mi-e permis un moment sa uit, oricât de putin ar însemna persoana mea ca publicist, ca n-am avut pe lume alt protector decât libertatea tiparului. Si asa dar, credincios acestui singur si bun protector, n-asi putea vreodata trece în tabara cui crede ca trebuie sa-l loveasca. Cu cât ar fi mai magulitoare primirea pentru mine acolo, cu atât, fireste, felonia mea ar fi mai reprobabila“.
Venind vorba de scrisori, n-as putea sa nu consemnez ca în albumul „Caragiale si Iasii Junimii“, aparut la Editura Timpul, la care m-am mai referit, este reprodusa scrisoarea olografa (din fondul B.C.U. „Mihai Eminescu“) trimisa de la Berlin lui G. Ibraileanu, la 30 noiembrie 1909, epistola care însotea corectura unei nuvele ce urma sa apara în „Viata Româneasca“. Între altele, Caragiale îi scria dojenitor marelui critic: „Sunt dator sa va multumesc pentru colectia pretioasei voastre reviste. Este o excelenta publicatiune, pe care îmi place s-o aplaud calduros, desi mi se pare ca exagerati oleaca importanta tendintei morale si sociale în arta. De atâta amar de ani va razboiti – doua scoale – arta pentru arta, arta cu tendinta, – rupeti atâtea lanci, pierdeti atâta vreme, risipiti atâta bravura si n-aveti, nici unii, nici altii, un moment sa va gânditi si la ceva care trebuieste egal ambelor scoale – la talent… Al dv. prieten, Caragiale“.
Sa ne reamintim de cum îsi încheia Ibraileanu celebrul articol intitulat „Caragiale“, aparut în numarul din ianuarie 1912, al „Vietii Românesti“ – când Caragiale împlinea 60 de ani – si în care, între altele, afirma ca autorul „Scrisorii pierdute“ este singurul scriitor român ce „face concurenta starii civile“: „Iubite maestre, primeste sentimentele de admiratie si de recunostinta ale unui om, care face parte din generatia care te-a priceput si te-a iubit mai mult si pe care l-ai facut de-atâtea ori fericit, din liceu, când te cetea pe furis la spatele colegului Balaban, si pâna azi, când opera d-tale, pe lânga acel râs al inteligentei, care este supremul bine, îi provoaca si un sentiment de melancolie pentru contemporanii sai – ai nostri – Rica, Nae, Chiriac si ceilalti. Au fost asa de vii pentru mine, ca mi-nchipui c-au îmbatrânit si ei“.
Dar sa ne întoarcem în timp, la momentul când Caragiale, care avea multi prieteni la Iasi – în primul rând pe Petre Th. Missir (1856-1929), om politic, junimist, membru de onoare al Academiei Române – cere sa fie numit director al Teatrului National, într-o scrisoare, datata 21 septembrie 1896 si adresata lui Nicolae Gane (el însusi scriitor), primarul Iasilor: „Domnule primar,/ Subsemnatul autor dramatic si fost director general al Teatrelor, aflând ca postul de director al noului teatru comunal din Iasi (1896 este anul în care s-a inaugurat cladirea Teatrului National, strajuita, din 1902, de statuia creatorului nemuritoarelor Chirite – nota mea) nu este pâna acum ocupat, îmi permit a va oferi pentru acest post serviciile mele./ Experienta ce am în afacerile de teatru, atât ca administratie cât si ca directie artistica, as pune-o în serviciul Teatrului din Iasi cu tot devotamentul profesional. As lua pe lânga sarcina directiei si legamântul de a da teatrului macar o data pe an câte o noua bucata dramatica“.
Numai ca, va scrie G. Calinescu, candidatului la postul de director „Gane îi notifica ca locul fusese rezervat dupa regula politicianista unui client politic“, fapt atestat de o relatare din „Evenimentul“ (26 septembrie, 1896): „Patru zile Caragiali a stat în Iasi, umblând pe la toti fruntasii stapânirii din Iasi pentru a obtine un post la noul teatru. Caragiali vroia la început sa fie numit director, si promisese în acest scop a supraveghea întreaga miscare teatrala, de a scrie o piesa originala pe stagiune si o feerie pentru inaugurarea teatrului (la 1 decembrie 1896 – nota mea). I s-a refuzat cererea. Atunci Caragiali a cerut sa fie numit macar intendentul teatrului, si la aceasta a primit raspuns ca postul este promis d-lui Manoliu. Pentru ultima oara Caragiali se prezinta alaltaieri seara la comitetul teatral si cere un post. Fu tratat cu un dispret suveran. Atunci Caragiali zice: „Îmi veti da voie ca sa cer un post de controlor de 60 de lei pe luna, voi sa vad daca mi-l veti refuza acesta, iar eu am satisfactia sa aduc serviciile mele Teatrului National din Iasi“. D. Caragiali a plecat aseara la Bucuresti, dezgustat de cele ce i s-a(u) întâmplat si hotarî a nu mai permite ca piesele sale sa fie jucate pe scena Teatrului National din Iasi“.
La putin timp dupa aceasta „ruptura“ cu Teatrul National, ziarul iesean „Sara“ anunta în editia a doua (ora 4, cu toate stirile importante ale zilei), de vineri 1 noiembrie 1896: „Atragem atentia cititorilor asupra Cronicei de Joi, articol datorit penei ilustrului scriitor Ion L. Caragiale. Sub acest titlu, amicul si colaboratorul nostru va continua în fiecare joi seria cronicelor literare începute în cursul acestei veri în „Adevarul“ si întrerupte din cauze independente de vointa noastra./ Cititorii care urmareau cu atâta interes cronicele literare ale „Adevarului“ vor avea ocazia de a aprecia în „Sara“, sub rubrica „Cronica de Joi“, vigurosul si variatul talent al lui Caragiale. Suntem fericiti a anunta în acelasi timp cititorii ca „Sara“ va publica în fiecare marti articole politice datorite aceleiasi pene de elita“.
De notat ca ziarul „Sara“ îsi avea redactia si administratia pe strada Golia (azi Cuza Voda) în curtea hotelului „Europa“, unde functiona si tipografia publicatiei amintite, ce aparea în doua editii pe zi ( dimineata si dupa-amiaza), tipografie preluata ulterior de renumitii editori, carora cultura noastra le datoreaza atât de mult, fratii Saraga.
În relatiile lui Caragiale cu Teatrul National si cu autoritatile iesene, momentele de suparare sau chiar de conflict alterneaza cu cele de apropiere si conciliere. Primarului Iasilor, Nicolae Gane, scriitorul îi adreseaza o cerere pentru „acordarea salii Teatrului National din Iasi pentru duminica 27 aprilie 1897, în scopul unei conferinte absolut literare, spre sporirea fondului destinat monumentului lui Al. Lahovari. Stiam – precizeaza Caragiale – ca teatrul nu se da decât pentru reprezentatii curat teatrale, dar, fiindca ati facut un bun precedent cu conferinta literara a colegului nostru Jules Brun (corespondentul ziarelor franceze „Figaro“ si „Debats“ – nota mea) va rog sa-mi acordati si mie asemenea favoare“. Conferinta, anuntata de toata presa din Iasi, intitulata „Pareri literare“ si urmata de lecturi din literatura româna, a fost rostita în ziua de 27 aprilie 1897, sala fiind pusa la dispozitie „în mod gratuit“, cum relatau a doua zi cotidianele „Orientul“ si „Era noua“.
La 29 aprilie 1897, ziarul „Evenimentul“ consemna: „Ieri, duminica, a avut loc Conferinta lui Caragiale despre Pareri literare; n-a luat parte nici un junimist si foarte putini conservatori puri. Conferinta a durat o jumatate de ora. Apoi Caragiale citeste o schita care persifleaza dogmatismul“.
Sintagma „conservatori puri“ e de o malitiozitate casanta.
La 1 mai 1897, cotidianul iesean de orientare conservatoare „Opinia“, devenit oficios al Partidului Conservator-Democrat, formatiune condusa de Take Ionescu, îl mentiona pe Caragiale, pe prima pagina, printre colaboratorii de prestigiu. La numai trei saptamâni, cu prilejul aparitiei volumului „Schite“, cronicarul ziarului îl compara pe Caragiale cu Dickens, Poe, Gogol si conchidea: „Volumul lui Caragiale trebuie învatat pe de rost. El este consacrarea celor mai sfinte legi a(le) stilului literar: preciziunea în care se cuprinde densitatea, justetea, plasticitatea epitetului, cumpatarea în cuvinte“.
Caracterizarea, dincolo de scopul ei publicitar, dovedeste competenta; pare iesita de sub pana unui critic literar.
La începutul anului 1898 apare „Calendarul Dacia“, publicatie literara si artistica, editata „sub îngrijirea domnului I.L. Caragiale“ si tiparita la tipografia „Dacia“ (la acea vreme erau, la Iasi, mai multe tipografii decât azi). Sub titlul „Reminiscente“ (alaturi de informatii diverse, tarife, sarbatori etc.) sunt grupate schitele „Karkaleki“, „Baioneta inteligenta“, „C.A. Rosetti“, „Istoria se repeta“, „Rasplata jertfei patriotice“, „Sah si Mat“, „Politica si delicatete“, „Boborul“, „Garda civica“.
O, tempora!, într-un simplu calendar anual erau publicate mai multe bijuterii literare, în fond niste mici capodopere, la care astazi ar putea visa orice mare revista de cultura.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper