Pe cine mai dusmanim

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Dupa cat pot sa-mi dau seama, în anul care s-a sfarsit s-a stat bine cu dusmania în patrie. Nu stiu daca mai bine ca altadata, dar suficient de bine pentru ca în 2012 sa nu ne facem griji prea mari; ma rog, eu nu-mi fac. S-au dus de mult, de mult vremurile în care, cu exceptia mahalagiilor, a naturilor excesive si a saracilor cu duhul, se dusmanea cu o anumita eleganta, cu un anumit savoir-faire, cu o anumita discretie, totdeauna dintr-o perspectiva morala, politica sau ideologica superioara sau pretinsa ca atare, desi de cele mai multe ori nu era decat un spectacol pentru galerie. Azi, o alta mare si inestimabila cucerire a existentei în capitalism, se dusmaneste în ziua mare, pe fata, cu furie, visceral. S-ar parea sa fie o noua virtute, o dovada în plus de barbatie în situatie de criza sau, în cazul damelor afirmate, o cocheta revansa sociala si feminista de mult ravnita.
În urma cu 22 de ani (ce repede si de prisos trece timpul romanesc!), dusmania colectiva s-a lasat cu gloante, cu morti si cu o executie sumara. Tot ce s-a mai pastrat din acest elan national bezmetic numit uneori revolutie e dusmania împotriva comunismului în general si a Securitatii în particular. Rabufneste la rastimpuri confuza, primitiva, caricaturala. Tine în viata cateva publicatii confidentiale, o institutie ce scormoneste în arhive deseori sau la comanda trucate si o alta care rescrie de zor istoria. Hraneste cativa scarta-scarta pe hartie pana la satietate si voma, cand li se pare ca gluma sinistra a realitatilor capitaliste romanesti s-a îngrosat si, imposibil de ignorat în acest bilant aproximativ al starii dusmaniei în patrie la sfarsit si început de an, pe care de altfel nu mi l-a cerut nimeni, o bizara alcatuire umana aflata în gratii prezidentiale. Metamorfozata ideologic, fatarnica, agresiva, tenace, n-o tulbura nici adevarul, nici insultele, nici grotescul omagierii periodice de sine si al contributiei sale planetare la adulmecarea dusmanoasa, probabil pana la adanca batranete, a hoitului de mult în putrefactie a ceea ce s-a numit si se mai numeste comunism. Nu-i putin lucru, recunosc, dar nu ma mira, am mai cunoscut pe acest continent indivizi platiti sa întretina flacara memoriei selective în tarile în care s-au nascut cu lingurita de argint socialist în gura si din care au fugit înainte ca roata istoriei sa se învarteasca invers.
Cum elanul national bezmetic din urma cu 22 de ani s-a spulberat de la sine, ceea ce era de prevazut, tot insul roman în putere sau pe cale sa devina a avut si continua sa aiba posibilitatea sa-si rezerve o halca de frustrari, ranchiune si suferinte reale sau imaginare si sa dusmaneasca de atunci pe cine vrea, cand vrea si cat vrea. Ceea ce s-ar putea numi democratizarea dusmaniei. Între solutia extrema a înfiptului mainii în gatul dusmanului si cele mai moderate ale înjuraturilor de mama si alte rude si barfa de-a lungul si de-a latul targului, oarecum dificile de urmarit si de contabilizat, descarcarea bilei prea plina a unuia sau altuia mai rasarit se poate observa cel mai bine si mai edificator în ziare, reviste, la televizor si, presupun, la radio.
Evantaiul dusmanilor, daca nu de distrus cu vorbe grele si puneri definitive la stalpul infamiei, macar de tavalit public în noroi, e larg si se poate largi si mai mult la nevoie. Pe o baricada admiratorii fanatici si gras rasplatiti ai puterii actuale si ai liberalismului, pe cealalta baricada aparatorii guralivi ai unei opozitii cramponata în constatarea si detalierea realitatilor catastrofale ale tarii. Zi de zi, seara de seara, se azvarl de la o baricada la alta nume de persoane de detestat, de urat, de închis pe viata. Zi de zi, seara de seara, rahatul real sau inventat al trecutului sau al prezentului unuia sau altuia dintre cei haraziti dusmaniei e rascolit de o parte si de alta cu voluptatea bolnavicioasa a neputintei de a-i elimina pentru totdeauna din decorul magnific sau mizerabil al Romaniei capitaliste. La rastimpuri, cate unul mai lovit de tristeti si de frustrari abisale îsi face loc sa-si întinda flegma amara peste întreaga natie. Obsesie intelectuala a catorva profitori ai vremurilor trecute si prezente, chestiunea dizidentei lor imaginare, dusmanie necesara, constructiva în anii socialismului, s-ar întelege, revine si ea din cand în cand ca o durere de nevindecat. Ca au fost sau nu dizidenti, e aproape o gluma de vreme ce dusmania lor profunda a tintit si tinteste în alta parte. Ultima crispare de suferinta în raport cu posteritatea a fost prilejuita de moartea lui Havel. Nu, niciunul dintre ei n-a fost un Havel! Nu pentru ca n-ar fi putut fi, nu pentru ca ar fi fost ocupati sa creeze o opera, ci pentru ca n-au avut poporul care le trebuia! Nu-l au nici azi.
Cum spuneam, s-a stat bine în patrie cu dusmania în 2011 si nu-mi fac nicio grija, se va sta si mai bine în 2012.

26 decembrie 2011

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper