Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferintei

Un articol de AURA CHRISTI

Oare nu invatase Rodion, dragul, nefericitul, ratacitul Rodka, lectia nr. 1 a subteranei, si anume: 2 x 2 nu este egal cu 4? Viata nu este, nu poate sa fie exclusiv ceea ce este, ceea ce se arata a fi. Constiinta nu este ceea ce pare a fi. Oricum, viata este incomparabil mai mult decât camara strâmta, nu rareori, igrasioasa, a constiintei umane. Constiinta, e stiut, minte nu o data. De câte ori n-am tratat ceva dat in chip eronat, deplasat, neconform cu ceea ce este in realitate? Ca si constiinta, ratiunea, de altfel, minte si ea nu o data. Existenta este incomparabil mai mult decât o simpla extragere a radacinii patrate, ne-a invatat subterana, acelasi adevar izbitor si fantastic ne-a fost inculcat de constiinta subteranizarii prin boala, izolare, singuratate, ciandalaizare. In lupta pentru suprematie, ratiunea risca sa te instraineze de ceea ce Dostoievski numea „adevarata pulsare a vietii“.
Din ecuatiile sale aritmetice, din complicatele sale calcule, in care, in cele din urma, se impotmoleste, Rodion exclude si, culmea, refuza viata, viata vie, care figureaza, da, printre ceea ce numeste Nietzsche vechii ghizi, alaturi de viul implacabil, alaturi de suferinta, moarte, dorul de destin, alaturi de omul definit ca punte inevitabila spre altceva. Asta daca nu cumva viata vie, activa, este chiar ghidul insusi. Excluzând „adevarata pulsare a vietii“, Rodion extermina omul din omul care este el insusi. Junele anarhist uita cu desavârsire ca de când este, de când exista, lumea este guvernata nu de aritmetica, nici de maretie, nici de cumintenia impiedicata la prima silaba, nici de aparente, ci de amoralitatea surâzânda, vie, inventiva, atotdominatoare – o alta lectie invatata in subterana subteranelor – invingând dincolo de asteptarile noastre, mereu prea strâmte, orbecainde, lovindu-se nu o data de zidul opac al Hazardului, zid inaltat de zeita Fortuna, cea de neinvins, imposibil de manipulat, aducându-ne in miezul unor intâmplari nascocite in functie de niste capricii numai de ea stiute sau, probabil, nici de inima ei, supusa unei alte zeitati, mai rautacioase, de o ranchiuna frizând maretia. Da. Fortuna invinge dincolo de ratiunea limitata, mincinoasa, apta de a luneca in doi timpi si trei miscari, de a o da in bara. Etc. Etc.
Ce fel de instinct orb, atâtat de ideea napoleoniana, neruminata pe indelete, negândita, necoapta in chip suficient, neajunsa la maturitate, revenita, in schimb, obsesiv in constiinta lui Rodion, ne intrebam, iar si iar, si-a declansat legile, mecanismele subtil-perverse, astfel incât Rodion nu s-a mai putut stapâni, n-a gasit forta – el, tocmai el, cel fascinat de forta!, de ideea de destin neobisnuit, de obsesia modelului, care a domnit pe parcursul intregului secol al XIX-lea, aprinzând mintile multor tineri dornici sa rastoarne lumea! – n-a gasit, asadar, puterea de a infrânge instinctul cuprins de cecitate, de a-l ucide incet, printr-o miscare sigura, exacta, invingându-se astfel pe sine insusi, invingând pulsiunile distructive, si alegând sa fie pentru sine insusi un om superior, in timpi firesti, curati, fara sa arda etapele, adoptând strategia inteleptului care se grabeste pururi incet?
In locul ghizilor amintiti, in mintea, cuprinsa de manie, a lui Rodion, apar alti ghizi, rupti de viata. Rodion este marcat de nevoia de destin si de nevoia de maestru – aceste doua motive majore ii ghideaza miscarile, gândurile, existenta de subteranist convins, perspicace, din cale de afara de injugat insa, spuneam, ratiunii, tot mai convins de faptul ca mâna destinului poate fi fortata printr-un salt iute, bine calculat, rupând lantul ce leaga cauza de efect. Invatatorul superior il gaseste in omul-fenomen intors cu fata spre Antichitatea imposibil de depasit, care a marcat istoria lumii, Napoleon Bonaparte, in umbra caruia „se coace“ treptat, suferind, vointa de destin; nu un destin oarecare, ci unul de exceptie, unul singular. Rodion Raskolnikov se roteste obsesiv in cercul aceleiasi idei de principiu: ideea napoleoniana, ideea omului superior, care, bineinteles, dupa cum am consemnat, nu este egal cu supraomul nietzschean; supraomul lui Nietzsche, Zarathustra, este, fara dubii, un „mostenitor si continuator al lui Napoleon“, dar – nuanta obligatorie, de o greutate fundamentala – „in sens pozitiv“ (s.n.), „in sensul aprobarii a tot ce a fost determinat, tarie antic-granitica in figura lui Napoleon“ – „figura neajunsa la ultima treapta a desavârsirii aprobatoare“ (Ernst Bertram). Notiunea de supraom exclude fara echivoc, din start, exterminarea, caci a ucide pe un altul, in opinia lui Nietzsche, este josnic, crima comisa impotriva altuia constituind o modalitate imorala de a afirma independenta in forma cea mai joasa: „A ucide pe un altul: asta ar fi independenta in forma cea mai joasa“. (Friedrich Nietzsche)
Raskolnikov pune gresit accentul pe erorile Imparatului (armata uitata in Egipt, esecul din razboiul impotriva rusilor, pentru care Napoleon n-a fost pregatit, macelul de la Paris, masacrul de la Toulon etc.), fara sa ia in considerare meritele, calitatile acestei figuri emblematice a lumii, care a devenit, ea insasi, masura a lucrurilor. In consecinta, junele nostru imbibat de lecturi, de vise, identifica modelul sau absolut cu un criminal – Nietzsche afirma, sustineam, ca pulsiunile unui om de geniu se inrudesc, se aseamana cu pulsiunile de sorginte distructiva ale omului natural – si incita, astfel, o seama de mecanisme ale instinctului, legi functionând pe terenul irationalului, puteri obscure, care ii provoaca, probabil, tiparele ancestrale ale omului arhiprimitiv, incitând constiinta rea. Rotile masinii atroce de care se lasa prinsa haina psihicului raskolnikovian, fara sa mai aiba scapare? Hybris-ul care, la grecii antici, este sursa tragediei, insemnând o „mândrie nemasurata a unui individ, supraapreciere a fortelor si libertatii sale in confruntarea cu destinul (considerate ca surse ale tragicului in teatrul antic“, alaturi de exces, violenta, alte surse, care, precum mândria nemasurata, precum vointa de Destin, sunt generatoare „ale conflictului si prabusirii eroului unei tragedii“. In perceptia peregrinului de la Torino, termenul hybris – asupra caruia s-a aplecat in „Nasterea filosofiei“ – nu este nici vina, nici eroare, ci crima. Hybrisul este o boala grava, definita de romancierul Breban drept o ratacire a mintii („Vointa de putere“).
Cum se numeste ratacirea de care sufera, la un moment dat, Rodion? Imposibila intrebare. Ratacirea mintii rodiniene contine, evident, elemente de psihoza maniaco-depresiva. Nu-i este, nici pe departe, strain lui Rodka nici delirul interpretativ, rezultat dintr-o tendinta monomaniacala, manifestata constant, insistent, in conditiile unei combustii launtrice incandescente, desfasurate pe limita. De buna seama, nu putini oameni obisnuiti, majoritatea de fapt, manifesta asemenea tendinte in stadiu larvar. Noi insine, fara a indrepta, cu tot aplombul autoironic, dinadins, sagetile ironiei sfichiuitoare inspre noi, in tentativa deloc usoara de a ne apropia cât de cât de dezlegarea enigmei raskolnikoviene, ne-am surprins, nu o data, acuzându-ne de monomanie, de obsesie maniacala de durata câtorva luni batute pe muchie de cutit, perioada in care Rodka s-a transformat in ceea ce era in realitatea vie a constiintei noastre de când ochii mintii l-au atins pentru prima data, acum mai bine de trei decenii: un om viu, bulversant de viu, inteligent, cultivat, frumos, subtire, strafulgerat, scuturat la radacini, de o idee violenta, asa cum sunt scuturati arborii seculari, surprinsi in miezul tornadelor devastatoare, apocaliptice. Ce face un stejar de 123 de ani, prins in malaxorul unei tornade hiperviolente?
Dar nu intocmirea unei fise clinice ne intereseaza in aceste rânduri. Nici urmarirea si descrierea elementelor clasice ale psihozei maniaco-depresive sau ale delirului interpretativ, care pot fi detectate, la o prima, iute privire, rapid in comportamentul lui Rodion Raskolnikov, potrivindu-se, ca la carte aproape! – afirma cu limpezime doctorala Zosimov – cu descrierea acestor stari morbide in manualele de medicina sau in cele de psihologie. Ba mai mult decât atât, Rodion insusi scrie, in articolul sau ultradisputat, in cunostinta de cauza, despre starea morbida a criminalului, una dintre manifestarile acesteia fiind delirul – semn al indepartarii de realitate, incapacitatea de a evalua lucrurile cu precizie, cu dreapta cumpana, in timpi lenti, ruminându-i, supraveghindu-i, dar si, totodata, nota falsa, minciuna, intervenite in toata constructia ce se visa majora, abordarea enormei teme de care se lasa invins.
O sa ne oprim exclusiv la câteva citate, vizând delirul raskolnikovian, fara a insista asupra subteranelor acestuia, caci, in opinia noastra, acestea ascund, pe de o parte, un adevar profund despre ratacirea raskolnikoviana, iar, pe de alta, o sugestiva capcana dostoievskiana: „Raskolnikov statea in picioare si tinea strâns toporul. Parea in delir. Se pregatea chiar de bataie daca aveau sa intre.“; „Masinal, isi trase pe el vechiul lui palton de student, trântit alaturi, pe scaun, care tinea cald, dar era aproape o zdreanta tot, se inveli cu el si, imediat, cazu din nou in somn si in delir. Nu mai stiu de el. Nu trecura nici cinci minute si sari din nou, si pe loc, febril, se repezi la pardesiu.“; „Inseamna ca nu m-a lasat de tot mintea, inseamna ca mai am si ratiune si memorie, daca mi-am dat singur seama si m-a dus mintea! – se gândi jubilând, rasuflând usurat, din rarunchi – e doar slabiciunea de pe urma frigurilor, un delir de-o clipa, atâta tot“ – si smulse cu totul captuseala de la buzunarul stâng al pantalonilor.“; „Hotarâse inca de azi-noapte, in delir, in clipele când, amintindu-si de asta, incercase de câteva ori sa se scoale si sa o ia din loc: «Mai repede, mai repede, si arunca-le pe toate». Dar se dovedi ca nu era deloc usor sa le arunce.“; „Chestia asta, ca a pierdut o jumatate de ora pentru ceva fara nici o noima, e numai pentru ca a luat hotarârea in somn, in delir! Devenise extrem de imprastiat si de uituc, si stia asta.“; „Da’ ce ai, delirium tremens? – porni sa urle in cele din urma, furios, Razumihin. – Ce-i comedia asta? M-ai scos din balamale pâna si pe mine… De ce dracu’ te-ai intors?“; „N-a fost totusi total inconstient tot timpul cât a durat boala: era starea data de friguri, cu delir si stare de semiconstienta. Ba i se parea ca se aduna o groaza de lume lânga el si ca vor sa-l ia si sa-l duca undeva, discutând cu aprindere si ciorovaindu-se in privinta lui. Ba ca era deodata singur in camera, ca plecasera cu totii, temându-se de el, si doar mai crapau câte putin usa sa vada ce face, si ca il ameninta, cad la invoiala pentru ceva, râd si ii fac in ciuda.“; „Raskolnikov privea totul cu adânca uimire si cu o frica tâmpa, fara noima. Se hotarâse sa taca si sa astepte sa vada ce-o sa se intâmple. «Parca n-as delira – se gândi – pare ca, intr-adevar…»“; „Ciudat: parea sa fi devenit brusc perfect calm; nu mai erau nici delirul semidement de adineauri, nici frica panicata din tot timpul din urma. Era prima clipa a unui calm neasteptat, straniu. Miscarile ii erau precise, sigure, vadind o intentie ferma.“ Etc.
Nici aici, in delir, nu sta ferecata enigma raskolnikoviana. Desi, e adevarat, nu se poate face abstractie de faptul ca, insurubat in solul incandescent al limitei, Rodion se afla, de la un moment dat incolo, oarecum intre lumi, intr-un spatiu numit no man’s land, sub semnul hybris-ului, un teren guvernat de ceva strain, dusmanos, stravechi, fortele de necuprins, puterile incitate de el, de sorginte neclara, irationala, depasindu-l si impingându-l sa faca primul pas gresit. Cel de-al doilea Raskolnikov intelege aceasta, si-i da dreptate primului care a presimtit eroarea, graba, succesiunea de stari morbide. Cel de-al doilea Rodion ezita sa-si asume experienta esecului:  „Mai bine iar Porfiri… ori Svidrigailov…“ Dupa parcurgerea unui labirint complex, intortocheat, incurajat de enigmaticul explorator de abisuri sufletesti, Porfiri Petrovici, Rodion alege, in ciuda ratacirii si a fortelor maligne ce-l arunca in tiparul arhiprimitivului, ispasirea greselii de a fi ratat primul pas, mai degraba, instinctiv, alegând astfel, iar si iar, suferinta, in realitate, multiplicarea acesteia, pentru inerenta operatiune cathartica, de care are nevoie vitala anti-eroul nostru, care, dupa parerea anchetatorului perspicace, stie putine lucruri despre viata care nu merita sa fie dispretuita. Viata nu merita sa fie tratata asa cum o face Rodion, cel cu capul imbuibat de lecturi prost digerate, rau asimilate, catastrofic aplicate: „Lasa-te in voia vietii fara sa mai stai pe gânduri; n-ai grija – o sa te scoata la liman si o sa te puna si pe picioare. La ce liman? De unde sa stiu eu? Eu doar cred ca mai ai mult de trait“. In cinismul sau apoftegmatic, pe jumatate real, pe jumatate jucat, Porfiri emite câteva gânduri stranii, ce contin un sâmbure de adevar, doborând dintr-un foc câteva popice esentiale: „A scornit o teorie si acum ii e rusine ca a dat gres si ca ce a iesit nu-i tocmai original! A iesit o ticalosie, asta-i adevarul, dar dumneata nu esti totusi un ticalos la care nu mai ai ce spera. Nu esti deloc un ticalos de-asta! Cel putin, nu te-ai pacalit mult timp singur, ai ajuns repede la ultimele consecinte. Drept ce te iau eu? Te iau drept unul de-acela care, daca i se baga cutitul in burta, sta si se uita zâmbind la calau, numai sa gaseasca el o credinta ori un dumnezeu. Ei, si-ai sa gasesti si ai sa traiesti. Ai nevoie, in primul rând, sa schimbi aerul“.
Schimbând aerul, se va schimba, evident, si suferinta, care „e si ea un lucru bun. Sufera“. Din ferocea experienta raskolnikoviana, atotstiutorul Porfiri, enigmaticul duhovnic fara voie, extrage radacinile binelui: „Tot e bine ca n-ai facut altceva decât s-o omori pe batrâna. Ia sa fi scornit alta teorie si sa fi facut ceva de un milion de ori mai scârbavnic!“ Ba chiar mai mult decât atât: „Poate chiar trebuie sa-i multumesti lui Dumnezeu; n-ai de unde sa stii, poate Domnul te si pazeste pentru ceva anume. Dar cu cât o sa ai mai mult suflet, cu atât ai sa te temi mai putin. Ti-e frica de pedeapsa mare care te asteapta? Nu, in privinta asta e chiar rusinos sa-ti fie frica. Daca ai facut un asemenea pas, asta trebuie sa te intareasca. Aici e deja vorba de dreptate. Asa ca fa ce cere dreptatea. Stiu ca nu crezi, dar, zau, viata o sa-si spuna cuvântul. Poate chiar ai sa prinzi drag de ea. Acum iti trebuie doar aer, aer, aer!“ Citind si recitind, in repetate rânduri, scena indemnului profetic porfirian, ne intrebam din nou: aerul ii lipsea lui Rodka? Evident ca nu. Mai exact, nu numai aerul. Rodion cauta dezlegarea mereu in alta parte. Niciodata in sine insusi! Si, iata, vine, apare, ca din senin, Porfiri – omul terminat, ultimul dintre oameni – care simte acest tânar, vede inlauntrul lui cel mai ascuns, cel mai adânc. Porfiri e constient de faptul ca Rodka a gresit primul pas. Gresind primul pas, oare, Rodka are dreptul s-o ia de la capat, e adevarat, de la mii de kilometri distanta, caci s-a pângarit prin omor? Oare are acest drept? Dreptul de a face primul pas adevarat, fara sa greseasca, fara sa alunece iarasi? Oare este exclus ca, fiind atât de aproape de ideea napoleoniana, locuind craterul incins al acestei teme obsesive, oare acest tânar anarhist, acest om josnic, acest nemernic, acest ucigas demn de tot plânsul, de tot dispretul, care a coborât la josnicia de a curma viata aproapelui, acest ultim om dintre oameni… este exclus sa contina germenii unui om superior? Si daca… Desi a gresit, in realitatea subterana a duhului sau, ii contine, totusi? Aceasta este intrebarea capitala, de zidul careia s-a lovit subteranistul Porfiri Petrovici, ultimul om dintre oameni, caruia Fiodor Mihailovici ii lasa gura sloboda, ah, atât de sloboda!
De zidul aceleiasi intrebari s-a lovit, de fapt, Fiodor Mihailovici insusi! Si-atunci, ce-i de facut cu Rodion Romanici? Ce-i de facut cu acest individ neobisnuit, care a gresit monstruos. A calcat porunca a sasea. Si-a pus la incercare puterea de a calca limita, exersându-si independenta la modul cel mai josnic, in numele unei idei. Pentru nici o idee nu se cuvine, nu se poate sa ucizi aproapele. In urma infamiei prin care s-a pângarit, Raskolnikov a parcurs un iad greu de descris. Iad provocat, intr-o anume masura, de el insusi. Iad a carui victima, inainte de toate, este Raskolnikov insusi. Caci, ucigând cele doua batrâne, omul dinlauntrul sau l-a ucis Raskolnikov. Pe sine insusi s-a exterminat, inainte de toate. Pulverizând inceputul curat.
Si-atunci, tocmai el, tocmai acest tânar domn, sa aiba dreptul la o viata noua? Rodion cauta raspunsul in sine insusi si-l gaseste acolo, la ocna, unde descopera libertatea si unde va suferi pentru enormitatea grotesc-monstruoasa comisa. Lectia lui Porfiri Petrovici este insusita cu brio, demonstrând astfel caracterul profetic al acesteia: problema e in Raskolnikov insusi. Problema este Raskolnikov. Inainte de toate, Raskolnikov. Tot Porfiri i-a dat cheia: „Fa-te soare, si o sa te vada toata lumea. Dar soarele trebuie sa fie mai intâi soare. Iar zâmbesti, de ce: ca fac pe Schiller?“
Rodion va cauta si va gasi, poate. Pentru a ajunge sa luminezi, sa fii urmat pentru darul de a raspândi lumina – e nevoie de atâtea si atâtea lucruri. Tot Porfiri, zanaticul, falsul zanatic, pândacul metafizic, ascuns dupa sapte masti, i-a marturisit lui Rodka, ca la spovedanie, ca este ferm convins de faptul „ca „ai sa te hotarasti sa primesti suferinta“; acum nu ma crezi, dar ai sa ajungi singur la vorbele mele. Fiindca, Rodion Romanici, suferinta e un lucru mare; nu te uita ca eu am pus osânza pe mine, eu n-am avut nevoie, dar stiu; sa nu râzi, in suferinta sta ideea. Mikolka are dreptate“. (s.n.) Suferinta, in concluzie, asadar, e un lucru mare. In teribila suferinta sta totul. In drojdia ei sta ideea. Meister Eckhart are dreptate atunci când afirma ca „cel mai iute animal care va poate duce spre desavârsire este suferinta!“ Si Nietzsche, pozitivistul de voie, de nevoie, are dreptate – si nu numai atât – când sustine ca „suferinta profunda innobileaza; ea izoleaza“.
Ceea ce nu-l va ucide, il va intari pe Rodion Raskolnikov, atunci când va face, poate, cel de-al doilea pas, care va fi cel adevarat. Norocul lui Raskolnikov este, spuneam, ca i-a dat viata Dostoievski, care l-a urmarit, clipa de clipa, prin bolgiile infernului, incercând sa-l descrie prin ocheanul iubirii. Si vazând ca progenitura lui de litere, tratata ca un egal, a stat, de câteva ori, ochi in ochi, cu zeii, vazând ca privirile lor nu l-au ars, Autorul-Dumnezeu a iertat, dându-i o sansa. O sansa unica.
Oare se mai poate iubi ca in Dostoievski?
Asa cum statea nemiscat, infipt in contemplare, la ocna, acolo unde si-a gasit libertatea, gasindu-se pe sine insusi de fapt, Raskolnikov era, la un moment dat, „tulburat si chinuit de tristetea unui dor“. Sa fi fost dorul de destin? S-ar crede ca schimbarea s-a produs cât ai clipi din ochi. Moartea, se stie, este ingrozitoare. Ca si viatamoartea, ca si suferinta, moartea e mare. Invierea insa e aidoma unei silabe, care misca, intr-o fractiune de secunda, munti, temple. Pe Rodion l-a readus „la viata dragostea“. Dar si nevoia de destin. Nevoia de maestru. Iubirea ii va da, probabil, puterea de a trece prin cei sapte ani de ocna; „si pâna atunci, cât chin infiorator, atâta nemarginita fericire! Dar el inviase, si stia asta, o simtea cu toata fiinta lui renascuta“. Fiinta renascuta din realitatea-i abisala il va ghida prin viata, dezvelindu-i treptat „adevarata pulsare a vietii“ enorme. Viata enorma, familiara falsului idiot – Lev Nikolaievici Miskin.

 

Fragment din volumul „Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferintei“, in lucru

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper