Labis, poetul pururi tanar

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Acum, când se implinesc 55 de ani de la tragica disparitie a lui Nicolae Labis, am revazut insemnarile ce mi le facusem pe marginea unui volum de documente din categoria celor care, cu adevarat, ne lipsesc. Ne lipsesc, asa cum mai aratam si alta data, cu atât mai mult in aceasta epoca, in care cine vrei si cine nu vrei – agronomi, geologi, betonisti, electronisti, dentisti, analisti, ziaristi de tip nou etc. – se pronunta, nu o data pe tonuri inalte si agresive, in discursuri si texte incongruente si adeseori agramate, pe sticla si pe bloguri, in diverse fituici sau cotidiane cu pretentii, dar aproape toate, in fond si in forma, niste imunde tabloide, despre cultura, literatura si viata literara româneasca postbelica. Or, este limpede ca nu se poate face, daca se va face vreodata, cât de cât ordine in ceea ce priveste restituirea corecta a ceea ce s-a intâmplat intr-o perioada istorica atât de complexa decât prin recursul strict la document.

Cartea, pe care am comentat-o aici pe larg, nutrita din memoria arhivei, se intituleaza „Ei, care au scris…“ si o datoram cercetatorului si publicistului iesean Lucian Dumbrava, plecat „dincolo“, din pacate inainte de a-si desavârsi opera de restituire, al doilea volum al lucrarii ramânând in stadiul de santier. Titlul amar-polemic vrea sa spuna ca scriitorii, mai mult sau mai putin talentati, mai mult sau mai putin curajosi, si-au asumat, uneori cu ingenuitate, alteori poate din ratiuni lucrative, misiunea de a scrie, de a rezista intr-o vreme de mare restriste. Cine ridiculizeaza astazi, fie din prostie, fie din obedienta fata de noii ideologi, de fapt fata de noii stapâni, ceea ce s-a numit rezistenta prin cultura in „obsedantul deceniu“ (1949-1959) nu are decât sa citeasca acest volum, care reconstituie, pe baza de documente, aspecte si fapte definitorii ale vietii literare de atunci.

Doua sunt figurile cele mai proeminente ale acestei carti – proeminente din motive cu totul diferite. Mai intâi, sinistrul Mihai Novicov, cu care ne intâlnim chiar de la prima pagina. Casapul venit de peste Prut, folosind un limbaj pe care aveam sa-l mai auzim in anii ’90, dar de aceasta data apartinând inchizitorilor manipulati, stipendiati, din alte puncte cardinale, taie in dreapta si in stânga. Ideea demolatoare de la care se pleca nu mai era cea continuta in imbecila intrebare postdecembrista: „Ce ati facut in ultimii cinci ani?“, ci avea asa-zicând o respiratie istorica mai vasta, fiindca tintea tezaurul de suflet, fibra cea mai intima a fiintei nationale. Daca Novicov ar fi formulat o intrebare asemanatoare, poate ca ea ar fi sunat astfel: „Ce ati facut in ultimele cinci secole?“ Caci nimic sau aproape nimic din ceea ce se infaptuise pe pamântul românesc timp de o jumatate de mileniu, ba chiar de doua milenii, nu mai era bun, nu mai era adevarat, nici macar geneza acestui popor, originea sa daco-romana. Totul tinea – cum ar spune cominternistii mutanti de azi, colegii in posteritate ai lui Novicov – doar de imaginarul, de iluziile si fantasmele noastre.

Celalalt personaj al acestei carti, esentialmente tragic si, repet, total opus primului este Nicolae Labis, geniu incomod pentru despotii ideologici ai vremii, rastignit astazi a doua oara de intelighentia civica, de autorii de manuale alternative, de critici-procurori care, in timp ce poetul „Primelor iubiri“ era acuzat de „idealism si nepasare“, ei scriau ode etilice inchinate tancurilor „eliberatoare“. Copilul genial, adus de la Liceul „Nicu Gane“ din Falticeni la Liceul National din Iasi, gratie profesorului Constantin Ciopraga, era infierat, ca fiind „un ghimpe otravitor, dusmanos“. Iata ce se mai scria intr-un articol publicat in numarul din 12 august 1952 al ziarului „Lupta Moldovei“, „organ al Comit. Reg. PMR Iasi“:

„In lumina ultimelor documente de partid, redactia (revistei «Iasul Nou» – n. m., C.C.) va trebui sa-si mareasca spiritul de vigilenta in fata oricaror manifestari dusmanoase care ar putea sa se strecoare in materialele ce-i sunt prezentate spre publicare. E grav faptul ca redactia a permis aparitia unei poezii ca «Intr-o iarna si-ntr-o seara» de Nicolae Labis, poezie din care se degaja o atmosfera de idealism si nepasare, accentuata de ritmica saltareata a versurilor, lupta de clasa de la tara e bagatelizata, manevrele chiaburilor sunt privite de pe pozitiile deviatorilor, care le taxau drept «fleacuri». Si faptul e cu atât mai grav, cu cât N. Labis e un poet tânar, de reale posibilitati, care trebuie indrumat (inarmat!) si ajutat in intelegerea problemelor ideologice.“ Subcapitolul cartii lui Lucian Dumbrava din care am citat are titlul: „Nicolae Labis – iedul intruna haituit“.

Cum era Labis? Sa ascultam cea mai autorizata voce. A unuia dintre cei mai mari critici pe care i-a avut literatura româna „de la origini pâna in prezent“: Lucian Raicu. Citez dintr-un interviu pe care i-l luam in toamna anului 1975, pentru revista „Convorbiri literare“, interviu publicat apoi intr-un volum, dar reprodus si de Lucian Raicu insusi in „Practica scrisului si experienta lecturii“ (Cartea Româneasca, 1978):

„Profit de imprejurare spre a dezminti imaginea unui Labis de o naivitate, cum se zice, incântatoare. Nu, era lucid si matur si dur, era taios si intransigent in genere, tolerant numai cu cei „mici“, de ei se simtea legat in chipul cel mai induiosator fratern – altfel nu era deloc comod. Asa moldovean, asa falticenean, cum il stim, se cristaliza deodata in el o asprime curata, penetranta, neiertatoare. Vai de cel care avea nenorocul sau inabilitatea sa intre de bunavoie in raza privirii critice a lui Nicolae Labis, crezând ca nimic rau nu poate surveni, cel mult o suparare trecatoare… Vorbea in termeni precisi, repede, fara ezitari, fara alintarile ce i se atribuie, vorbele lui aveau energie, veneau ca dintr-o adânca incredintare, absoluta, definitiva. Colorat cu masura, evitând «efectele» dialectale, era la el acasa printre neologismele cele mai surprinzatoare, avizat repede in subiecte, pentru altii, pretentioase, stilul sau, din prima zi a descinderii in Bucuresti, era unul perfect adaptat, de parca traia aici de când lumea. Asimila totul temeinic si rapid, cultura, oameni, obiceiuri, politica. Intr-un trup «mijlociu», o vitalitate extraordinara, greu de satisfacut, de cheltuit. Poate ca si moartea sa are o explicatie in acest exces de viata din el…“

Lucian Raicu a fost coleg cu Nicolae Labis la faimoasa Scoala de Literatura. A scris texte de referinta si cea mai buna carte (publicata in 1977) despre poetul primelor iubiri si al luptei cu inertia. Cei doi – Labis si Raicu – au avut sansa de a-l cunoaste, la Iasi, pe G. Margarit. Putini isi mai aduc astazi aminte de cel mai stralucit discipol al lui Calinescu, figura cu totul insolita a Iasului anilor ’50, un adevarat mentor pentru cei din generatia lui Labis. In comparatie cu alti elevi eminenti ai „divinului“, ca de pilda Alexandru Piru sau George Ivascu, Margarit avea, cum ar zice Patapievici, un fel de geniu. O distinsa si invatata Doamna, colega cu G. Margarit la Facultatea de Litere a Universitatii din Iasi, mi-a relatat un schimb de replici taioase pe o tema estetica intre foarte tânarul Margarit si G. Calinescu. Magistrul a incheiat discutia cu aceasta remarca: „Domnule Margarit, dumneata esti de o inteligenta periculoasa chiar si pentru mine!“. Iata cum il evoca Lucian Raicu, in cursul aceleiasi convorbiri:

„N-as putea vorbi de perioada ieseana, traita alaturi de Labis in citeva calatorii de neuitat, fara a-l aminti ca prezenta tutelara pe George Margarit. Generatia mea, in frunte cu Labis, ii datoreaza enorm. Aceasta datorie nu va putea fi niciodata platita. Intr-o epoca de grabita neglijare a valorilor de cultura, cum a fost aceea in care am deschis eu ochii, G. Margarit ne-a trezit la realitate. Cartile lui Eugen Lovinescu nu apareau pe atunci, dar Margarit ne-a dezvaluit odata ca El este cel mai de seama critic român – si ne citea cu glas tare, cu timbrul sau inimitabil din «Memorii», din «Istoria literaturii române contemporane». Margarit i l-a pus in mâna lui Labis pe Rimbaud si i-a spus sec ca daca nu-l citeste cum trebuie poate sa-si ia ramas bun de la poezie. Violenta de inalta factura spirituala a lui G. Margarit, sarcasmele sale necrutatoare au fost un mediu de „purificare“ pentru noi; nu tocmai usor de suportat, avea arareori, pentru ceea ce incepusem sa facem, o vorba incurajatoare, dar insasi atentia lui, oricât de «critica», valora mai mult decât cuvântul direct stimulator. Va trebui sa vorbim odata cum trebuie despre prezenta lui G. Margarit. In procesul de substantiala modernizare a liricii lui Labis, petrecut cu viteza unui miracol in ultimii doi ani de viata ai poetului, G. Margarit a jucat un rol comparabil cu al marilor critici in evolutia atâtor mari scriitori. Cuvântul pe care-l rostea cu dispret suveran era: pasunism. El facea cu stralucire distinctia intre Moldova superficiala si cea esentiala, care a dat pe Eminescu, pe Ibraileanu, pe Sadoveanu, pe Lovinescu.“

Norocoasa, as spune providentiala, intlnirea dintre Poetul având „vocatie de inaugurator“, cu „ceva inalt si voievodal“ in tot ce facea, cu o existenta meteorica in care nu au existat „momente nule“, si intelectualul de rasa rara, G. Margarit, al carui destin avea sa se frânga, si el, prematur si nu mai putin tragic. I-a ramas Criticului, autorului de memorabile naratiuni de idei, Lucian Raicu, datoria – pe care si-a onorat-o – de a-i evoca pe amândoi cu aceeasi pana cu care i-a portretizat pe Eminescu, Rebreanu sau Gogol.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper