Prietenul meu

In decembrie, la Bucuresti, cu prilejul decernarii premiilor Asociatiei Dialog, Alexa Visarion, presedintele asociatiei, a povestit urmatoarea intâmplare:
Se afla in Statele Unite ale Americii si la un moment dat a fost invitat la o sindrofie, unde participau multi oameni de teatru si film. Intâlnirea a avut loc intr-un salon plin ochi cu celebritati, printre care povestitorul nostru se simtea destul de stânjenit. La un moment dat lumea s-a dat deoparte, s-a creat un culoar de la usa pâna in mijlocul salonului si pe acest culoar a aparut Liviu Ciulei. In aplauze generale. Liviu Ciulei, cu care Alexa Visarion de-abia vorbise, cu sfiala, doar de vreo doua, trei ori in tara, spunându-i: „Buna ziua, domnule Ciulei….“
Printre celebritatile americane, Ciulei a salutat deci in stânga si in dreapta. Si, brusc, a dat cu ochii de Alexa. L-a luat de umeri, l-a adus in mijlocul salonului si a spus: „Ma bucur sa-l intâlnesc aici si pe prietenul meu, Alexa Visarion“.

Aceasta este una dintre cele mai frumoase povesti pe care le-am auzit vreodata despre intâlnirea dintre doi compatrioti de-ai mei in afara granitelor tarii.
Trebuia insa sa fii Liviu Ciulei ca sa devii eroul unei asemenea povestiri. Si trebuia sa fii Alexa Visarion ca s-o povestesti, cu atâta modestie si caldura.
Cu alte personaje, am mai avut parte sa ascult de multe ori povesti despre intâlniri neprevazute. Ele insa, daca ar fi sa le adaptez la varianta de mai sus, ar suna cam asa:
„M-au invitat fiindca auzisera de mine, toata lumea ma urmarea si, dintr-odata, ce sa vezi, se deschide o usa si apare… Il stiam bine din tara. Chiar ma rugase sa-l sfatuiesc de mai multe ori cum sa rezolve o anume secventa, dar, ma rog, nu era cazul sa-i aduc acum aminte de felul cum noi, tinerii…“
Sau, din celalalt unghi:
„S-a intâmplat sa-l vad acolo, pierdut intr-un colt, pe unul, un tinerel venit nu se stie in ce imprejurari din România; la un moment dat chiar m-a intrebat gazda daca numele lui imi spune ceva. Am facut un efort, dar, ca sa fiu cinstit, nu-mi mai aduceam aminte… Parca… desi, nu, nu eram sigur.“
Variantele se pot multiplica in felul acesta la nesfârsit. Explicatia?
Dupa ani si ani de emigratie, din punctul meu de vedere, lucrurile stau cam asa:

Dumnezeu stie din ce pricina, in multe cazuri, când se intâlnesc doi români in afara tarii, au sentimentul, sau cel putin vor sa creeze impresia ca vin dintr-un loc mai prejos decat cel unde, vezi doamne, se afla ei in momentul de fata. Unul ajuns la o asemenea binecuvântare, sa poata calatori prin lume, vrea sa demonstreze ca el este, desigur, exceptia. Faptul ca se afla in afara României se datoreaza meritului lui personal, el fiind „prea bun“ sa mai stea acolo. Când apare si al doilea, constructia cu „prea bun“ se da peste cap. Cei din jur ar putea astfel trage concluzia ca acolo, in România, sunt mai multi buni. Si atunci cum mai stam cu meritul personal?
România, vor unii sa lase impresia, naiba stie de ce, este mai prejos decât te miri care alta parte a lumii. Si daca nu România, in ansamblul ei, macar colegul cu care iti este dat sa te intâlnesti, nu poate atinge inaltimea piedestalului tau.
Numai asa se pot explica unele povesti hilare, cum ar fi, spre exemplu, cea pe care am auzit-o eu, nevenindu-mi sa-mi cred urechilor, de la un absolvent de filologie din Cluj, emigrat in Olanda prin 1985. El imi povestea ca, pentru a putea intra in invatamânt, pentru a i se echivala deci diploma, a trebuit sa repete anii de studentie aproape in intregime. A facut-o, fara sa crâcneasca, fiindca omul avea nevoie de un serviciu, avea familie si copii. Cum era un intelectual serios, a luat la toate materiile nota maxima, numai la limba româna… a luat un 6. „Dumneata nu esti român? l-au intrebat cei din comisie. Nu cunosti bine limba?“ „Ba da, sunt român“, a ingaimat omul. Dar i-a fost rusine sa mai adauge ca si examinatorul lui era tot român, singurul profesor român in aceea universitate.
De la aceasta intâmplare a trecut insa un sfert de secol. Intâlnirile intre compatrioti si-au schimbat parametrii. Acum, cei care vin din România in strainatate, vin cu tara in spate. In sensul ca au zidul de aparare, au pozitii sociale sigure, functii in comisiile si comitetele internationale la care a aderat România, au burse, au calatorii platite regeste, li se asigura prin protocol intâlnirile profesionale dorite. Intâlniri pe parcursul carora se mai poate intâmpla sa dea ochii din când in când si cu vreun compatriot plecat intr-o alta epoca. Unul care, om de stiinta fiind, si-a echivalat de-a lungul anilor toate studiile si si-a dat toate specializarile si supraspecializarile, a reusit sa-si faca loc in reteaua profesionistilor din tara in care traieste, are un nume si-o functie. Sau, artist fiind, a reusit sa-si inchirieze, numai el stie cu ce eforturi, un atelier, sa infrânga rezistenta emotionala a localnicilor fata de creatia lui, sa lucreze si sa se promoveze in mass-media, sa expuna, sa devina un nume de referinta.
Si da deci cu ochii de ei românul nostru „in delegatie“: „Aaaaa, se mira acesta, cum asa, se facea stiinta in România si inainte? Existau arte? Nu-i credeti, tinde sa le spuna gazdelor, pe ocolite. Nu-i luati in serios.“
Si, uite asa, vine Alexa Visarion, in decembrie 2011, si ne povesteste cum, cu câtiva ani in urma, in America, Liviu Ciulei, cu care aproape ca nu schimbase niciodata o vorba, l-a luat de umeri la sindrofia celebritatilor si a anuntat: „Ma bucur sa-l intâlnesc aici si pe prietenul meu“.
Concluzia?
Probabil ca depinde, pâna la urma, pe ce palier cultural si in ce registru uman fixam intâmplarile.
Trebuia sa fii Liviu Ciulei pentru un asemenea gest, si nu un veleitar oarecare.
Si… trebuia sa fii Alexa Visarion pentru a povesti plin de recunostinta aceasta intâmplare, si nu un oarecare trepadus prin lumea celor care creeaza.
Viata in diaspora are inca reguli putine. Când vorbim despre ea, e mai bine, probabil, sa vorbim despre fapte.

Un comentariu pentru “Prietenul meu”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper