Muzeul Israel (IV)

Pentru ca mai aveti vreme, pâna la 18 februarie, sa vizitati, la Ierusalim, expozitia „Artisti evrei de avangarda din România“, am sa ma întorc putin la discutia despre ea. Spuneam, în ultimul numãr pe 2011 din Cultura, ca expozitia (deschisa, initial, la Muzeul Istoric Evreiesc din Amsterdam, sub curatoriatul lui Radu Stern si Edward van Voolen, fiind recreata la Muzeul Israel din Ierusalim) are un caracter polemic, pentru ca premisa de la care porneste Radu Stern, în proiectul sau expozitional este, în buna masura, opusa celei de la care fusese organizata marea expozitie Dada, deschisa la Centrul National Pompidou, în octombrie 2005, fiind, apoi, recreata, în iunie 2006, la Muzeul de Arta Moderna din New York, de aceasta data, cu sprijinul muzeului gazda si al Galeriei de Arta Nationala din Washington. Acea expozitie, cuprinzând peste 1.000 de opere, si care a fost considerata (si a ramas, pâna acum) cea mai mare expozitie (nu doar ca numar de exponate, ci si ca valoare) dedicata fenomenului Dada, nu avea cum sa ocoleasca evidenta contributie a unor artisti originari din România, care erau evrei. Printre exegetii fenomenului avangardist, suedezul Tom Sandqvist a încercat sa explice faptul ca Tristan Tzara, Marcel Iancu, Arthur Segal, Victor Brauner, Ilarie Voronca, M. H. Maxy, Ion Calugaru, Sasa Pana, Jules Perahim, Paul Paun si multi altii împartaseau câteva lucruri în comun, între care, viziunile artistice apropiate, etnia evreiasca si România drept tara a nasterii (trebuie avut în vedere ca, în pofida conditiilor puse de Congresul de la Berlin, din 1878, multi dintre evreii nascuti în România, înainte de 1923 – anul promulgarii noii Constitutii – nu primeau, de la nastere, cetatenia româna, cu toate ca erau nascuti pe teritoriul tarii, din cauza faptului ca parintii lor erau evrei proveniti, în mare parte, din marele val imigrationist din secolul XIX). Daca tara materna si etnia evreiasca erau niste daturi, ceea ce trebuia explicat era viziunea artistica. Cu alte cuvinte, întrebarea pe care si-au pus-o realizatorii expozitiei franco-americane si multi dintre comentatori, la momentul respectiv, era de ce acesti evrei din România au ales tocmai Avangarda drept mijloc de exprimare artistica. Raspunsul lor a fost unul judecat, pe buna dreptate, de catre Radu Stern, drept simplist. Astfel, singura explicatie pentru care avangarda europeana a avut drept promotori atât de multi creatori care erau evrei din România ar fi fost aceea ca evreii din România aveau ceva deosebit, care nu putea sa fie decât specific exact acelor comunitati evreiesti, existente, mai ales, în nordul Moldovei. Or, ceea ce era specific evreilor „galitieni” de acolo era hasidismul… Întreaga explicatie mi se pare demna de butada potrivit careia silogismul este rationamentul deductiv pe baza caruia, din doua premise corecte se ajunge la o concluzie gresita. În cazul de fata, prima premisa este ca foarte multi dintre artistii evrei din România erau, în acel moment istoric, avangardisti, a doua premisa ca hasidismul era specific multor evrei din România, concluzia fiind ca motivul pentru care artistii evrei din România îmbratisasera Avangarda era hasidismul… Probabil ca artistilor mentionati mai sus nu le erau straine conceptiile rabinului Israel ben Eliezer, dar de aici si pâna la a ajunge la concluzia ca dadaismul se sprijinea tocmai pe iubirea si teama fata de Dumnezeu e un drum mai lung decât de la Zürich la Dorohoi.
Pe de alta parte, este evident ca majoritatea avangardistilor din România era formata din evrei. Si este la fel de bine stiut ca mediul intelectual românesc, de la începutul secolului trecut, astepta de la toti locuitorii tarii, inclusiv, de la cei de etnie evreiasca, afirmarea aderarii lor la ceea ce se numea, în epoca respectiva, cultura nationala, si care se întemeia pe ceea ce era considerat a fi Traditie româneasca, prin aceasta subîntelegându-se complexul conceptual format din limba româna, religia crestin – ortodoxa si arta „nationala”. Nu este de mirare, asadar, ca multi dintre intelectualii evrei, neîndeplinind „conditile” de mai sus, s-au refugiat în cultura Avangardei, cosmopolita si panteista (ca sa nu spun, uneori, atee). Nu este cazul sa reiau, aici, o discutie care s-a mai purtat în mediile intelectuale românesti, cu mult spor, dar cu putine concluzii valabile, în ultimul secol. Poate ca si din aceasta perspectiva, expozitia de la Ierusalim ar trebui vizitata de toti cei interesati nu numai de istoria artei românesti, ci si de istoria contemporana a României!
Desi nu sunt „conspirationist“ din fire, mi s-a parut ca este o coincidenta fericita faptul ca, la doar câteva saptamâni dupa vernisajul de la Muzeul din Ierusalim, într-o mare galerie din Tel Aviv (Casa Artistilor Zaritchi, fundata în 1948), m-am putut bucura sa vizitez o expozitie a artistilor care se afirma în România celui de al doilea deceniu al secolului nostru. Colorând griul este o încercare curatoriata de Cosmin Nasui si Oana Ionita, sub auspiciile Institutului Cultural Român din Tel Aviv, cu sprijinul Ministerului Culturii si (al) Patrimoniului National, de a extrage, din multimea de artisti români, aflati, undeva, între 25 si 45 de ani, o sectiune pe care ei au considerat-o reprezentativa pentru mai multe genuri ale artelor vizuale actuale din România. Curatorii i-au definit drept „al doilea val de artisti contemporani emergenti români?, expozitia fiind prezentata, mai întâi, în cadrul Bienalei de arta contemporana de la Moscova, din 2011. Radu Belcin, Dragos Burlacu, Francisc Chiurariu, Ana Maria Micu, Catalin Petrisor, Flavia Pitis, Bogdan Rata si Aurel Tar (în ordine strict alfabetica) au dat culoare griului în care (înca) se zbate societatea româneasca de azi. M-am bucurat, spun, pentru ca expozitia a fost considerata un real succes, de catre întreaga critica locala de specialitate.
Israelul este o tara mica (în comparatie cu România), dar destul de vizibila în plan cultural, pentru lumea contemporana. Faptul ca la distanta de câteva sute de kilometri una de alta, dar la mare distanta de România, pot fi admirate operele unor artisti legati, cu sau fara voia lor, de tara noastra, macar doar si pentru faptul ca s-au nascut aici, chiar daca, în lumea de astazi nu se poate spune despre ei decât ca apartin, ca oricare artist, lumii întregi, este, fara îndoiala, un motiv suplimentar de interes pentru cultura româneasca.
Israelul este, însa – si probabil ca acesta este lucrul demn de a fi retinut – mai mult decât un muzeu arheologic, un muzeu etnologic, un muzeu de arta, un muzeu de stiinta. Este o tara– muzeu, pur si simplu, în sensul pe care muzeul, ca institutie fundamentala pentru oricare cultura si pentru oricare natiune, îl are astazi: un loc de convergenta al culturilor lumii.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper