Amurgul lumii Principelui

Un articol de RODICA GRIGORE

Giuseppe Tomasi di Lampedusa, „Ghepardul”, traducere de Gabriela Lungu, cuvânt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2011.

 

Respins, pe rând, de mai multe edituri italiene, romanul „Ghepardul“ a fost publicat (datorita intuitiei excelente a lui Giorgio Bassani) abia în 1958, la un an dupa moartea cvasi-necunoscutului sicilian Giuseppe Tomasi, duce de Palma si principe de Lampedusa, autorul sau, la Fetrinelli, aceeasi casa editoriala care oferise cititorilor, în 1957, prima editie oficiala a cartii lui Boris Pasternak, „Doctor Jivago“. În ciuda rezervelor pe care o parte a contemporanilor n-au ezitat sa le exprime (unii dintre ei descoperind în textul acesta ba accente de dreapta, ba, dimpotriva, obsesia stângii – adevarul ramânând, însa, acela ca Lampedusa ajunsese sa fie mult prea sceptic si deziluzionat de climatul cultural si nu numai al Italiei postbelice pentru a mai manifesta astfel de simpatii), „Ghepardul“ va ajunge, aproape peste noapte, în atentia cercurilor literare europene, fiind considerat de numerosi critici drept cel mai bun roman italian de dupa cel De-al Doilea Razboi Mondial, încununat cu Premiul Strega – caz unic în istoria literaturii italiene de acordare postuma a acestei prestigioase distinctii – si ecranizat în mod absolut remarcabil de Luchino Visconti, în 1963. „Recitind aceasta carte“, va spune E. M. Forster, unul dintre cei dintâi si cei mai înflacarati admiratori ai lui Lampedusa, „ajungi sa-ti dai seama în câte feluri poti sa te simti viu si sa ramâi astfel pentru totdeauna, si câte porti care par a fi închise în fata cuiva asteapta doar atingerea unei alte mâini pentru a se deschide.“
Romanul prezinta istoria declinului casei Salina, o familie din înalta aristocratie siciliana si adopta uneori un ton care-l apropie mai degraba de marile constructii narative ale secolului al XIX-lea în ceea ce priveste uluitoarea stiinta a detaliului care-i îngaduie autorului sa recreeze si sa exprime ca nimeni altul atmosfera unei lumi care-si traieste cele din urma clipe. În egala masura, însa, prin capacitatea analitica a scriiturii, prin ironia fina si prin aerul melancolic pe care textul îl degaja, „Ghepardul“ se dovedeste a fi unul din marile romane ale secolului XX, unic si singular atât prin destin, cât si prin receptarea de care a avut parte. Subiectul cartii este centrat în jurul lui Don Fabrizio, Principele de Salina, capul unei familii ce pare organizata înca dupa principii feudale. El este „ghepardul“ (practic, ultimul ghepard!) care, chiar si fara sa vrea, îndoaie tacâmurile de la masa si îsi sperie copiii ori subordonatii cu forta sa fizica sau cu accesele de furie, dar care, pe de alta parte, e pasionat de astronomie, fara a întelege, însa, întotdeauna exact mersul istoriei ce pare a-l lua uneori prin surprindere. Lampedusa stie perfect cum sa exprime pe de o parte realitatea unui moment istoric bine determinat, iar pe de alta încercarile permanente, chiar daca nereusite ale protagonistului de a eluda tocmai devenirea careia intuieste ca nu i se poate opune. Caci marile evenimente istorice dau senzatia, cel putin la Donnafugata, domeniul de vara preferat al printului, ca sunt cumva iluzorii, superficiale si ca doar în spatele lor pot fi identificate adevaratele si tensionatele raporturi de forte ce se stabilesc între vechea aristocratie si noii îmbogatiti, exemplul prin excelenta al acestei noi clase sociale fiind, desigur, don Calogero Sedàra, cel care achizitioneaza bunuri si terenuri cu aceeasi repeziciune cu care printul Salina le pierde pe ale sale. Deloc întâmplator, momentul declansarii actiunii este anul 1860, exact perioada în care linistita Sicilie a intrat în contact cu marile evenimente istorice care au marcat evolutia spre modernizare si unificare a Italiei. Caci, se stie, pe 11 mai 1860, Garibaldi si trupele sale au debarcat la Marsala, pe coasta vestica a insulei, cu scopul de a declansa o miscare revolutionara în sudul Italiei (Regatul Celor Doua Sicilii includea, pe atunci, Neapole si Sicilia) si de a contribui, în acest fel, la centralizarea statului national italian. Cu tot acest fundal revolutionar, Garbaldi si oamenii sai, marsurile triumfale ori confruntarile armate ramân destul de departe de prim planul romanului de fata, al carui protagonist se straduieste sa faca cele mai bune alegeri în situatiile date – care nu o data i se par a fi fara iesire – nu se opune revolutionarilor, ba chiar accepta si contribuie decisiv la realizarea casatoriei dintre iubitul sau nepot, Tancredi, si frumoasa Angelica, tocmai fiica lui Calogero, amarând-o definitiv pe fiica sa, timida Concetta, îndragostita fara speranta de tumultuosul ei var. „Daca vrem ca totul sa ramâna asa cum este, trebuie ca totul sa se schimbe“, afirma Tancredi, enuntând una dintre frazele cheie ale întregului roman, tânarul hotarându-se sa sustina miscarea garibaldina mai mult din oportunism decât din convingere, alegând, ulterior, cariera de diplomat, mult mai convenabila si mai stralucitoare decât aceea de revolutionar… Prin urmare, pentru ca totul sa ramâna (mai mult sau mai putin) asa cum e – iluzia cu care traieste pâna la sfârsit Principele Salina – nepotul sau se va casatori cu Angelica, iar el însusi va avea relatii cordiale cu don Calogero, câta vreme familia Salina mai are, în noul context al evenimentelor care se succed cu atâta repeziciune, doar numele si faima, în privinta banilor, fostul (si extrem de întreprinzatorul!) angajat de la Donnafugata fiind superior.
În cazul acestui roman, însa, cititorul trebuie sa fie mereu atent sa nu priveasca subiectul drept esenta a cartii, câta vreme interesul major al autorului si, deopotriva, al unei astfel de scriituri, este altul. Caci „Ghepardul“, avându-l ca protagonist pe acest principe în egala masura senzual, dar având si vadite preocupari intelectuale, mereu fidel propriilor convingeri si principii si facând tot ce tine de el pentru a salva modul de viata în care crede chiar si în mijlocul unei lumi în care, dupa cum el intuieste perfect, toate valorile pe care le cunoaste se pervertesc iar daca nu, oricum se transforma, ramâne si o extraordinara evocare a unei Sicilii traditionale dar, mai ales exceptionalul roman al unui univers crepuscular, al unei lumi vechi ce se stinge pentru a face loc alteia, mânate de alte idealuri sau, din pacate, adesea lipsite de idealuri… Unul dintre momentele esentiale ale cartii – si care spune totul în ceea ce priveste caracterul Principelui Salina – este marcat de refuzul lui Don Fabrizio de a accepta sa candideze la un loc în Senat în noua Republica Italiana. El simte ca apartine, dupa cum chiar marturiseste, unei generatii nefericite, disputate de lumea cea veche si de cea noua, dar incapabila sa-si gaseasca adevaratul loc în vreuna din ele, nefiind deloc adeptul crezului cinic al predecesorului sau princiar din cartea lui Machiavelli… În schimb, Calogero Sedàra are toate calitatile pentru a ocupa o asemenea demnitate, excelând nu atât în prestigiul cautat la un om politic de moda veche, ci în puterea (banului…) pe care, în noile conditii, stie cum s-o afirme. De altfel, si frumoasa Angelica, fiica acestuia, se foloseste în felul ei de o anumita putere – care e atributul familiei sale si, probabil, al noilor îmbogatiti –  pentru a-l cuceri pe Tancredi. În acest caz, e vorba, desigur, de o putere de seductie complet straina inocentei Concetta, care va pierde confruntarea surda pentru afectiunea varului ei în favoarea nestapânitei Angelica. Paginile în care Lampedusa descrie pasiunea celor doi, în cadrul de-a dreptul baroc al castelului Principelui Salina sunt unele dintre cele mai reusite din întregul roman, autorul stiind exact cum sa descopere proportiile cele mai potrivite ale amestecului de inocenta simulata, calcul rece si atractie genuina din jocul în care Tancredi si Angelica se angajeaza si pe care ajung nu doar sa-l joace, ci si sa-l traiasca (având, însa, chiar si în cele mai înflacarate momente, presimtirea acuta a mortii, a descompunerii si a finalei stingeri); oarecum asemanator, William Faulkner descria, în contextul literaturii din cu totul alt spatiu cultural, lupta surda si pasiunile erotice care se iscau, uneori, între membri ai familiilor Sartoris si Snopes.
Vorbind despre evolutia prozei secolului trecut, Edward Said afirma ca „Ghepardul“ este versiunea în cheie siciliana a unui text precum „Moartea lui Ivan Ilici“, si ca, în plus, întreaga constructie narativa nu ar face altceva decât sa mascheze un impuls autobiografic, câta vreme în unele dintre reactiile lui Don Fabrizio s-ar putea recunoaste atitudini manifestate de Lampedusa însusi în anumite momente ale vietii sale si ale marilor transformari politice carora scriitorul le-a fost martor, prin intermediul acestei carti autorul reconstituind sau regasind, fie si partial sau doar indirect, o parte dintre valorile în care a crezut si unele dintre lucrurile la care a tinut. În egala masura, însa, permanenta melancolie si nostalgia profunda ce pluteste peste fragmentele esentiale ale romanului de fata îl apropie pe Lampedusa de Thomas Mann, în vreme ce precizia stilistica si concizia exprimarii ne fac sa ne gândim la Flaubert sau la Stendhal, „Ghepardul“ depasind, citit astfel, tematica sociala sau conditionarile strict istorice despre care o parte a criticii italiene a vorbit cu obstinatie. Romanul devine, deci, veritabila elegie pentru o lume disparuta, dar ale carei valori continua sa-si pastreze viabilitatea, mai ales daca le raportam la demnitatea de-o viata si nu în ultimul rând la demnitatea manifestata în fata mortii de un Principe convins ca, fiind conditionati de marea istorie, oamenilor nu le ramâne alta sansa decât sa încerce sa traiasca în ritmurile mereu în schimbare ale acesteia, dar fara sa-si abandoneze principiile.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper