Lupta cu Demonul acediei. Pe Twitter

Un articol de CATALIN STURZA

In vremurile noastre, atunci când incercam sa intelegem de ce irosim timpul, folosim etichete care variaza de la domeniul psihologiei (atentie fluctuanta, a umbla cu gândul aiurea) la cel medical (A.D.H.D., hipoglicemie) si la cel etic (lene, o proasta disciplina a muncii), scrie John Plotz in „The New York Times“. Problema irosirii timpului ni se pare una care tine exclusiv de vremurile noastre. Totusi, cei care vor rasfoi un text monastic din Evul Mediu timpuriu vor avea surpriza sa constate ca, si pentru Parintii pustiei, umblatul cu gândul aiurea era o problema foarte acuta.

Pentru monahii din pustia Egiptului, vina pentru timpul pierdut si pentru abaterea atentiei de la meditatie si rugaciune o purtau atacurile unui demon, numit Acedia sau Demonul de la amiaza. Ori de câte ori calugarii si calugaritele se retrageau in chilii pentru a munci si pentru a medita la cele ale spiritului, demonul pornea la atac. Maladia acediei, scrie John Plotz, ii afecta tocmai pe aceia al caror stil de viata prefigura rutina multor muncitori ai economiei noastre postindustriale. Cei care sufereau de acedie erau angajati intr-un efort solitar, sedentar si cerebral catre un scop final bine definit. Acest scop putea fi atins la sfârsitul unei vieti de contemplare spirituala intr-o chilie asediata de demonul acediei – o viata intrucâtva asemanatoare cu existenta noastra sedentara, in fata unui laptop cu o conexiune la internet de mare viteza.
In evul mediu târziu, pe masura ce proportia sarcinilor solitare, in viata calugarilor, a scazut, acestia au devenit mai putin vulnerabili la atacurile demonului. Dar pentru scriitorii medievali timpurii, arata John Plotz, simptomele acediei erau atât de raspândite, incât ele luau, deseori, forme contradictorii. Pentru Sfântul Benedict, boala lua forma unui „baietel negru care il tragea pe calugar de tivul sutanei“, iar pentru Evagrius Ponticus aparea, uneori, sub infatisarea unor „demoni care ne ating corpurile, in timpul noptii, si, ca niste scorpioni, ne inteapa membrele“. Lacomia si lenea sunt semne ale acediei, ne avertiza Sfântul Ioan Cassian. Singurul lucru care nu se schimba, in timpul epocii de inflorire a acediei, era acela ca boala ii impiedica pe calugari sa se concentreze la ceea ce trebuiau sa faca si sa stea acolo unde trebuiau sa stea.
Daca diagnosticele din textele medievale sunt atât de precise, din punct de vedere fiziologic, acest lucru se datoreaza, foarte probabil,  faptul ca cei mai inraiti dusmani ai acediei sufereau, ei insisi, de acedie. Si in ziua de azi, crede John Plotz, trebuie sa fii atins de acedie ca sa intelegi acedia. „Il salut ca pe un vechi prieten pe calugarul sIoan Cassiant a carui privire se fixeaza obsesiv asupra ferestrei, in timp ce, cu ochii mintii, vede pe cineva care vine sa-l viziteze“, scrie eseistul britanic. Acedia sub forma derivei gândurilor, descrisa de Ioan Cassian, surprinde perfect procesele mentale aleatorii care ne impiedica sa ne concentram asupra unei pagini: „Mintea se roteste permanent de la un psalm la altul… aruncata frivol si fara tinta prin intreg textul Scripturii“.
Intre noi si calugarii pustiei exista, totusi, o diferenta mare: ei il cautau pe Dumnezeu si se luptau cu demonii; noi ne petrecem timpul având, mereu, la indemâna site-urile de socializare. Ei priveau in sus, spre Dumnezeu; noi privim, pe furis, in laturi spre semenii nostri, in timp ce incercam sa rezistam ispitei emailului (in zilele noastre, iti poti „parasi chilia“ fara sa te ridici din scaun). Pe masura ce acel gen de munca intelectuala solitara, destructurata, revine la ordinea zilei, s-ar putea sa ne confruntam cu o epidemie de acedie medievala. Putem invata ceva de la calugarii si calugaritele din secolul IV?, se intreaba Plotz.
Incepând cu secolul VI, manastirile crestine au gasit modalitati de a prinde meditatia religioasa in rama contextului social. Pentru calugarii benedictini, de exemplu, imnurile intonate colectiv, munca pamântului in comunitate si mesele in comun erau la fel de importante ca lecturile individuale din textele sfinte. Pentru noi, oamenii contemporani care ne luptam zi de zi cu acedia, sfaturile Parintilor pustiei s-ar putea sa nu ne fie de prea mare ajutor. Evagrius ne indeamna, de pilda, sa ne impartim in doua, „unul care sa vindece, si celalalt care sa fie obiectul vindecarii“. In opinia lui John Plotz, aceasta tehnica anticipeaza, fara doar si poate, exercitiile moderne de autodisciplina (dar si iertarea de sine) ale terapeutilor cognitiv-behavioristi.
O lectie pe care o putem trage din aceste povesti ale sihastrilor e aceea ca lucrurile care ne distrag atentia, continuu, ar putea fi la fel de inevitabile in viata noastra moderna pe cât erau in pustia Egiptului. Fuga nu e o solutie, scrie Plotz. A taia accesul la Internet sau a confisca telefoanele celulare ale adolescentilor e, probabil, mai putin eficient decât a cauta modalitati de a trai fata in fata cu aceasta ispita permanenta si de a trece dincolo de placerea amestecata cu remuscare pe care fiecare postare de pe Facebook si fiecare mesaj de pe Twitter ne-o aduce.

Un comentariu pentru “Lupta cu Demonul acediei. Pe Twitter”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper