Celebritatea nu are nevoie de o conjunctura pentru a se impune

Un articol de CRISULA STEFANESCU

IOANA CELIBIDACHE in dialog cu CRISULA STEFANESCU

 


Exact un an in urma, in ianuarie 2011, dupa vernisajul ultimei expozitii a Ioanei la Galeria Visconti, ma gândisem sa scriu ceva pentru revistele culturale din tara. In cele din urma, i-am luat un interviu in ideea de a o lasa pe Ioana sa-mi vorbeasca despre pictura ei.

Nu mi-am imaginat nici un moment ca o convorbire de o ora-doua va fi urmata de indelungi discutii, in care Ioana imi va vorbi nu numai despre pictura, ci si despre viata ei cu Sergiu Celibidache, despre iubirea lor cu un aer de legenda, despre momentul primei intâlniri si despre ceea ce i-a legat de-a lungul anilor, despre clipele de intensa fericire, dar si despre dureri care nu pot fi exprimate in cuvinte sau imagini.

Mi-e greu sa cred ca Ioana, care era atât de plina de viata, nu mai este. Pastrez in suflet amintirea ei odihnitoare, caldura cu care m-a primit de fiecare data, umorul de o facturta aparte, sinceritatea cu care mi s-a destainuit, dublata de discretia din care isi facuse un principiu de viata si, mai ales, prietenia ei.

Convorbirile noastre purtate la Paris si reunite sub titlul „Ioana si Sergiu Celibidache – Secretele unei mari iubiri“ urmeaza sa apara in curând. Ofer pâna atunci cititorilor revistei „Cultura“ câteva fragmente cu speranta ca citindu-le se vor bucura tot atât de mult cât m-am bucurat eu stând de vorba cu Ioana.

Ioana Celibidache: Ia spune-mi, la a câta intâlnire suntem?

Crisula Stefanescu: A treia. Si când te gândesti ca am pornit de la ceea ce se voia un scurt interviu despre ultima ta expozitie. Dar daca prima oara am stat de vorba vreo trei ore, a doua oara inca vreo patru si tu ai inceput sa-mi povestesti atâtea lucruri, unul mai interesant decât altul, mi-am zis ca ar fi pacat sa nu le adunam intr-o carte, mai ales ca in 2012 se implinesc o suta de ani de la nasterea lui Sergiu Celibidache.

I.C.: Sigur. Si ne-am si amuzat asa de bine amândoua. Hai sa vedem despre ce ai mai vrea sa vorbim.

C.S.: Sunt sigura ca o sa vorbim despre cu totul alte lucruri decât cele la care m-am gândit eu.

I.C.: Ha, ha, ha! Ia spune!

C.S.: Uite, m-am gândit sa vorbim despre… celebritate. Sergiu Celibidache a fost o celebritate.

I.C.: O celebritate de o factura aparte. Anticomerciala. Antipublicitate.

C.S.: Mi se pare totusi putin ciudata atitudinea lui. Mass-media fac de multe ori o celebritate.

I.C.: Da si nu. O celebritate trebuie sa aiba o extraordinara forta interioara. Si un caracter de fier, cum l-a avut el. Si daca vrei si eu. Sergiu nu a facut nici un compromis. Si eu am invatat de la el. Nu a facut ceea ce fac mai toti, nu a chemat nici un reporter, nici un jurnalist la masa: „Haide sa stam de vorba la un dejun, eu sa-ti povestesc despre mine si mata sa scrii in jurnale“. Nu! s…t Cred ca o celebritate trebuie sa aiba forta de a spune nu. Si de a tine la principii. „Uite, eu vreau douasprezece repetitii cu orchestra“. „Cum douasprezece repetitii? Von Karajan face numai trei“. „Je m’en fou de ce face Karajan. Eu nu vin decât cu douasprezece probe. Nu le fac pentru mine, le fac pentru orchestra, le fac pentru ca sa obtin ceea ce mi-am propus. Vreti, bine, nu vreti, bine.“ „Dar de ce nu mergi dumneata“, hai sa zicem, „in Peru?“ „Cum sa merg daca acustica e proasta?“ „Dar Karajan merge.“ „Sa merga! O acustica proasta imi strica mie, intregii munci pe care am facut-o si strica orchestrei. Deci, nu ma duc“. „Eu vreau trei milioane“, sa zicem. „Nu, ca nu“. „Bine, nu ma duc.“ „Facem discuri.“ „Discuri? Niciodata!“

Orchestra de la München nu avea voie sa faca discuri. Nu ca nu avea voie sa faca discuri cu concertele dirijate de Sergiu, nu avea voie sa faca nici un fel de inregistrari.

C.S.: Ioana, aproape peste noapte, in toamna anului 1945, când dirijeaza orchestra filarmonica din Berlin, de la primul sau concert, Celibidache devine o celebritate. Sigur ca era talentat, toti colegii lui vorbesc in amintirile lor la superlativ despre el, ca era genial, toti spun ca era genial, dar ma intreb si te intreb daca nu exista un concurs de imprejurari care sa-ti deschida drumul. O conjunctura. Ma gândesc la accidentul lui Borchard, cel care dirija orchestra in absenta lui Furtwängler.

I.C.: Nu. Cred ca e ceva logic.

C.S.: Furtwängler, dirijorul orchestrei, era in Elvetia, incadrat in procesul de denazificare, iar Leo Borchard, inlocuitorul lui, impuscat de o santinela, când se intorcea de la un dineu. Si atunci e cautat un dirijor tânar, energic, care sa nu trezeasca nici un fel de suspiciuni in acea perioada foarte tulbure. Sergiu Celibidache este acolo. Exact ceea ce se cauta. Nu-ti trebuie si putin noroc, sa fii la locul si la timpul potrivit, unde e nevoie de tine?

I.C.: Eu una nu cred. Când Sergiu a inceput sa arate acolo la Berlin la scoala cam ce stie, toti au incremenit. Nu numai colegii lui, dar si unii dintre profesori. Nu o spun eu, sunt atâtea carti care o spun. Când l-au intrebat: „Ce vrei sa dirijezi?“ a raspuns: „Orice.“ „Ce partitura?“ „Oricare! Pe dinafara. Ce vrei dumneata!“ Si Sergiu abia venise la Berlin de câteva luni chemat de Tiessen. Nici germana nu o vorbea bine. Da, si in câteva luni s-a pus la punct cu limba, cu armonia, cu contrapunctul. Conjunctura? Nu cred. Toti oamenii celebri pe care i-am cunoscut, Bernstein, Michelangeli, au muncit enorm ca sa fie, ca sa ajunga, celebri. Nu era conjunctura asta, era altceva. Sergiu lucra la inceput zi si noapte. Mai târziu, când l-am cunoscut, parca stia totul. Le stia pe toate. Parca izvorau din el. Era colosal! Stia totul, totul si spunea exact ce credea si ce gândea. Si-a facut prin asta si multi inamici. Si-i cauta parca. Gasea un stimul poate in asta. De multe ori era intrebat: „Cum gasiti orchestra? Cum cânta?“. „Ingrozitor.“ „Când vreti sa veniti la noi?“ „Niciodata. Pentru ca nu stiti nimic!“ Alt sef de orchestra, intrebat cum gaseste orchestra, ar fi raspuns: „Magnifica!“ „Si solistul?“ „Divin!“ Ori Sergiu era altfel. „Conservatorul de aici?“ „Ingrozitor! Cel mai ingrozitor care exista!“ „Profesorii?“ „Niste ignoranti!“ Ti-am povestit ca l-au chemat sa faca din orchestra de aici, din Paris, una Wetltklasse.

C.S.: Mi se pare uluitor cum Celibidache reusea sa faca din orice orchestra una de rang mondial. Care era secretul?

I.C.: Cu foarte multa munca. Cu tenacitatea care-l caracteriza. Cu stiinta pe care o avea. Nu stiu de unde o avea. Din alte vieti, pentru ca o singura viata mi se pare putin ca sa acumulezi ce acumulase el. Cum sa poti sa stii atâtea? Nu citea o data. Nu l-am vazut sa citeasca partitura. In viata mea nu l-am vazut citind o partitura. Scria. Asta da, dar sa ia el o partitura? Niciodata! Avea totul in cap. Fiecare detaliu. Mortal era! Mortal! Avea o memorie colosala.

C.S.: Se pare ca ajunsese proverbiala. Am citit ca dupa razboi Celibidache ar fi facut un ramasag cu un muzician sovietic, ofiter in garnizoana Berlinului, ca poate invata intr-o singura zi o partitura noua, o simfonie de Sostakovici, si ca intr-adevar a doua zi, dupa incheierea pariului, stia fiecare nota din partitura.

I.C.: Sigur. Asa este. Avea o memorie fenomenala. Si mai avea o calitate, pe care trebuie s-o aiba o celebritate, contrar a ceea ce se crede: sa fie generos. Si Sergiu era. Era de o bunatate colosala. Era toata ziua cu elevii dupa el. Si la moara ma plictisea. Patruzeci-cincizeci erau fie pe aici prin apartament, fie la moara.

C.S.: Ioana, succesele lui Sergiu, ca si ale tale, au fost stralucite. Dar viata nu este numai o inlantuire de succese, de triumfuri. Sergiu vorbea cu tine despre visele lui, nemultumirile pe care le avea, despre neimpliniri? De amaraciunile lui? De lucruri pe care ar fi vrut poate sa le faca si nu a putut dintr-un motiv sau altul?

I.C.: Sigur. De exemplu, imi spunea ca ar vrea asa de mult sa scrie, si nu are timp, o carte despre prostia umana. Mi-a spus: „Ar trebui sa spun tot ce stiu si ce nu stiu ceilalti care se prefac ca stiu. Si oamenii, saracii, inghit, ca nu stiu“. Mai ales in muzica. Eu am auzit sute de concerte. Si nu am stiut, când eram mai tânara, ca acuma stiu, ca pot sa existe dirijori care sa masacreze in asa hal o lucrare, incât sa nu o mai recunosti.

C. S.: Care era, dupa parerea lui Sergiu, rolul unui dirijor?

I.C.: Sergiu avea o vorba: „Care e diferenta intre un dirijor bun si unul prost? Simplu. Cel prost nu e dirijor“. Si e adevarat. In afara de Furtwängler, pe care il respecta, si de Franco Ferrara, nu prea mai acorda credit multora. Pianisti? Rubinstein era un virtuos. Michelangeli, colosal.

C.S.: Sergiu si Michelangeli au fost buni prieteni.

I.C.: Da. Pâna la moartea lui Michelangeli, de care Sergiu a fost foarte afectat. A fost o nenorocire. Exact in perioada in care Sergiu era in spital. Si le-am spus elevilor sa nu-i spuie. Primul lucru: „Stiti, a murit Michelangeli“. A fost dat peste cap. Pentru ca il iubea, il aprecia. A fost un soc. Mai ales, il aprecia enorm. Ca Sergiu putea sa iubeasca, fara sa-l si aprecieze, pe cineva. Ori, in cazul lui Michelangeli exista si iubire, si apreciere. Sergiu a fost foarte amarât.

C.S.: Celibidache vedea in rutina cel mai mare pericol pentru un dirijor. Cum facea sa o evite?

I.C.: Eu cred ca la fiecare concert era ceva nou. Schimba mereu. Dupa timp, dupa ambianta – care joaca un rol –, dupa sala. La el un concert nu era niciodata egal cu celalalt. Nu umbla cu cronometru. Nu. Era in functie de o atmosfera speciala care se crea, de acustica, de public. Nu stiu cum sa-ti spun, de ceva care se intâmpla, care nu era niciodata acelasi lucru, si facea din fiecare concert ceva unic. Sergiu insusi era un om asa de spontan ca nu putea fi vorba de rutina la el. Viata lui nu cunostea rutina. Si parca si viata cu el era in fiecare zi alta, proaspata. Altfel nu stiu, poate ca as fi fugit a doua zi. s…t

C.S.: Celibidache povesteste undeva ca student fiind s-a dus intr-o vacanta la Balcic si o vizionara, Ilona Ehrenberg, i-a spus ca tara lui e Germania, ca nu va trai acolo, dar va fi tara unde va fi cel mai bine inteles. L-a indemnat sa se duca la Berlin, ca de acolo va cuceri lumea si va fi un rege neincoronat. Din nou, predestinare?

I.C.: Poate. Si mie mi-a spus o ghicitoare pe vapor, pe vaporul cu care veneam de la Buenos Aires spre Genova: „Ai sa intâlnesti un barbat exceptional pe care nu-l mai lasi“. Eu nu am luat-o in serios. Atâtea prostii se spun totusi. Cum puteam sa cred? Stiam ca Sergiu avusese o mie de aventuri, cum sa-mi imaginez ca aveam sa fiu cu el o viata? s…t

C.S.: In curând se implinesc o suta de ani de ani de la nasterea lui Celibidache. Se va cânta ceva din compozitiile lui? V-ati gândit sa le dati unor tineri dirijori care sa le pregateasca din vreme?

I.C.: O sa le dam unui elev mai bun al lui. Dar sa stii ca masacru tot o sa fie. Sergiu, acolo unde e, o sa spuna: „Ce faceti? Ce ati facut?“.

C.S.: Si in tara? Sunt atâtia tineri dirijori care ar fi incântati sa vina in contact cu creatia lui Celibidache si carora li s-ar oferi poate o sansa.

I.C.: Nu stiu inca.

C.S.: Dar documente din arhiva atât de bogata de care imi vorbeai nu publicati?

I.C.: Ba da. O sa scoatem o carte despre stiinta muzicala a lui Sergiu. Despre fenomenologie. A fost aici un profesor universitar de filozofie care a luat documentele, tot ce-a spus Sergiu despre muzica, le-a scanat si scoate o carte.

C.S.: Patrick Lang, cumva?

I.C.: El.

C.S.: Sergiu vorbea cu tine despre muzica?

I.C.: Sigur. Nu asa cum vorbea cu elevii lui, dar o facea din când in când in discutii, când stateam de vorba cu prieteni. Sergiu sustinea ca muzica nu este repetitie, pentru ca necesita timp. Iar timpul nu se repeta. De aceea nici nu accepta sa se faca inregistrari. Muzica, la fel ca si pictura, nu se poate explica. Poti sa spui ce nu e muzica, dar nu ce este muzica. Si, efectiv, Sergiu spunea imediat când auzea ceva daca e sau nu muzica. O spunea tuturor. Si elevilor lui, pe care nu-i menaja, din care multi nu stiau mai nimic si se credeau deja Celibidache. Chiar si dirijorilor cu care vorbea. Si lui Karajan i-a spus ce credea despre muzica lui si celor care il ridicau in slavi: „Ah, dar Karajan are succes.“ „Si ce-i cu asta? Si Coca-Cola are succes“. Uneori succesul nu e totuna cu calitatea. Exista o publicitate imensa care se face artistului. Si-o fac artistii insisi, dar si cei care au interes sa câstige de pe urma lor. Iar Karajan stia sa-si faca publicitate.

C.S.: Ioana, as vrea sa te intreb despre un capitol destul de dureros in cariera lui Celibidache si anume plecarea lui de la Berlin. Cum a fost posibil ca el, care reorganizase orchestra filarmonica imediat dupa razboi si facuse din ea una de rang mondial, care avusese peste patru sute de concerte, mai multe chiar decât von Büllow, cel care o fondase, sa fie aproape de la o zi la alta inlocuit cu von Karajan?

I.C.: Pentru ca Sergiu nu a acceptat anumite conditii. Si Karajan le-a acceptat. Mai e ceva: Sergiu, când a preluat orchestra, nu a luat-o cu gândul s-o pastreze pentru el, ci sa i-o dea inapoi lui Furtwängler. A spus: „Orchestra apartine lui Furtwängler“. Si i-a dat-o inapoi. Vezi, Sergiu era extrem de loial si de corect. Si Madame Furtwängler, care mai traieste si imi telefoneaza din când in când, o spune in cartea ei pe care o am aici. Tot ce s-a spus in alte carti au fost niste aiureli.

C.S.: In perioada aceea tu erai cu Celibidache si ma gândesc ca stii lucrurile astea foarte bine.

I.C.: Cum sa nu? Il scosesera pe Furtwängler nazist. Niciodata, in viata lui, n-a fost nazist. Sergiu l-a denazificat. La Berlin. Timp de doua saptamâni a lucrat impreuna cu Furtwängler sa aduca dovezi. s…t

C.S.: Ioana, revenind la episodul Berlin, Celibidache se mai intoarce totusi, dupa ce se despartise de orchestra: „La Berlin“, ii scria el sprietenului saut Trancu-Iasi, „unde m-am intors dupa o absenta de trei ani, a fost pur si simplu revolutie, publicul a invadat scena“.

I.C.: Cu alte orchestre, dar nu la conducerea Filarmonicii.

C.S.: E adevarat, dar e la fel de adevarat si ca in 1961 Celibidache ii scria din nou lui Trancu-Iasi: „Filarmonica din Berlin ma recheama ca dirijor pe viata, cu drepturi de pensie si autoritate de papa. Nu ma duc. Ramân liber si independent. Ce zici de asta?“. C.S.: De ce nu a acceptat?

I.C.: Ce pot sa spun mai mult decât a spus Sergiu? Sa ramâna liber si independent!

C.S.: Faptul ca Celibidache era român nu a jucat vreun rol in indepartarea lui de la conducerea Filarmonicii din Berlin? Ma gândesc ca in 1946 Celibidache (ii povestea aceluiasi Trancu-Iasi) dadea câte optsprezece concerte lunar, asta in afara de probe, ca isi sacrifica tot timpul care ii mai ramânea Filarmonicii, ca intendent, ca lucrurile mergeau excelent si ca: „Opozitia presei si a publicului a fost complet invinsa. E greu pentru ei sa vada in fruntea Filarmonicii un tânar si mai ales român“. Iar in 1957, când „Die Neue Rhein Zeitung“ scria ca „succesul lui Celibidache a depasit orice limita, ca nici macar Furtwängler nu avusese parte de o receptie de acest gen“, Celibidache isi amintea ca in urma cu zece ani „Tagesspiegel“ scrisese ca la un concert dirijat de el fusese atât de frumos incât cei prezenti la concert uitasera timp de o ora jumatate ca era „fiul unui alt popor“. Crezi ca au existat totusi si unii care nu au vrut un român in fruntea celei mai de seama orchestre filarmonice din Germania?

I.C.: Nu cred. Pentru ca nici Karajan nu era neamt, ci armean. Nu stiu, nu cred ca a jucat vreun rol. Dar Sergiu a fost foarte direct, cum era el. Spunea exact ce gândea. Pe când Karajan era foarte diplomat. Stii, acum vreo douazeci de ani, Weizsäcker a apelat la mine sa-l conving pe Sergiu sa se intoarca la Berlin. Si i-am spus: „Imposibil. Nici eu, nici nimeni“. I-am spus totusi lui Sergiu asa, en passant. Si mi-a zis: „Cum iti inchipui tu ca am sa dau cu piciorul Münchenului, celor care mi-au facut toate capriciile din lume? Cum vezi tu chestia asta? Ai face tu asa ceva?“. Ca Sergiu vroia asta, asta, asta. Si tot ce voia avea. Asa ca mi-a spus foarte clar: „Tu ai face asta?“. „Nu!“ „Atunci de ce ma intrebi? La ce ma mai intrebi? Weizsäcker… foarte frumos din partea lui ca ma invita. Dar eu cum sa fac asa ceva? Imposibil. Prin felul meu de viata nu pot face asa ceva.“ A dat in cele din urma niste concerte la Berlin. Mare succes, omagii. Au fost niste urlete, ce nu-ti poti imagina. Minute in sir publicul a urlat: „Hier bleiben! Hier bleiben!“ („Ramâi aici! Ramâi aici!“).

C.S.: Se legase foarte tare de München.

I.C.: Da. Si pe urma avea o datorie. El a facut niste lucruri foarte drastice fata de orchestra ca sa o aduca acolo unde era. Sa-i asigure pozitia pe care o ocupa. Nu putea sa o lase. Nu facea discuri, dar aveau anual zeci de deplasari, de turnee. Facuse din ea una din cele mai bune orchestre, daca nu cea mai buna, din lume. Cred ca Sergiu pe ce punea mâna facea ceva extraordinar. Excela in toate. La München, la Stockholm, pretutindeni, orchestre Weltklasse. Dar spunea: „Asta, nu, asta, nu, asta, nu“. Foarte complicat. Nu era usor sa lucrezi cu Sergiu. Daca facea ceva, o facea temeinic. Stii, Karajan facea trei probe, din care una o facea asistentul lui. Insa Karajan a fost un comerciant extraordinar. N-a fost nimeni ca el. El facea toata punerea in scena pentru el. Când era tânar, nu stiu, eu nu l-am cunoscut, se pare ca era foarte bun. Pe urma, rutina, stii, de care se ferea Sergiu.

C.S.: Nu s-au placut, nu?

I.C.: Nu. Sergiu i-a spus ce gândeste. Imediat.

C.S.: Si Karajan?

I.C.: Ah, Karajan, nu, ca era diplomat. Pe când Sergiu nici nu vroia sa auda de diplomatie. Ne-am intâlnit odata cu Karajan in lift la Venetia. Unul deschidea usa liftului sa iasa si altul sa intre. La un festival. Iesim din ascensor. „Buna ziua“. „Buna ziua“. Si Karajan avea un baston. „Ah“, ii spun eu, „uite ce curios ca si mata suferi de guta“. Guta avea Sergiu, care mânca mult si pe urma il durea genunchiul. Karajan: „Ah, nu, am cazut la ski“. „Ah, bine!“ Stii, e mai sic sa cazi la ski decât sa ai guta. Dupa ce ne departam, Sergiu imi zice: „Dar n-ai gasit altceva sa-i spui decât ca are guta?“. Vezi ca si eu, ca si Sergiu, eram si am ramas foarte spontana, foarta directa. Sergiu nu se punea niciodata in scena. El se arata in public, in lume, asa cum era, spre deosebire de multi altii. Karajan, de exemplu, nu ar fi acceptat niciodata sa se arate cum se arata Sergiu in film, cu câinii dupa el, in baston. Karajan? Niciodata! Era asa o diferenta de conceptie asupra vietii, ca nu aveau cum sa se placa. Karajan era prea comercial, la antipod cu Sergiu, care nu era deloc comercial. Deloc. Nu mai spun ca atunci când era vorba de ziaristi, Karajan nu mai stia ce sa faca sa-i maguleasca, iar Sergiu ii repezea, le spunea tot ce credea despre ei. Sergiu se scula de la concerte, când nu-i placea, si pleca. Il fotografiau. Eu, dupa el.

C.S.: Ioana, dar modul de a fi al lui Celibidache nu ar putea fi interpretat si ca un mod de a-si face reclama? Ziarele erau pline de comentariile lui acide.

I.C.: Bine, dar nu intra in calculul lui Sergiu. Nu era modul lui de a fi. Nu intra in felul lui de a fi. Sergiu era spontan. Uneori de-a dreptul coleric. Asa, ca o oala care fierbe, da in clocot si se revarsa. Spunea tot ce-i venea la gura.

C.S.: Ii parea rau dupa aceea?

I.C.: Nu. „Pacat ca n-am spus mai mult. Pacat ca nu am apucat sa spun mai multe.“

C.S.: Totusi, poate nu de putine ori ii ranea pe unii care se considerau pregatiti pentru ceea ce faceau, poate chiar erau sau dadeau tot ce aveau mai bun, dar nu puteau mai mult.

I.C.: Nu, ii ranea pe cei care veneau cu pretentii. Pretentiile lor il deranjau. Daca voiai sa-l intrebi ceva, sa vorbesti cu el, era la picioarele tale. Iti explica totul. Dar daca veneai si pretindeai ca stii sa cânti, ca te pricepi la muzica si nu mai ai nimic de invatat, atunci era in stare sa-ti demonstreze ca nu stii nimic. Sau mai nimic. „Eu stiu sa cânt!“ „Asa! Hai sa vedem. Aici do major e asa, nu e cum spui matale. Stai nitel. O luam de la capat. De ce do major e acolo? Care e rostul lui?“ Si asa mai departe. Multi pe care ii intâlnea erau semidocti. Voiau sa-i arate ca se pricep. Când venea câte unul sa-l intrebe, Sergiu gasea asta colosal. Statea toata ziua cu el. „Dar daca tu vii sa-mi spui mie cum sa fac Ravel, atunci lasa ca iti spun ce gândesc.“ Si mie imi spunea când nu-i placea ceva. Ce crezi? Crezi ca se jena?

 

15 august 2011 Paris

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper