Realitatea fictiunii

Un articol de RODICA GRIGORE

Mario Vargas Llosa, Casa Verde, traducere de Mona Tepeneag, Bucuresti, Editura Humanitas, 2010

 

Analizând creatia lui Alejo Carpentier, Carlos Fuentes se referea la traiectoria parcursa de formula narativa romanesca de la „o utopie de întemeiere“ la „o epopee bastarda care o degradeaza“, daca nu intervine imaginatia mitica pentru a întrerupe fatalitatea si a redobândi libertatea initiala. Utilizând acelasi model, Gabriel García Márquez, de pilda, alcatuia schema extraordinarul sau roman „Un veac de singuratate“, astfel încât aceasta sa corespunda (ca structura de baza), istoricitatii profunde proprii Americii Latine: cartea se axeaza tocmai pe tensiunea între utopie, epopee si mit. Caci, daca la început Lumea Noua era conceputa ca imagine a utopiei, pusa în legatura mai cu seama cu fundatiile misionarilor crestini (Insula Utopia a lui Thomas Morus, transplantata în alt spatiu!), acest vis, veritabila proiectie metaforica a vârstei inocentei, e rapid negat de epopee, înteleasa ca necesitate istorica, iar aici avem de-a face, desigur, cu brutalele actiuni ale conchistadorilor ajunsi pe tarâmul de dincolo de Atlantic. Oarecum asemanator procedeaza si Mario Vargas Llosa în romanul „Casa Verde“ (1965), termenii esentiali pe care discursul sau narativ îi are în vedere fiind aceiasi: utopie, epopee si mit – chiar daca, e adevarat, în unele secvente ale cartii, raporturile care se stabilesc între ei functioneaza diferit fata de modelul impus de Carpentier sau García Márquez.
Rasplatit, la un an dupa aparitie, cu Premiul Criticii Spaniole si cu Premiul National pentru Roman în Perú, iar în 1967 cu prestigiosul Premiu „Rómulo Gallegos“, „Casa Verde“ este una dintre creatiile reprezentative ale lui Mario Vargas Llosa si textul care îl impune definitiv în spatiul cultural latino-american (si nu numai!), drept unul dintre principalii reprezentanti ai unei noi generatii literare. Acelasi Carlos Fuentes sublinia, în cazul acestui roman, capacitatea scriiturii de a pune în fata cititorului, prin mijloacele marii literaturi, nu doar o imagine sintetica a realitatii latino-americane, ci si o serie de adevaruri (nu o data, sumbre) ale lumii contemporane, privite în ansamblu. La un anumit nivel al interpretarii, s-a spus – pe buna dreptate – ca, aici, Vargas Llosa abordeaza si tema universului natural specific spatiului sud-american si ca, prin aceasta, autorul se încadreaza perfect si într-o linie a traditiei zonei, el raportându-se, implicit, la opera poetica a lui Andrés Bello, „Casa Verde“ fiind, deci, asemenea altor romane latino-americane ale perioadei respective, si lectura pe care autorul o face operei unor scriitori anteriori. Numai ca, desi urmând, pâna la un punct, traditia impusa de predecesori, Vargas Llosa se si desprinde de ea chiar si la acest nivel, al modului în care alege sa trateze tema universului exterior natural, careia nu numai ca îi da valente noi si semnificatii sporite, ci include, în însusi continutul discursului romanesc, valorile estetice ale unei structuri inedite si ale unui limbaj inovator. Remarcabil este faptul ca, în „Casa Verde“, domeniul utopiei este explorat mai cu seama prin intermediul efectelor limbajului si al organizarii formale a textului, în acest fel luând nastere o noua ipostaza a realitatii peruane, latino-americane – si, din nou, nu numai! –, expresie a unui sincretism cultural propus, acum, drept model ideologic al unui univers uman supus, pe de alta parte, conditionarilor istorice. Din acest punct de vedere, desi scrisa la începuturile activitatii literare a lui Vargas Llosa, „Casa Verde“ se dovedeste a fi unul dintre marile sale romane, dar si un text care, daca avem în vedere evolutia ulterioara a prozei latino-americane, a produs importante modificari ale orizontului de asteptare al unor cititori obisnuiti, pâna atunci, sa perceapa aceasta lume doar prin intermediul facilei grile de lectura a culorii locale sau a exotismului. Se întâmpla asa pentru ca Mario Vargas Llosa este printre cei dintâi scriitori de pe continentul sud-american care reuseste sa exprime, pornind de la un fapt aparent banal si de la o poveste ca oricare alta, numeroasele niveluri ale realitatii acestei lumi atât de aparte.
Romanul, structurat pe doua planuri principale, cel obiectiv si cel mitic, reflecta atât faptele si evenimentele imediate ce afecteaza existenta personajelor, cât si proiectia simbolica superioara a acestora, precum si implicatiile domeniului istoric, împletit, la tot pasul, cu cel utopic – sau, daca nu, macar cu ce a mai ramas din acesta. Naratiunea ca atare se desfasoara, la rândul ei, în mai multe locuri: Santa Maria de Nieva, zona râului Marañon si cea a orasului Piura si a împrejurimilor acestuia. Iar daca primele doua spatii definesc prin excelenta universul natural, cel de-al treilea reprezinta lumea citadina – toate fiind, însa, prezentate în permanenta interdependenta, dovada ca, la fel cum se întâmpla si în multe dintre creatiile lui Gabriel García Márquez, în America Latina comunitatile indigenilor se afla la doar câtiva kilometri de cele mai moderne asezari urbane, dar între cele doua zone e o diferenta de sute de ani în ceea ce priveste conceptiile oamenilor si modul lor de viata. În plus, Vargas Llosa a încercat ca, de la un capat la altul al cartii, sa evidentieze permanentele legaturi care exista între realitatea exterioara, cu toate dimensiunile ei sociale sau istorice, si realitatea fictiunii, explicând el însusi, în eseul „Historia secreta de una novela“, geneza romanului „Casa Verde“ si accentuând importanta propriilor amintiri si impresii din copilarie, filtrate, apoi, si trecute în domeniul literaturii. Astfel, în timpul unei calatorii pe Marañon, Vargas Llosa a cunoscut o serie de aspecte ale vietii comunitatilor indiene din zona, dar si modul în care, pentru a-si mentine constant numarul de eleve, calugaritele unei misiuni catolice recurgeau la ajutorul fortelor de politie care supravegheau scoala confesionala respectiva si nu le permiteau elevelor indigene sa paraseasca edificiul; tinerele educate astfel aveau, la terminarea studiilor, doar doua alternative: fie sa devina servitoare în casele bogate din orasele apropiate, fie sa se prostitueze, incapabile sa se mai integreze în familiile lor sau sa revina la vechiul lor mod de viata. Ironia – tragica de-a dreptul – a acestei situatii consta tocmai în aceea ca, fara sa-si fi propus acest lucru (ba chiar dimpotriva!), calugaritele nu faceau altceva, în fond, decât sa distruga vietile unor copile inocente si sa le sacrifice, înstrainându-le si condamnându-le la singuratate atât în vechea lor lume, pe care nu o mai recunosteau si pe care o receptau ca pe un univers strain, cât si în noua lume, citadina, unde voiau sa se integreze, dar care le respingea, privindu-le, desigur, ca pe niste intruse. Pe acest fond, trecând de la nivelul colectiv si indeterminat la cel individual – si, desigur, fictional –, Vargas Llosa creeaza un extraordinar personaj feminin, Bonifacia, una dintre fetele crescute si educate la maici, dar care, dupa ce mijloceste evadarea unor nou venite ramase în grija sa, va decide sa plece ea însasi, sa porneasca în cautarea propriilor origini, încercând sa aiba o viata libera de constrângeri; însa, cum orice utopie sfârseste astfel în America Latina, ea va ajunge, finalmente, la Casa Verde, unul dintre bordelurile celebre din Piura…
Aici intervine un alt plan al romanului, centrat pe actiunile misteriosului don Anselmo, pasionat de muzica pe care o interpreteaza el însusi la harpa – cel care, odata sosit la Piura, va schimba modul de viata al locuitorilor, stiind cum sa le descopere si apoi sa le speculeze dorintele nemarturisite. De aceea el începe o afacere extrem de profitabila, cel putin pentru un timp, construind bordelul care va deveni, pe data, celebru în întreaga zona: Casa Verde. „Asa s-a nascut Casa Verde. Constructia ei a durat multe saptamâni. Scândurile, bârnele si caramizile trebuiau sa fie aduse din celalalt capat al orasului si magarii închiriati de don Anselmo înaintau cu greu prin pustiu. (…) Când casa fu gata construita, don Anselmo porunci sa fie vopsita în întregime în verde. Pâna si copiii râdeau în hohote vazând cum zidurile se acopereau cu o pojghita ca smaraldul în care se spargea lumina soarelui, înapoind reflexe scamoase. O botezara imediat: Casa Verde.“ Veritabila metafora a existentei citadine, casa verde a lui Anselmo imita, însa, într-un mod de-a dreptul inconstient, culoarea padurilor nesfârsite, unde îsi au originea majoritatea fetelor care ajung sa lucreze în ea. Autorul utilizeaza excelent o bine condusa tehnica a contrapunctului, integrând evenimente deja consumate în prezentul existentei personajelor si punând chiar si întâmplarile viitoare sub semnul aceluiasi trecut, drumul Bonifaciei de la mânastirea din Santa Maria de Nieva pâna la bordelul din Piura fiind exemplul edificator în acest sens. Însa, odata ce verdele lumii naturale si al padurii amazoniene este schimbat în cel (zugravit, deci, la nivel simbolic, fals!) al universului citadin, întoarcerea nu mai este posibila, de aici si tragicul existentei Bonifaciei, subliniat de semnificatiile amenintatoare ale imaginii sarpelui sau a altor reptile cu care sunt comparate calugaritele, precum si de tratarea de catre autor, cumva în raspar, a unor simboluri biblice, care structureaza, astfel, înca un plan – textual, de asta data, al romanului si determina posibila decodificare în diferite chei a mesajului din „Casa Verde“. Si tot de aici si esecul iubirii lui Anselmo pentru Antonia: caci  personajele, de la cele de prim plan si pâna la cele secundare, sunt caracterizate cel mai bine de termeni precum: singuratate, înstrainare, amaraciune, esec.
În acest context, cautarea, de catre Bonifacia, a propriilor sale origini reprezinta, deopotriva, unul dintre demersurile esentiale ale romanului latino-american privit în ansamblu, caci acesta s-a aflat, de la începutul epocii moderne, în cautarea punctelor de reper si a acelor coordonate de natura a-i fundamenta existenta si de a-i accentua individualitatea. Veritabila tehnica asemanatoare cu principiul vaselor comunicante de care se foloseste Vargas Llosa pentru a configura nivelul si formele temporalitatii din acest roman, precum si sensul final de imposibilitate a eludarii conditionarilor istorice sau sociale fac din „Casa Verde“ unul dintre romanele fara de care literatura latino-americana a ultimei jumatati de veac nu ar mai putea fi conceputa. Dovada ca, dupa cum spunea scriitorul însusi, „realitatea fictiunii e compusa, acum, nu doar din actiunile întreprinse de oameni si din sentimentele acestora, ci si dintr-un nivel ce scapa trecerii implacabile a timpului, care tine de domeniul simbolic si mitic si care se dovedeste în stare sa exprime toate acele realitati ale existentei noastre si acele credinte umane care nu vor pieri niciodata.“

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper