Aventuri intelectuale cu Ioan Alexandru, Mihai Beniuc, I. D. Stefanescu

Un articol de C. STANESCU

Cu un numar memorabil începe noul an 2012 „Romania literara“. Cu ce sa începem? Trei ample documente admirabile din sumarul revistei tin de istoria literara. O istorie cu mult mai vie – prin calitatea exceptionala a documentelor ei si aventurile intelectuale pe care le contin – decât actualitatea însasi. N-ar fi prima oara când istoria literara întrece interesul pentru prezentul literaturii. Sunt, mai întâi, „Însemnarile unui om de rând“ prezentate de neobositul cercetator Ilie Rad, cel ce „traieste în respectul pentru civilizatia urmei“, cum l-a numit Irina Petras. Omul de rând din „Însemnarile…“ prefatate de Ilie Rad în „România literara“ este orgoliosul Mihai Beniuc, scriitor talentat – zice prezentatorul – „cazut în uitare si dizgratie din cauza activitatii sale politice si a functiilor pe care le-a avut la Uniunea Scriitorilor, ipostaze în care, cum spune Eugen Simion 1poetul a tacut când trebuia sa vorbeasca si a vorbit si când trebuia sa taca»“. Aviz amatorilor! E însa greu de crezut ca un scriitor, unul adevarat, poate sa taca si sa fie altfel decât imprudent, adica vorbind (scriind) si spunând, într-o forma sau alta, ceea ce are de spus. M. Beniuc a fost, pare-se, un astfel de om, un eminent poet „imprudent“, orgolios si patimas, urât si temut de multi, stimat de câtiva, iubit de si mai putini, un „om de linie“. O „linie“ neabatuta si asumata nu din oportunism, ci dintr-o credinta practicata cu fanatism. Poate fi condamnat? Fireste, omul poate fi judecat, dar nu mai mult. „Însemnarile…“ dateaza din anii urmatori debarcarii sale de la conducerea Uniunii Scriitorilor, odata cu „dezghetul“ si relativa liberalizare schitate dupa 1965, când Ceausescu vine la conducerea PCR. Mare orgolios, „omul de rând“ din aceste însemnari sufera într-una de izolare si marginalizare, reale si închipuite: „Ma învârt, ca într-o cusca o fiara, în linistea care s-a creat în jurul meu. Am sentimentul arestatului din «Putul si pendula» lui E. A. Poe. Si astept. Ma întreb: a fost o viata aceasta, a mea? A fost sau n-a fost, totuna. Încerc s-o reconstitui pe apucate, în cautarea pietrelor unghiulare…“ Piatra lui unghiulara a fost doctrina comunista de format bolsevic si dragostea nestinsa pentru mareata URSS si marele Stalin: omul de rând se proiecteaza cu fanatism iremediabil în mari simboluri. A ramas pâna la capatul vietii un „amic“ al URSS-ului: în 1934 „înfiintasem – spune cu orgoliul candidatului la închisoare – «Amicii URSS», asociatie al carei secretar eram“. Stalinist nevindecat, a suferit enorm la decaderea eroului sau dupa Raportul celebru al lui Hrusciov. Nu i-a placut Ceausescu din pricina „disidentei“ antisovietice. Psihanalizabil, acest fanatism a facut din el un personaj imposibil, înconjurat de suspiciune, resentiment si ura. Marele, la propriu, Geo Bogza voia sa-l palmuiasca pe „pitic“ urcându-l pe scena: ca sa ajunga la el! Spectacolul ramâne impenetrabil si inaccesibil noilor generatii. Dincolo de aceasta „fata“ a lui Beniuc, el ramâne un mare poet intermitent antologabil si, cum se vede în „Însemnari…“, un portretist ascutit. Una dintre obsesiile „omului de rând“ a fost alimentata copios de ilegalismul subversiv în mijlocul caruia a trait. Momit sa intre în Serviciul Secret ca sa ajunga „om mare“, refuza, dar ramâne cu fixatia ca „prietenii mei, asa-zisii mei prieteni“, au facut ceea ce a refuzat el sa faca. „Zi-le pe nume“ – se îndeamna el. „Bunaoara Zaharia Stancu.“ Acesta ar fi spus: „De vin rusii îndarat, vai de noi! Vine acela mic si uite asa ne taie cu cazmaua. Si arata cum, izbind spre capete în stânga si în dreapta. Erau vreo 15 scriitori de fata. N-am verificat faptul – recunoaste –, însa se non e vero e ben trovato“! Portretul lui Zaharia Stancu e teribil: „Într-una din acele zile m-am întâlnit cu Stancu la Café de la Paix, «tractirul scriitorilor», cum îi spunea poetul si actorul Emil Botta. Era foarte amarât, pentru ca legionarii îi desfiintasera publicatia, indiscutabil cu meritele ei, «Azi», dar pe care eu o detestam, de când tiparise acolo, sub semnatura proprie, niste articole cu tunete si trasnete si cu hârdaie de murdarie din cele mai împutite cazane nationaliste împotriva Uniunii Sovietice. Era clar ca aceste „merite“ nu ar fi fost suficiente pentru ca Stancu sa fie «iertat» de Garda de Fier si primit în rândurile ei. Prea era el omul politistilor Gabriel Marinescu si Cristescu, primul ucis de legionari într-un macel ce-i caracterizeaza, la Jilava, al doilea bine merci si astazi. – Si acum ce ai de gând sa faci? l-am întrebat. Am sa manânc, sa beau cafea, sa fumez si sa ma cac! Zaharia Stancu era taranul de la Dunare, amestec ciudat de român si bulgar (o sora de-a lui e maritata cu un bulgar, în Bulgaria), iar limbajul acesta îl caracterizeaza. A mai stins în ceasca de cafea un muc de tigara, al optulea sau al zecelea, apoi a continuat mai încet, privindu-ma în ochi. Mi-am scos o masea, dar simt ca maseaua creste la loc“. Povestea cu „maseaua“ lui Stancu e celebra. Spre sfârsitul vietii, întrebat daca dupa ce i-au cazut dintii mai poate musca, presedintele U.S. ar fi spus zâmbind într-un colt: „Mai musc, eu si cu gingiile musc!“. Era „feroce“! – noteaza omul de rând venit de pe Crisuri despre acest „ciudat“ taran de la Dunare care stingea mucul de tigara în ceasca de cafea si „musca“ grozav si cu gingiile. În realitate, mai mult decât altii, Zaharia Stancu era dotat în chip natural sa fie omul epocii (epocilor!) agitate: s-a „miscat“ bine si a „muscat“ ce si unde trebuia în toate conjuncturile istorice pe care le-a strabatut. A simtit si a prins înaintea altora toate oportunitatile vremilor instabile folosindu-se ca putini altii de ele. Stia, ca „dulaii“ din titlul unui roman al sau, când sa sara la gât si când, la vederea ciomagului, sa faca trei salturi înapoi. Ca presedinte al Uniunii Scriitorilor acest soi de oportunism de supravietuire s-a rasfrânt benefic asupra breslei pe care o conducea. Pe buna dreptate, mai toti scriitorii contemporani cu presedintia lui recunosc în el, dincolo de simpatie sau antipatie, pe unul din cei mai eficienti si proteguitori conducatori ai Uniunii. Si-i sunt recunoscatori. La distanta cosmica de pasiunile si patimile politice si politicianiste ale acestor intelectuali publici cu un trecut atât de greu în spate ni se revela un alt intelectual autentic în scrisorile pe care Nicole Scurtu le publica si prefateaza în „România literara“: I. D. Stefanescu, unul din numerosii universitari de elita epurati între 1944-1950. Biografia profesorului, cercetatorului si istoricului de arta I. D. Stefanescu (1886-1981), noteaza Nicolae Scurtu, „contine o suma importanta de necunoscute ce se cuvin a fi clarificate si integrate apoi într-o carte privitoare la itinerariul spiritual al acestui autentic intelectual ce a parcurs aproape integral secolul trecut“. I-a avut profesori pe Maiorescu, Onciul, Iorga, Ov. Densusianu, Radulescu-Motru, i-a cunoscut si a fost în preajma unor Vlahuta, Delavrancea, Caragiale, Grigorescu, Paul Bujor, Spiru Haret, a studiat în strainatate, a calatorit mult în întreaga Europa cercetând marile muzee, pinacoteci, biblioteci si expozitii, descoperind peste tot „valentele creatoare ale acestui neam“, încât, conchide Nicolae Scurtu, „Cartile, articolele, recenziile si notele pe care le-a publicat în presa din România si din unele metropole europene demonstreaza fara echivoc ca ne aflam în fata unuia din cei mai însemnati istorici de arta insuficient cunoscuti“. Restituirea savantului benedictin poate fi într-adevar spectaculoasa. Scrisorile sunt adresate preotului Constantin Bobulescu. Într-una din ele dam de… Caragiale si de „Lantul slabiciunilor“: „Paris, 12 iunie 1938, 64 Rue des-Saints-Pères 7. În goana si în genunchi, sarut mâna. Un prea bun prieten, avocatul Chepier, ma roaga pentru o ruda a lui de aproape, elevul Solomonescu Ilie. Da examen de bacalaureat la Sincai si are la limba româna pe domnul Costachescu. Zi, parinte draga, ca nu poti sa-l rogi sa ajute pe baiat! Zi, te rog! Sa vedem! Parinte draga, sa-ti vad si eu slova. Scrie-mi o vorba la Paris si spune-mi ca ai vorbit domnului Costachescu. Si serios, cu drag de mine. Roaga-l în numele dumitale. Eu te rog din suflet sa ma ajuti. Îmi faci un serviciu mare. Stii ca acum, te rog, pentru ultima data. Supara-te, dar nu ma uita. Îti sarut mâna, cu drag, I. D. Stefanescu. P.S. Îti aduce scrisoarea chiar Chepier, prietenul meu. Fii dulce cu el“.
În fine, dar nu în ultimul rând, „România literara“ ne face bucuria de a publica un set consistent si impresionant de scrisori ale lui Ioan Alexandru catre Ion Cocora. La 1 ianuarie anul acesta marele poet ar fi împlinit 70 de ani. Acest epistolar este de o importanta extraordinara pentru mai buna întelegere (atâta cât poate fi înteleasa) a spectaculoasei convertiri a lui Ion în Ioan Alexandru, debutantul genial cu volumul „Cum sa va spun“ (1964) urmat de „Viata deocamdata“ (1965), „Infernul discutabil“ (1967), „Vina“ (1968) si un altul, începând cu „Vamile pustiei“ (1969), „vami“ odata cu care putem începe a vorbi despre un poet aflat „în drum spre Fiinta prin jertfa Fiintei“, dând curs reprezentarilor simbolice consacrate în ceea ce E. R. Curtius a numit „alegoreza biblica“: Ion renaste si îsi regaseste „sinele“ în Ioan Alexandru, poetul abundentei productii lirice din „Imnele bucuriei“ (1970) si celelalte „Imne“ închinate (inspirate de) tarilor românesti traditionale: „Imnele Tarii Românesti“, „Imnele Transilvaniei“, „Imnele Moldovei“, precum si „Imnele Putnei“, „Imnele Maramuresului“, pâna la „Bat clopotele în Ardeal“ din 1991.

Semne ale marii transfigurari (sau convertiri?) mai pot fi socotite traducerea „Cântarii Cântarilor“ din 1977, dar si traducerile din Pindar si chiar „Scrisori catre un tânar poet“ a lui R. M. Rilke din 1977. Capitala e scrisoarea din 17.IV.1968, în care „Tin sa-ti spun, draga Ioane, ca de la întoarcerea mea de la Cluj, atunci împreuna cu fiul lui Ladea, s-a întâmplat o întorsatura foarte radicala în sufletul meu. Se pare ca mi-am regasit credinta pierduta în Dumnezeu, cu adevarat si pâna la moarte. E cea mai puternica lumina ce s-a stârnit în sufletul meu vreodata: am devenit un altul si ma voi stradui sa ramân în Crist cu toate puterile. E singura salvare si mediumul cel mai favorabil cunoasterii adevarate: Iubirea pentru altul, învingerea eului si acceptarea luminii divine sa lucreze prin tine. Timpul meu s-a umplut de sensuri si profunzime. Agonia a încetat. Sunt în miezul lucrurilor slavind dumnezeirea“. Pâna sa o (re)gaseasca si slaveasca îi pipaise (banuise) prezenta si urmele în Bach („Ascult Bach de dimineata: soarele misca teii si-i minunat“…), Platon, Pitagora, Sapho, tragicii greci, Vechiul Testament, marii poeti mistici, Hölderlin, traducatorul lui Sofocle si Pindar. Marea iluminare (ar fi scris-o cu „I“) vine însa cu marturisirea: „Cred cu toata inima si tot cugetul meu. Nu mai am nevoie de nimic lumesc pentru a ma simti pe culmea omului“. Propozitie enorma, declaratie ce trezeste suspiciunea trufiei, fapt pentru care o si pune sub pecetea tainei: „Pastreaza taina ce ti-o marturisesc în numele Domnului Iisus – idealul sufletului meu. Am un nou prieten de asta data întru Crist. Este un teolog de 31 de ani pe care l-am cunoscut de vreo doua saptamâni la Universitatea Teologica. Un baiat cum ma doresc si eu, un ideal pe care îl iubesc ca pe un frate. E din aceeasi stofa cu visele mele cum spune Shakespeare. Aceste ultime doua saptamâni au atins cea mai puternica intensitate din viata mea. Un frate mai mare ce si seamana cu fratele meu Dorin la fata. Dumnezeu mi l-a trimis si nu pot o zi fara el. Oh, mare lucru e o astfel de prietenie. Legatura divina si abia de aici poate fi înteleasa marea lume a prieteniilor dintotdeauna, ce aduc ele si deschid. Cartile cele mai profunde palesc pe lânga un dialog cu cel iubit în spirit si credinta. Sa ma ierte Dumnezeu ca ti-l spun, dar as dori sa te tin si pe tine aproape si sa te înalt alaturi de noi. Îl cheama Martin, stie greaca, latina, germana, engleza si toata filozofia laica si crestina“. Lasând la o parte umbra ipostaziei ce ar consta în întruparea duhului în Martin, marturisirea pasionata a poetului e de o tensiune si exaltare maxima si frumusete zguduitoare: „E de-o curatenie îngereasca, plânge întruna pentru suferintele oamenilor si ratacirea lor. Spre parerea mea de rau nu-i român. Sufar ca nu-i din osul neamului meu o astfel de comoara. Ma rog lui Dumnezeu pentru el sa nu-i rataceasca mintile. Cred ca-i un geniu crestin. Stau înghetat si-l ascult pâna târziu dupa miez de noapte. Ne rugam împreuna cu lacrimi în ochi. Martin Lissmann Herbert din Warburg – student în Teologie ultimul an cu bursa în România. Vine din Chicago, unde l-a audiat pe Eliade mai multi ani. Are o viziune clara asupra întregii lumi a spiritului. Stie marile opere muzicale ale omenirii pe de rost. La Chicago a dirijat «Nessiss» de Händel cu un cor de 600 de persoane. În viata mea n-am întâlnit un asemenea baiat. Are o fetita de trei ani si-l socot dar ceresc în existenta mea. Ma asteapta ani de truda treaza sa-l pot ajunge si sa-i pot sta în cale. Vorbeste în delir treaz. Un demon bun, fara speculatii si curat cu acoperire în ceea ce sustine. Iubirea lui pentru Hristos Iisus este nemarginita. Iarta-ma, Ioane, ca vorbesc despre el. Eu nu exist în fata lui. E o datorie a mea sa-l prezint. Natura îsi cere drepturile. Iata-l, exista idealul meu ce ne-a rasturnat si iluminat existenta. Ascult «Elian» de Mendelsohn, o minune împrumutata de El, Iubitul, Prietenul. Se face seara, cerul e curat si copacii nemiscati. Ma uit în ochii dumnezeirii si smerit ma închin Tatalui si Fiului si Duhului Sfânt. Amin“. Ce diferenta (distanta) e între ideal si idol? Iubirea idolatra si exaltata a poetului, nemarginita, spune multe si despre puterea lui de a-l iubi pe Hristos întrupat în Martin Lissmann Herbert din Warburg. Când Ion a devenit Ioan, poetul avea 29 de ani, iar „baiatul“, modelul, idealul si idolul sau avea 31. Aventura spirituala a acestui mare poet român care si-a lepadat geniul pe altarul credintei devine, abia acum, fascinanta. Scrisorile pot fi un document de prim ordin pentru criticii si exegetii sai, care au sanctionat de mult deshidratarea lirismului din primele carti ale lui Ion Alexandru în „Imnele“ compuse de Ioan Alexandru.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper