Lumea pe dos

Un articol de RODICA GRIGORE

José Donoso, „Obscena pasare a noptii“, traducere si note de Dan Munteanu Colán, Bucuresti, Editura Leda, 2011

 

Considerat de Carlos Fuentes „autorul unuia dintre cele mai bune romane nu doar ale literaturii latino-americane, ci ale intregii literaturi contemporane, «Obscena pasare a noptii»“, fiind unul dintre membrii marcanti ai generatiei celebrului „boom“ al anilor ’60-’70 (si, in paranteza fie spus, chiar creatorul acestei sintagme ce apare in titlul eseului sau din 1972, „Historia pesonal del „boom“„), chilianul José Donoso nu s-a bucurat de faima uriasa a lui Gabriel García Márquez sau a lui Mario Vargas Llosa, ramânând, insa, un scriitor exceptional, fara de care panorama prozei continentului sud-american si a epocii noastre in ansamblu ar fi imposibil de conceput. Opera lui Donoso este, de la inceputurile sale reprezentate de romanele „Coronación“ (1960) sau „Un lugar sin límites“ (1965) si pana la extraordinara si luxurianta constructie narativa din „El obsceno pájaro de la noche“ (1970), plasata pe de o parte sub semnul influentei excelent asimilate a lui Henry James, pe care scriitorul chilian l-a privit mereu drept marele sau maestru si, pe de alta, a importantei pe care autorul o dadea traditiilor folclorice si mitologiei tarii sale, de care a fost intotdeauna profund legat, in maniera realismului magic, pe care, insa, l-a practicat cu o originalitate a formulei narative si a expresiei absolut unice in contextul prozei secolului trecut. De la Henry James provine predilectia lui Donoso pentru spatiile inchise, pentru atmosfera sufocanta si pentru un aspect care l-a preocupat mereu, si anume dificultatea de a stabili un dialog real intre oameni sau chiar incapacitatea fiintei umane de a realiza o comunicare adevarata, dincolo de cliseele de limbaj ori de conventiile ce limiteaza in mod fatal dialogul. Iar din traditiile chiliene vine naturaletea cu care scriitorul trateaza pâna si cele mai neobisnuite intâmplari sau fapte ale personajelor ce-i populeaza creatiile.
Capodopera sa ramâne, fara indoiala, romanul „Obscena pasare a noptii“, receptata superlativ in intreaga America Latina imediat dupa aparitie, creatie impresionanta si extrem de complexa, mizând pe mai multe linii ale subiectului, pe o excelenta tehnica a punctului de vedere si pe un ansamblu de voci narative ce determina un discurs polifonic absolut remarcabil, punând sub semnul intrebarii capacitatea fiintei umane de a ajunge vreodata la adevarurile ultime si definitive. Desigur, dincolo de pretextul epic si de nenumaratele complicatii de-a dreptul baroce ale textului de fata, Donoso a dorit si sa ofere cititorului (desigur, in mod indirect) o imagine simbolica a societatii chiliene contemporane lui, cu toata ipocrizia ce o caracteriza in ciuda permanentei si mult clamatei obsesii a sinceritatii. Imposibil de redus la un singur nivel ori fir epic, romanul „Obscena pasare a noptii“ structureaza o altfel de imagine a lumii fata de aceea cu care alti scriitori latino-americani ai ultimelor decenii ne-au obisnuit. Caci avem de-a face, in paginile acestei carti, cu o lume de cosmar, veritabil spatiu predilect al fiintelor diforme si marcate de tot felul de dizabilitati si unde normalitatea fizica si psihica devine, treptat, exceptia, nu norma. Astfel ca cel care incearca sa relateze labirintica istorie a familiei Azcoitía si a la fel de labirinticei Case de Exercitii Spirituale a Incarnarii din Chimba, si anume fostul servitor si secretar al stapânului don Jerónimo de Azcoitía, Humberto Peñaloza, devine el insusi alienat, iar din narator implicat si protagonist activ se va transforma in scriitor ratat, incapabil sa mai puna in ordine nenumaratele variante ale adevarului la care ajunge si alegând, ca solutie finala, doar sa aseze cap la cap povestile, istoriile si relatarile paralele ale unor fapte disparate care ar urma ca, in extremis, sa ofere un soi de substitut de adevar si, deopotriva, de substitut al lumii normale, cata vreme Casa de Exercitii Spirituale nu va mai fi altceva decât imaginea tuturor spaimelor omenesti, a celor mai intunecate temeri, axis mundi pe dos si oglindire a unei realitati familiare in raspar.
La nivel simbolic, avem de-a face si cu incercarea lui Donoso de a exprima realitatea de ansamblu a fenomenului social chilian prin intermediul decaderii si degradarii tot mai accentuate a unei familii altadata de vaza, marcata, insa, de esecul unei casnicii in care niciunul dintre protagonisti, Inés si Jerónimo, nu se mai simte implinit si de permanentele schimburi de roluri (nu insa si de caracteristici!) intre stapâni si servitori, intre cei normali si cei insemnati de diformitatile care ii individualizeaza si ii singularizeaza. Peñaloza insusi va fi redus, treptat, la statutul de „Mutulica“, asa cum i se si spune, el devenind din scriitor aspirant simplul obiect de amuzament al orfanelor si calugaritelor adapostite in Casa Exercitiilor Spirituale, creata ea insasi, asemenea mitologicului labirint, pentru a adaposti si a ascunde un monstru. Nu Minotaurul, de asta data, ci replica sa latino-americana, adica fiul lui Azcoitía, monstruos, la rândul sau. Iar pentru a nu se simti diferit, in jurul lui este adunat un intreg univers al bolii, al exceptiei, al diformitatii. Astfel ca lumea reala, cea adevarata, este izgonita in spatele zidurilor casei ce pare, deci, veritabila cazemata si noua versiune a unui Castel kafkian unde cu adevarat nimeni nu poate patrunde. Cu toate acestea, fascinatia celor care traiesc in interiorul zidurilor fata de lumea exterioara nu poate fi inabusita complet, la fel cum nici dorinta celor din exterior de a patrunde in acest univers secret nu are cum sa fie anulata. De aici permanentul vis-fantezie, uneori chiar cu accente net erotice, chiar daca e vorba de cele mai multe ori despre un eros maladiv si aberant (de pilda, obsesia lui Humberto pentru Inés, sotia superiorului sau) al schimbului de roluri, al inlocuirii, al substituirii realului si normalului cu monstruosul.
Vor fi puse, deci, indirect, fata in fata, imaginea adevarului, inteles drept construct verbal al realitatii, si adevarul fiecarui personaj in parte, in cadrul unei naratiuni arborescente, cu note naturaliste, alegorice si realist-magice. Deloc intâmplator, amenintarea la care se gândesc cu totii este Imbunche (monstrul devenit, in folclorul chilian, imagine a maleficului prin excelenta), care provine din copiii nevinovati rapiti de vrajitoare, carora, dupa ce le sunt cusute toate orificiile naturale ale corpului, le este menit sa pazeasca comorile ascunse. Metafora, fara indoiala, a imposibilitatii stabilirii unei reale comunicari intre oameni in mijlocul unui univers plasat, de la inceput si pana la sfârsit, sub semnul monstruosului si al exceptiei de la orice regula etica ori estetica. In acest cadru, nici povestea sarcinii considerate initial miraculoase a lui Iris Mateluna, una dintre orfanele adapostite in casa si care, de fapt, poarta copilul lui Mutulica, nu mai pare incredibila, ci perfect adaptata acestui loc afectat de ruina fizica, semn, desigur, al degradarii profunde ce afecteaza moravurile unei lumi aflate intr-o accentuata descompunere. Nu e o surpriza, asadar, ca multe dintre intâmplarile bizare sau frizând absurdul care sunt relatate pe parcursul cartii tin de domeniul lui „se spune ca…“, „lumea zice ca…“, insusi Peñaloza nefacând altceva decât sa inregistreze povestile altora, temându-se ca intr-o astfel de lume capacitatea lui insusi de a crea povesti originale ori mai mult sau mai putin adevarate a incetat sa se mai poata manifesta. Fiecare personaj da senzatia ca este captiv in propria sa lume, in micul lui univers aberant din care nu exista cale de scapare, iar unica speranta a lui Peñaloza este, de la un moment dat incolo, aceea de a incerca sa construiasca, fie si prin discursurile altora pe care si le asuma ca fiind ale sale, veritabile realitati paralele care, chiar daca nu pot inlatura monstruosul realitatii Casei Exercitiilor Spirituale, pot incerca macar sa o exprime intr-un alt mod, prin intermediul unor discursuri paralele, chiar daca sunt menite sa ramâna pentru totdeauna subordonate versiunii oficiale a adevarului impus de familia Azcoitía.
Limita dintre real si fantastic este, astfel, din ce in ce mai greu de observat, mai cu seama prin accentul pe care Donoso il pune pe irationalitatea desprinsa parca de-a dreptul din literatura gotica a secolului al XVIII-lea ce domina manifestarile pe care le au in cele mai (aparent!) obisnuite momente locuitorii Casei. Dupa cum autorul a afirmat el insusi in repetate rânduri, fiintele decrepite si marcate de povara vârstei care sunt adapostite in Casa Exercitiilor Spirituale semnifica elementele reactionare si retrograde de care societatea chiliana nu reusea sa scape sau sa se dispenseze, acestea sfârsind prin a alcatui o puternica alianta ce transforma Casa intr-un veritabil spatiu infernal, replica peste timp a Infernului dantesc si a cercurilor sale din care nu exista scapare. De aici, fara indoiala, si viziunea sumbra cu privire la viitor, considerat imposibil de intrevazut si chiar amenintarea cea mai mare pe care personajele o pot concepe, prinse cum sunt intr-un soi de prezent etern care le supune damnarii fara de speranta.
Naratiunea se dezvolta, astfel, urmând mai multe scenarii fizice si / sau simbolice si ia nastere din mers, urmând, practic, modelul functionarii unei inedite structuri de dicteu automatic in cheie realist-magica. Sau, in anumite momente ale desfasurarii actiunii (actiunilor nenumarate!), Donoso da cititorului senzatia ca naratorul sau nu face altceva decât sa aleaga, la intâmplare, fragmente disparate dintr-o masa de evenimente (sau de evenimente ale discursului), intre care, insa, e dificil, uneori, sa se stabileasca niste conexiuni clare la nivel logic. Rezultatul va fi, cel putin la nivel aparent, o structura epica lipsita de structura, dar care, atent analizata, se va dezvalui ca excelent exemplu al unei polifonii narative cu adevarat uimitoare in toate datele sale esentiale. Caci ambiguitatea controlata, imprecizia voita si aparentele inconsecvente nu fac altceva decât sa configureze dialogismul interior al acestui text romanesc unic. Peñaloza se dovedeste, deci, a fi mut la nivel exterior (numit de toti Mutulica!) si polifonic la nivel profund, veritabila noua punere in scena a eternei diferente dintre aparenta si esenta, de asta data la nivel discursiv. Humberto Peñaloza relativizeaza, procedând astfel, insusi regulile discursului istoric, inteles ca unica baza logica a oricarui discurs romanesc contemporan. Polifonia textului lui Donoso devine, la rândul ei, semnul reinterpretarii pe care o face Peñaloza adevarului istoric si, implicit, realitatii strict definite in limitele vechiului principiu al mimesis-ului – de a carui criza scriitorul chilian era pe deplin constient mai cu seama la nivelul literaturii latino-americane. „Obscena pasare a noptii“ se ridica, astfel, ca text romanesc si veritabil (remarcabil!) experiment narativ impotriva tuturor asa-ziselor adevaruri oficiale ale unei societati refractare la nou si mult prea aplecate asupra propriilor conventii – si, implicit, diformitati monstruoase. In egala masura, textul devine, pe parcurs, discurs legitimator al vechilor mituri, investite cu o noua putere de semnificatie si dovada literara ca adevarul istoric oficial nu este intotdeauna singurul mod de valorizare a faptelor si evenimentelor ce marcheaza existenta umana.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper