De unde vine „cersitul“? Dar „naravul“?

Un articol de ANDREI IONESCU

Iata un cuvant care nu pare sa puna probleme sub aspectul originii sale. Autorii DA îl considera o formatie noua din aoristul cesiiu si participiul cesit ale verbului „a cere“, iar acesta, la randul lui, e derivat din lat. quaero, quaerere = a cauta, a cere. Derivarea lui „a cersi“ din „a cere“ este, cum vedem, facuta în mod subtil si oarecum plauzibil, nu întru totul însa, fiindca nu reuseste sa explice anumite conotatii ale lui „a cersi“ pe care nu le întalnim si la verbul „a cere“. Amestecandu-se tulpina prezentului cer cu formele neatestate *cesiiu, *cesit, aorist si respectiv participiu, au rezultat contaminarile cersiiu si cersit, din care s-au construit apoi un nou prezent si un nou infinitiv: cersesc si cersi.

Va propun sa examinam împreuna o noua posibilitate, si anume: nu desprinderea lui „a cersi“ din „a cere“, ca o simpla varianta cu unele conotatii diferite, ci împletirea a doua verbe latinesti, dintre care amintitul quaero, quaerere ar fi sursa secundara, iar sursa principala ar fi neobservatul pana acum accerso, accersire = a chema, a parî, a da în judecata. Aceasta noua ipoteza presupune ca sensurile celor doua verbe romanesti („ a cere“ si ipotetica lui varianta „a cersi“) nu s-ar fi diferentiat cu timpul, ci dimpotriva, avand surse diferite, s-ar fi apropiat, ramanand totusi distincte si ajungand doar în anumite situatii sa functioneze ca sinonime.
Sa vedem însa diferenta specifica, adica acele acceptii ale lui „a cersi“ pe care nu le întalnim la verbul „a cere“, socotit a fi chiar originea lui, fiindca e mai plauzibil sa derivam din verbul latin accersire conotatiile deosebitoare cu pricina decat sa dam crezare, fara vreo baza textuala pentru evolutia lor semantica, presupunerii ca ar fi simple îndepartari (din ce motive?) de la sensurile verbului „a cere“. Sa amintim mai întai, dupa DEX, succinta explicatie a diferentei de sens fata de „a cere“. „A cersi“ înseamna azi: 1. A cere de pomana, a cersetori. Si 2. (intranz.) A cere ceva cu staruinta (ca un cersetor); p.ext. a se înjosi cerand ceva.
Sa examinam în continuare verbul latinesc arcesso (si accerso), cu etimologie nesigura (dupa T. Iordanescu) si cu sensul: a chema la sine, a trage în judecata, a învinui, a cauta, a procura, a dori, a cita. Cum vedem, verbul latinesc are un evantai semantic larg. O pretioasa indicatie orientativa în acest cuprinzator spatiu semantic ar fi probabilitatea ca accersire sa fie cauzativul verbului accedo, accedere, accessi, accessum = a veni catre, a veni asupra, a ataca. La Gutu sunt consemnate sensurile: 1. a face sa vina, a chema; 2. (jur.) a chema în judecata, a acuza; 3. (fig.) a procura, a castiga, dupa care se aminteste faptul ca în latina tarzie gasim frecvent forme de conjugarea a IV-a: accersiri, arcessiri.
E bine sa stim ca latina poseda si substantivul accersitor = cel care cheama la el, acuzator, din care deriva, desigur, „cersetorul“, precum si accersitus = chemare, din care deriva „cersitul“. Sa mai amintim expresia accersire uxorem = a-si lua nevasta, importanta pentru demonstratia noastra, în momentul în care vom da cateva exemple din contexte biblice.
Un prim exemplu gasim în Iesirea I, 18: „Atunci a chemat regele Egiptului pe moase si le-a zis (quibus ad se accersitis rex ait) : pentru ce ati facut asa si ati lasat sa traiasca si copiii de parte barbateasca?“ Evident, regele le cheama ca sa le certe, sa le ceara socoteala, pentru ca i-au calcat porunca. Adica exact nuanta prin care „a cersi“ se deosebeste de „a cere“ pur si simplu, si anume insistenta, si chiar supararea neascunsa a celui care cere (si cere socoteala pentru) ceva.
În Deuteronomul 25,8 gasim un alt exemplu care ne ajuta sa întelegem si mai bine sensul specificat în DEX: a cere ceva cu staruinta si, prin extensie, a se înjosi cerand ceva. Daca nu chiar ideea de înjosire, oricum din exemplul urmator se desprinde ideea de jena, fiind vorba despre o situatie delicata, stanjenitoare prin însasi natura ei, care tine de obiceiul, ba chiar datoria cumnatului neînsurat, de a lua de sotie pe femeia ramasa vaduva dupa fratele sau. Iata pasajul edificator (versetele 7-9 din capitolul intitulat semnificativ „Masuri de paza“):
7. „Iar daca el nu va sosi sa ia pe cumnata sa, aceasta sa se duca la poarta cetatii, înaintea batranilor si sa zica: cumnatul meu nu vrea sa pastreze numele fratelui sau în Israel, nevrand sa se casatoreasca cu mine.
8. Iar batranii cetatii sa-l cheme (accersiri) si sa-l sfatuiasca si, daca el se va ridica si va zice: nu vreau s-o iau,
9. Atunci cumnata lui sa se duca la el acolo, în fata batranilor, sa-i dezlege sandaua din piciorul lui, sa-l scuipe în obraz si sa zica: asa se cuvine omului care nu vrea sa zideasca fratelui sau casa în Israel.“
Avem aici exact ce ne trebuie: datoria batranilor de a-l chema la ordine (statimque accersiri) pe cumnatul care nu respecta traditia, însotirea chemarii cu un sfat staruitor precum si prevederea ca, daca rebelul nu asculta povata lor, sa fie facut de rusine în fata comunitatii.
Un alt pasaj graitor pentru încarcatura semantica prorpie a verbului „a cersi“ ne întampina în capitolul intitulat „Saul ucide preotii din Nobe“ din I. Regi, 22,11, unde sensul verbului accersiri este a cere socoteala: „Atunci a trimis regele sa cheme pe Ahimelec (misit ergo rex ad accersendum Achimelech), fiul lui Ahitub preotul, si toata casa tatalui sau, preotii din Nobe. Si au venit ei cu totii la rege.“ Iar regele îi ia la întrebari, îi judeca aspru si-i osandeste la moarte pentru ca tineau partea lui David.
În sfarsit, un alt exemplu, de data asta din Noul Testament, într-un pasaj din Marcu, 15, 43-44, în care apar în imediata apropiere de succesiune verbele „a cere“ (peto, petere) si „a chema“ (accersiri). Iosif din Arimateea a îndraznind sa-i ceara lui Pilat trupul lui Iisus (audacter petiit corpus Iesu), iar Pilat, cercetand situatia, s-a mirat ca Iisus a murit si „chemand sutasul (accersito centurione), l-a întrebat daca a murit de mult.“ Succesiunea aceasta rapida a putut lesne contribui la contaminarea dintre cele doua actiuni: a cere (trupul lui Iisus) si a chema (pe sutasi).
Sa vedem în continuare cateva acceptii apropiate de sensul etimologic, luate din texte vechi romanesti. Într-o Condica, „cersutul“ are sensul de „cuvenit, cerut, pretins, revendicat si reglementat“, cand se cere „sa se cerceteze pricina cu cersuta scumpatate si luare aminte“. Tot în limba veche întalnim sensul de „a starui pe langa cineva pentru obtinerea unui lucru“. „Bogatul cu rugaminte cersu aceasta si nu dobandi“ (Varlaam). Ipoteza noastra este confirmata si de expresia „a cersi la judecata“: „În multe randuri acea femeie fiind cersuta la giudecata de igumen“ (1778).
Sa facem acum legatura cu cel de al doilea cuvant din titlul articolului de astazi, si anume narav. Cersitul ca profesie, cersitul profitabil pentru cel care-l practica si suparator pentru ceilalti poate fi socotit, evident, un narav, în acceptia cea mai curenta astazi a cuvantului, adica un obicei urat. În limba veche însa, naravul era pur si simplu un obicei, fara vreo conotatie negativa. Era un mod de comportare si nimic altceva, înscriindu-se în gama variata a ceea ce  numim astazi moravuri. De altfel, acest din urma cuvant, avand întelesul de totalitatea obiceiurilor si deprinderilor unei comunitati,  pare sa provina (dupa DEX) din „naravuri“ (refacut dupa lat. mos, moris). Înca de la originea lor latina, cum vom vedea în curand, naravurile (ca si moravurile) pot fi bune sau rele. Etimonul pe care îl propun este verbul latin narro, narrare, narravi, narratum = a povesti, a vorbi despre, a face cunoscut, a spune, iar expresiile male sau bene narrare înseamna a aduce vesti rele sau bune.
Trecand peste sensul 1, care este, ce-i drept, „a se deda la rau“, sa ne oprim la sensurile 2 si 3 din DA, lipsite cu desavarsire de conotatii negative. Iata cateva exemple cu sensul 2 = a cadea de acord, a se întelege, a se împaca: „Feciorii lui Attila, dupa ce au înteles solia, nu s-au naravit între sine“ (Sincai). Sau: „Despre anul în care s-au facut crestin Bogore, craiul bulgarilor, autorii nu se naravesc între sine“ (Sincai). Sau: „Neputandu-se naravi carea e acea adevarata cale“ (Tichindeal). Despre doi oameni care nu se înteleg se spune ca „nu se naravesc laolalta“.  În Transilvania „a se naravi“ poate sa însemne a se tocmi pentru a ajunge la o întelegere: „Ni naravim cu pacurariu“. Acelasi înteles foarte apropiat de verbul latinesc îl are „a naravi“ si în acceptia 3 = a permite, a încuviinta, a îngadui, a pasui: „Costandin sa le fie domn, ca le va fi bine cu el, ca el le va naravi la toate si-i va multumi pe toti“ (Dionisie). Sau: „Sa le mai naraveasca si sa-i îngaduie a-si strange semanaturile“(Dionisie).
Tot asa, si substantivul narav e cel mai adesea, în limba veche, lipsit de conotatii negative. Naravul omului e ceea ce se poate spune sau povesti despre el, ba chiar spre lauda lui: „Fericirea sta în naravuri laudate“ (Marcovici). Sau: „Ma întreba adeseori ca sa le povestesc despre toate ale Vavilonului, adica despre naravuri, despre pravili…“ (Gorjan)

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper