Final de an liric

Un articol de COSTIN POPA

Poezie si drama cu Keri-Lynn Wilson
Pentru prima oara, dirijoarea canadiana Keri-Lynn Wilson a vizitat Bucurestiul la editia 2009 a Festivalului George Enescu, a condus la Opera Nationala „Manon Lescaut“ de Puccini si a lasat o buna impresie. A revenit la mijloc de decembrie 2011 pentru doua spectacole cu „Evgheni Oneghin“, un debut – se pare – în partitura ceaikovskiana, pentru care s-a preparat absolut exemplar.
Keri-Lynn Wilson este o artista cultivata ce probeaza ca stapâneste în detaliu specificul unui opus, aici, atmosfera atât de pretentioasa a muzicii ruse. Pe lânga nerv si energie exploziv eliberata, s-au regasit reveria si spiritualitatea, poezia si tensiunea rascolitoare, reflectiile si privirile adânci în suflet, sensibilitatea si subtilitatea. Calmul padurilor nesfârsite si al perdelelor de nea a plutit printre sonurile rafinate. Toate acestea si înca altele au curs din vârful baghetei lui Keri Lynn Wilson, au mers în comunicare densa cu ansamblurile orchestra, cor, ambele însufletite, magnetizate, seduse. De mult, cu exceptia spectacolelor wagneriene dirijate de Cristian Mandeal, instrumentistii Operei Nationale nu au mai înregistrat performanta de a cânta „împreuna“, îngrijit, atent, cu tonuri frumoase, omogen, compact, expresiv si daruit. Este o dovada în plus a marelui potential ce sta ascuns în orchestra Operei, din pacate pus în evidenta doar atunci când în fosa coboara o personalitate dirijorala. În fata reusitei generale, micile nesigurante ale cornistilor s-au uitat rapid. Si daca artistii corului sunt mai des si pe buna dreptate gratulati, în „Evgheni Oneghin“, coerenta lor cu instrumentistii a atins perfectiunea, asa încât culorile orchestrei s-au regasit simbiotic în sonoritatile ansamblului pregatit de vesnic tânarul maestru Stelian Olariu.
Înalta, subtire, eterica, blonda, Keri Lynn Wilson are o fermitate a gestualitatii, o deciziune a exprimarii dirijorale care impresioneaza. Diseca totul cu precizie si finete microtomica, urmareste cu asiduitate solistii, îi inspira, le indica intrarile, pulseaza împreuna cu ei în rostiri. Cum sa nu te simti în siguranta cu o asemenea bagheta? Tempii sunt corecti si confera spectacolului cursivitate, echilibru, totul curge închegat si firesc. Oare cum ar fi daca Opera Nationala ar avea drept director muzical – functie neocupata –, un dirijor de altitudinea artistica a doamnei Wilson?
Cu asemenea minuni facute la Bucuresti, este natural ca numele maestrei canadiene sa fie asteptat din nou pe afis, cât mai curând, dar… cu un proiect special de mediatizare, din pacate neimaginat acum de biroul de presa al teatrului, altminteri foarte eficient. Cel putin în a doua seara, dar se pare ca si în prima, numarul locurilor goale a fost dezolant de mare. Zeci, daca nu sute de melomani au ratat un adevarat eveniment de stagiune, valoros pentru Opera Nationala.
Debuturi de succes
Politica de diversificare si întinerire a distributiilor, promovata în ultima vreme de managementul primei nostre scene lirice, îsi arata roadele. Iata ca si în „Evgheni Oneghin“, doi juni debutanti au interpretat roluri principale. Cu succes. Baritonul Serban Vasile (Oneghin) atrasese atentia printr-o voce frumoasa si un cânt inteligent înca de la importantul concurs bucurestean „Maestrii Artei Lirice“, editia din 2009 dedicata Magdei Ianculescu iar soprana Edith Borsos (Tatiana) câstigase marea competitie „Hariclea Darclée“ de la Braila în 2010.
Evolutia din ultimii ani a lui Serban Vasile, consolidata si prin prezente în Italia, se înscrie pe o traiectorie ascendenta, cu plusuri în conductul frazarii, în modelarea desenului melodic prin frecvent cânt cu tente de mezzavoce, în siguranta si mai ales corecta intonare a notelor acute. Personajul sau a mers înca la prima aparitie mai mult pe sugestii binevoitoare si elegante decât pe indiferenta si aroganta glaciala, dupa cum în actul final a aparut mai mult flasc si inexpresiv decât derutat si ravasit. Se stie, Oneghin este unul dintre cei mai dificil de conturat eroi si, numai prin maturizare si întelegere profunda, un interpret îl poate aduce la parametrii doriti de compozitor.
Tot o surpriza placuta a fost si debutul Edithei Borsos, posesoarea unui glas important, incisiv, cu stralucire metalica în registrul central si rotunjimi bogate în cel înalt, previzionari ale unui viitor pentru care rolul Tatiana este doar un început, un rodaj. Plamadirea discursului înscris pe portativ si deasupra lui se face variat, pianissime rafinate se insinueaza placut în marea scena a scrisorii, filaje spectaculoase si emotionante însotesc marturisirea „Ah! Ia vas liubliu!“ din tabloul final. Cu trecerea timpului, ultima nota acuta a partiturii Tatianei, Si natural, va fi indubitabil mai convingator sustinuta.
Prezenta atât poetica cât si expansiva, tenorul Lucian Corchis (Lenski) a cântat frumos, moale, cu frazare abil construita. Ar fi bine ca atentia tânarului artist sa se îndrepte catre eliminarea sunetelor voalate.
În alte roluri au evoluat basul Marius Bolos (Gremin cu voce catifelata, dar insonora în scena cu Oneghin), mezzosoprana Maria Jinga (Olga cu cânt placut, dar prea prudent în registrul grav), mezzosoprana Sorana Negrea (de când asteptam un glas proaspat în Filipievna!), soprana Ana Maria Comsa (Larina), tenorul Florin Diaconescu (Triquet),  basul Dan Indricau (Capitanul si Zaretsky).
Fiorenza Cedolins…
… a fost oaspetele pe care deja traditionala sponsorizare anuala oferita de Viorel Catarama Operei Nationale Bucuresti l-a adus la finele lui 2011, în spectacolul „Boema“ de Puccini, cu sprijinul acordat de Gabriel Marin si Asociatia Friends of Opera.
Soprana italiana este un nume cunoscut si reputat în tara natala, în Europa si în lume, o artista aflata înca în plina si laborioasa activitate. Dupa roluri din repertoriul liric-spint sau dramatic, Tosca, Cio-Cio-san, Leonora („Trubadurul“), Amelia („Bal mascat“ si „Simon Boccanegra“), Santuzza, Adriana Lecouvreur, Norma, Manon Lescaut, Aida, Maddalena de Coigny etc., iata ca Fiorenza Cedolins a preferat pentru Bucuresti interpretarea unui personaj eminamente liric, Mimì. A fost o talmacire ideala din punct de vedere al intentiilor vocale, al colorizarii si nuantarii. Totul este la locul lui, functional. Artista este suverana pe rol, pe lirismul si melodica pucciniana, vocea curge fluent într-un larg evantai, de la sunetele îmbelsugate pâna la cele precum firul diafan (inclusiv Do-ul acut al duetului cu Rodolfo de la finele primului act, emis în pianissimo „perdendosi“, asa cum cere partitura si cu care l-a surclasat pe tenorul ce nu s-a încumetat la o asemenea nota).
Totusi, am avut un sentiment de neîmplinire. Desi ultra profesionista, interpretarea nu a depasit nivelul unei corectitudini, inclusiv stilistice, înfatisate cu onestitate. Ca într-o derulare automata, Mimì a fost mai mult jucata decât simtita. Poate ca Fiorenza Cedolins este înclinata preferential catre conturul personajelor grandioase, decât al unei sarmane croitorese pariziene. Din acest punct de vedere, soprana a ramas datoare publicului bucurestean.
Cu rolul Rodolfo, tenorul mexican José Manuel Chú a debutat la Bucuresti. Faptul ca îl vom vedea regulat în spectacolele Operei Nationale poate fi un câstig pentru acoperirea unor roluri deficitare sau pentru oferirea de alternative solistilor distribuiti în mod curent. Cu anumite conditii. Are o prezenta scenica implicata si temperamentala, un glas musculos, desi nu foarte stralucitor si, cum notam, limitat în registrul acut. Sunt totusi lucruri perfectibile prin studiu. Ca adaos însa, trebuie sa acorde maxima grija disciplinarii ritmice si redarii sensurilor expresive. Ma gândesc la decalajele din primul act, repetate cu toate eforturile dirijorului Vlad Conta si, numai ca un singur exemplu, la fraza „La più divina delle poësie“ din actul al II-lea, descarcata de orice emotie. Chiar si faptul ca sensibila arie „Che gelida manina“ nu a fost aplaudata ar trebui sa-i dea de gândit…
Din distributie au mai facut parte experimentata soprana Dorina Chesei (Musetta), baritonii Vicentiu Taranu, Vasile Chisiu, basul Mihnea Lamatic (Marcello, Schaunard, Colline, toti pe rând în duel cu… sonoritatile excesive ale orchestrei), basii Paul Basacopol (Benoît) si Stefan Schuller (Alcindoro).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper